„Toţi scriitorii e anonimi…”

De ce să fie dimineaţa de duminică limpede şi senină? De ce să te duci la prieteni, să comentezi literatură şi proiecte de viitor, cu surâsul pe buze?

La ieşirea din metrou, la „Titan”, un zdrahon spilcuit vinde cărţi. Taraba lui este improvizată chiar pe balustrada scării, dar cărţile sunt autentice şi contemporane. Îmi descopăr cu bucurie un volum de proză pentru tineret, apărut cu puţin timp înainte de revoluţie, la editura „Albatros”. Dumnezeu mi l-a scos în cale pe anticarul ambulant!

- Aş dori să cumpăr asta, zic, şi-mi mângâi cu duioşie „opera”, ca pe un copil rătăcit şi regăsit.

- Asta? mormăie zdrahonul neconvins, şi scărpinându-se după ceafă. Păi daţi o sută de mii şi e a matale.

- Cum aşa? mă mir eu cu prefăcută naivitate. Uită-te şi dumneata la preţ: nouă lei şi cincizeci de bani!

- Asta a fost odată, mârâie omul, şi-mi ia cartea din mâini, şi-o aşază cu cruzime înapoi, printre celelalte. Un drum cu metrou’ e doişpe mii, cucoană, să n-avem vorbe… Aşa că, plimbaţi-vă dacă vreţi, dar carte nu cumpăraţi la banii ăştia!

Cerul gurii mi s-a uscat dintr-o dată şi în fundul orbitelor mi s-a cuibărit un fel de arsură. Am un sentiment de mamă, care şi-a abandonat copilul la orfelinat, şi nu-l mai poate răscumpăra.

- Totuşi, o sută e prea mult, încerc eu să mă tocmesc. Sau poate cine ştie, o fac eu iar pe naiva, cuprinsă de o speranţă trufaşă care să justifice banii mulţi, e o carte care mi-a scăpat… sau autoarea e un nume…

- E pă dracu’! scuipă zdrahonul în silă ţigara, al cărei vârf s-a rupt şi nu se mai aprinde. Toţi scriitorii e anonimi, conchide el brusc, şi freacă nervos de catran un băţ de chibrit. Flacăra lui sfârâie încet în inima mea.

- Deci, şoptesc eu total nefericită, numele care e scris aici pe copertă, e al unei necunoscute… o anonimă… Păcat, aş fi vrut să cumpăr… Şi vocea mi-este moale şi înfrântă, deşi matahala are perfectă dreptate. Unde am ajunge dacă i-am cunoaşte pe toţi aiuriţii care scriu cărţi? Şi cine ne poate obliga la o astfel de corvoadă?

- Necunoscută, ziceţi? reia el ostilităţile. Să fim serioşi! Şi face o pauză să tragă fumul pe nas. Apoi, convins că posedă totuşi argumente să-şi vândă marfa la suprapreţ, mă priveşte de sus şi-mi strigă: Ce scrie aici? Şi cu două degete ca doi cârnăciori, îmi împunge numele de pe copertă. Ce scrie aici cu doi de s, e un nume de bărbat, nu de femeie, cum poate credeţi, şi tipul stă pe stradă cu mine. De fapt, el scrie cărţi poliţiste. Şi asta, cam tot aşa e… Dar are şi puţin amor! Ca toate crimele! Se vede şi din titlu: „Soare cu dinţi”!

Simt că mi s-au tăiat picioarele. Crima fără pic de amor a fost săvârşită. Mă aşez moale, mai sus, pe balustradă, la ieşirea din metrou. Soarele acestei dimineţi e cu dinţi. Un domn şi o doamnă au remarcat paloarea mea şi mă întreabă dacă mă pot ajuta cu ceva. Dar dintr-o dată înviez subit, îi dau la o parte pe cei doi, îmi năvăleşte tot sângele în obraz, şi mă reped la individ să-mi smulg cartea dintre celelalte, şi s-o apăr.

- Eu sunt autoarea, nemernicule, strig, şi parcă biata mea voce n-are putere şi vine de undeva, din străfunduri. Şi nu sunt deloc bărbat, imbecilule!

Zdrahonul aruncă ţigara, îmi trage cu brutalitate cartea din mâini şi începe să urle:

- Poliţia! Poliţia! Săriţi! E nebună! Se crede Eminescu! Mi-a furat cartea! Uitaţi, doamnă! Spuneţi şi dumneavoastră, domnule! S-a prefăcut că vrea să cumpere o carte şi mi-a furat-o de pe tejghea!... zbiară el ca apucatul. Şi zice că mai e şi scriitoare, pe deasupra! Ce vremuri, dom’le! Azi toţi e Napoleon, Ştefan cel Mare… Au înnebunit cu toţii! Poliţiaaa!

M-am lepădat de propria mea carte şi am fugit disperată. Am ajuns la amicii mei, lividă şi sufocată de plâns. La ce bun să mă fi legitimat la ordinul vreunui poliţai sau să mă disculp în faţa acelui ticălos, pe mâna căruia încăpusem? Aparenţele pledau împotriva mea, dar nu m-am sfiit să le povestesc faptele, aşa cum se întâmplaseră.