Eterna fată

Cine vede portretul voit naiv pe care i l-am făcut pe hîrtie sau urmele risipite prin ce-am scris, ar putea crede că am un cult pentru Ileana. Nu e adevărat. N-am cunoscut-o decît puţin, în copilărie, şi ne-am mai întîlnit doar de cîteva ori apoi; abia de ştiu oraşul în care s-a stabilit după măritiş şi mai nimic despre traiul ei cu bărbatul din cauza căruia s-a hotărît s-o termine cu viaţa la nici patruzeci de ani. Iar lumea ei interioară mi-a rămas cu desăvîrşire străină.

Şi totuşi, Ileana trăieşte de-a pururi în mintea mea, învăluită în misterul dens întreţinut de cîteva imagini orbitoare ca fulgerul: ţipătul ei de durere şi surpriză dintr-o duminică foarte însorită, cînd o vecină a tras-o de coama roşie, lungă pînă la coapse, ca să verifice dacă e adevărată; năvala pistruilor spre ochi, cînd rîdea; guleraşul de şcolăriţă - pe care nu sînt sigură dacă nu cumva imaginaţia mea i l-a pus în jurul gîtului; rîsul complice de frica noastră să nu fim prinse fumînd în vie de către mamele adunate la un eveniment de familie, deşi eram amîndouă de mult neveste; aerul ei de eternă fată şi mersul elastic pe picioarele lungi, cu aluniţe măşcate pe pulpe… Şi SOARELE. Mereu soarele: în părul roşu, într-un ochi de geam, pe o mînă cu degete subţiri, pe frunzele de viţă-de-vie, doldora de verde…

Blanc.

Apoi apariţia ei finală: cu faţa culcată între mormanele de narcise şi cu pleoapele uşor întredeschise: ca pentru a-i fi încălzite luminile îngheţate ale ochilor de lacrimile mamei, care, aplecată asupra ei, zbiera de durere ca un animal înjunghiat.

Dacă Ileana ar fi trăit, probabil ne-am fi ignorat vieţile ca şi înainte. Aşa, paradoxal, e mai vie: „păstrăm legătura” prin … narcise, prin via în care am rîs amîndouă pe furiş într-o amiază de iulie. Şi, mai ales, păstrăm legătura printr-un cuvînt: feminitate. Ileana e imaginea pe care o afişează creierul meu cînd aud sau spun cuvîntul feminitate. Şi, nu ştiu de ce, dar de la un timp nu mai pot scăpa de gîndul că a spus adio lumii pentru a-şi elibera fostul soţ – obsedat de ea şi după ce s-au despărţit - de propria feminitate.

Gîndul ăsta bizar mi-a venit pentru prima oară în minte la vederea unui cuplu vîrstnic. Un cuplu bun, adică avînd la activ aproape jumătate de secol de convieţuire paşnică şi fără clasicele înşelăciuni. Păreau o femeie şi un bărbat, dar, ciudat, fără nici un atribut autentic al feminităţii şi virilităţii. Ceva din aerul lor, din gesturile lor, din modul de-a se completa cu vorba unul pe altul m-a făcut să-i văd ca pe nişte fiinţe de gen neutru. Nici bărbat, nici femeie, şi bărbat, şi femeie. Şi era clar că transformarea asta a fost spre binele căsniciei lor. Numai aşa a fost posibilă îndelungata lor convieţuire. „Ne-am dat unul după altul”, îmi tot repetau, şi eu vedeam, la auzul acestor vorbe, un polizor retuşîndu-le contururile, asperităţile şi protuberanţele personalităţii lor, făcînd din ei două… forme amorfe, lipite şi încastrate cuminţi într-o nucă.

Ileana şi bărbatul ei nu s-au dat unul după altul. El i-a urît feminitatea şi ea n‑a ştiut să şi-o poliseze. Ea i-a urît virilitatea şi el n-a ştiut să şi-o ajusteze. Cineva trebuia să plătească. Şi, pentru ca ideea de feminitate să se asocieze în mintea mea eternei fete cu părul roşu, lung pînă la coapse, aceea a fost Ileana.

1