Lumea în care trăim

S-ar putea să mă înşel, dar prin cartea pe care o comentez astăzi am impresia că asistăm la un fel de premieră (destul de insolită) în publicistica din România. Tipărite, iniţial, în revistele Commentaire şi Nova et Vetera – prima de reflecţie politică, a doua cu un profil confesional – eseurile din volumul de care mă ocup par a fi fost strînse laolaltă special pentru ediţia în limba română. Cel puţin asta reiese din consultarea paginii de gardă a cărţii, unde semnalarea versiunii franceze lipseşte. Este, desigur, meritul Editurii Humanitas de a fi făcut posibil acest lucru, graţie calităţilor remarcabile care au impus‑o în ultimii ani în peisajul nostru editorial şi de a fi cîştigat, astfel, definitiv de partea publicului nostru un autor celebru.

Alain Besançon este, de lungă dată, mult prea cunoscut cititorilor români pentru a mai avea nevoie de vreo prezentare. De la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, el a fost tradus (numai la Humanitas), dacă nu sistematic – ceea ce ar fi fost greu – în orice caz prin tot ceea ce a scris mai reprezentativ, fie că este vorba de Confuzia limbilor (1992), Anatomia unui spectru (1992), Imaginea interzisă (2000), Dilemele mîntuirii (2001), Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea „Şoah”-ului (2007) şi, bineînţeles, de Originile intelectuale ale leninismului (1993), faimoasă prin noua interpretare a utopiei comuniste, pe care a propus-o.

Textele strînse în volumul de faţă nu ies din tematica obişnuită a scrierilor din ultimii ani ale istoricului francez. Poate cu excepţia unuia singur, dedicat construcţiei politice europene („Frontierele Europei”) – o problemă care nu poate lăsa indiferent pe nimeni – eseurile din carte oglindesc cele două binecunoscute arii tematice în care autorul nostru este, astăzi, o autoritate: istoria rusă şi sovietică şi, în al doilea rînd, reflecţia teologico-politică. Ambele sînt mai strîns legate decît o indică aparenţele, întrucît – pe urmele lui Weber şi Kantorowicz, surse nedivulgate, dar destul de uşor de ghicit – Alain Besançon o „citeşte” sistematic pe prima prin grila de lectură a celei de a doua.

În această privinţă, începutul fusese făcut prin Originile intelectuale ale leninismului (deja citată), unde, oarecum în răspăr cu o întreagă tradiţie a „sovietologiei”, istoricul identifica esenţa regimului comunist în ideologie, considerată o expresie reciclată (secularizată) a vechilor gnoze dualiste. Interpretarea este reluată aici, într-un foarte frumos eseu („Cum să recunoşti comunismul ca structură a păcatului”), pe parcursul căruia autorul urmăreşte naşterea ideii comuniste, de la utopie la gnoză şi, mai departe, la ideologie, stadiu ultim care camuflează (prin raţionalizare) principiile dihotomice ale fazei precedente, dar fără a-i altera esenţa. Ideologia comunistă reprezintă o „structură a păcatului” – scrie Besançon – pentru că „respinge caracterul fundamental bun al lumii…, propune ura ca datorie morală…, aboleşte preceptele moralei naturale…, îi retrage divinităţii (lui Dumnezeu, zeilor) orice răspundere cu privire la treburile lumii şi orice formă de providenţă” şi îl lipseşte pe om de liberul arbitru, „fie pentru că [acesta] ignoră doctrina şi nu este conştient de forţele care îl mobilizează…, fie pentru că doctrina îi impune un anumit comportament faţă de autoritatea inevitabilă a ştiinţei”. În ambele cazuri, „conştiinţa morală personală este scoasă din circuit” (p. 145). Născut dintr-o revoltă legitimă împotriva inechităţilor sociale „secretate” de capitalism şi contopindu-se cu umanitarismul reactiv suscitat de ele, comunismul a cîştigat atîtea adeziuni pentru că s-a prezentat ca o doctrină a eliberării. O falsă, doctrină, de fapt, întrucît, deşi a îmbrăţişat o etică libertară şi egalitară, i-a pervertit valorile, întorcîndu-le pe dos. Tocmai în asta constă structura „păcătoasă” a comunismului şi, în acelaşi timp, deosebirea sa fundamentală de nazism: dacă acesta nu a făcut vreodată un secret din scopurile pe care le urmărea, doctrina marxist-leninistă, în schimb, drapată în veşmintele unui umanism de circumstanţă, i-a indus în eroare pe toţi, ceea ce a pus-o la adăpost de o (mai mult decît) meritată condamnare.

Aceeaşi particularitate cameleonică explică şi atracţia exercitată de marxism deopotrivă asupra evreilor şi creştinilor (analizată de Besançon în eseul „Trei ortodoxii”). „Înainte de a fi o mişcare socială de eliberare – scrie autorul – [mar­xism-leninismul] este o doctrină, un sistem de explicare totală a lumii şi istoriei sale. Structura lui, deşi împodobită de falsa ştiinţificitate cerută de acele vremuri, este aceea a unui gnosticism. De aceea i-a sedus pe atîţia evrei şi creştini, a căror gîndire religioasă [a fost] parazitată mult timp de această formă de gîndire” (p. 33). Pentru Biserica romano-catolică, îndeosebi, cîntecul de sirenă al umanitarismului marxist a fost extrem de păgubitor, făcînd-o să rătăcească în căutarea unui (imposibil) dialog cu o ideologie a cărei natură intrinsec rea nu a înţeles-o. De aici şi criza actuală a acestei instituţii, o criză a spiritualităţii, spune Besançon, a cărei rezolvare nu poate veni decît dinspre teologie. „Dacă Biserica – scrie mai departe autorul – … nu a fost în stare să se orienteze cum trebuie, dacă a urmat în secolul XX anumite căi care nu duc nicăieri, e fiindcă nu a fost capabilă să conjuge înţelegerea cu realitatea, să-şi identifice limpede adversarul, să distingă clar între prieteni şi duşmani, să analizeze situaţia aşa cum s-ar fi cuvenit. În fapt, să cunoască situaţia reală…” (cf. „Situaţia Bisericii Catolice. În pragul unui pontificat”, p. 219).

Se poate lesne deduce, din cele spuse pînă acum, cît de legate între ele sînt textele din volum, în ciuda faptului că tratează problematici diferite. Aceleaşi idei transpar şi din cele trei superbe eseuri consacrate istoriei Rusiei („Despre istoria Rusiei”, „Teze cu privire la Rusia trecută şi prezentă” şi „Dostoievski”) – care divulgă o profundă neîncredere în posibilitatea unei evoluţii moderne, democratice, a fostului (?) imperiu de la răsărit – sau din analiza comparată a celor trei mari religii monoteiste (v. „Trei ortodoxii”, „Islamul”), unde Alain Besançon pledează pentru o bună cunoaştere a particularităţilor fiecăreia şi, îndeosebi, a Islamului, ca o condiţie a înţelegerii şi, poate, a dialogului (bineînţeles, cu ultimul).

Multe alte lucruri s-ar mai putea spune despre frumoasele şi – se cuvine să adaug – foarte actualele eseuri cuprinse în acest volum. Ca toate celelalte cărţi ale lui Alain Besançon, şi aceasta este nu numai pasionantă, ci şi instructivă. Ea merită citită, pentru cîştigul pe care ni-l oferă: o perspectivă mai clară asupra lumii în care trăim.