Cu simţurile sub presiune

Nicolae Prelipceanu, poet, prozator, editorialist, cunoscut mai ales ca poet, editează un nou volum de versuri, cu un titlu care trimite obligatoriu la text, un teatru de altă natură. Volumul conţine un fişier bibliografic amănunţit din care aflu că între Binemuritorul (Ed. Vitruviu, 1996) şi placheta recentă poetul nu a scos decât două antologii de poezie, despre care nu ştiu dacă includ şi poeme inedite.

Cele două referinţe critice scurte de pe coperta a patra, aparţinând lui Eugen Negrici şi Dan Cristea, sunt suficiente să creeze o imagine despre universul poetului nu numai din această carte. „Stilistica renunţării” şi „frenezia autolacerării” sunt trăsăturile dominante, remarcate de ambii critici şi formulate cu eleganţă.

Binemuritorul, precedentul volum, şi un teatru de altă natură, actualul, sunt înrudite tematic şi stilistic. Prin tema crepusculară, prezentă şi în cărţile anterioare, accentuată mult acum şi devenită adevărată recurenţă, aceste două plachete reprezintă două vase comunicante. Motivele se reiau, de fiecare  dată cu alte valori şi nuanţări, găsindu-se alte resorturi, nebănuite, dar la fel de macabre. Ceea ce era caracteristic pentru acest soi de poeme din Binemuritorul  poate fi transferat grosso modo şi asupra volumului de care ne vom ocupa. Arcadie Suceveanu scria acum vreo zece ani tot la Contrafort: „Eul liric îşi are toate oglinzile întoarse în interior, în spaţiul fiinţei, spre a surprinde golul existenţial, absenţa, identitatea sa viitoare, perspectiva metafizică. El aude defilând în spatele său „cadavrele tinereţii”, îşi imaginează mereu „clipa aceea”, declară cu tristeţe şi ironie: „Promit că n-am să mai fiu”, îşi vede viaţa de dincolo de pragul materialităţii, ca pe un film în derulare inversă…” (Contrafort, 1996, nr. 7). „Promit că n-am să mai fiu” din Binemuritorul devine în un teatru de altă natură „viaţă a mea tu ce mai aştepţi” sau „bat pasul pe loc” (Un film de altă natură) se transformă în „într-o continuă goană pe loc” (istorii viitoare).

Eugen Negrici consemnează în acelaşi loc „o anumită teatralitate a abandonului”, referindu-se probabil la întreaga producţie poetică, în schimb Arcadie Suceveanu surprinde o modificare de atitudine: „…acest sentiment al trecerii şi al morţii încetează să mai fie, în această carte (Binemuritorul – n.n.), poză romantică a unei suferinţe mai mult imaginare; el respiră, organic, în însăşi fibra poemului, în carnea literei” (idem). În acel volum tema era scoasă în prim-plan prin inventarea unui compus anume –  binemuritorul.

Există şi o diferenţă care se cere amintită: dacă în volumul anterior apărea femeia, deşi imaginară, o proiecţie mai degrabă spre trecut, un teatru de altă natură nu mai face apel la ea sub nici o formă. Limbajul e întrucâtva mai radicalizat, iar potenţele evanescente. Femeia nu-şi mai găseşte loc între „bucuriile stinse-ale cărnii”, în „creierul tău alb cu visele lui fumurii”. Poetul constată pe un ton direct şi amar în două poeme aproape de finalul cărţii: „şi nimic nu mai e cum a fost // nici chiar dragostea dintâi” (celui absent) sau „în locul dragostei fizice stă / rânjind ironic munca / intelectuală” (abuz de virgule).

Volumul debutează cu un poem intitulat oximoronic, sarcastic: Cimitirul izvorul viu. Nu e o contradicţie în termeni, e proclamarea unei tonalităţi pe care o va susţine de acum încolo. Nu e un poem programatic, pe care îl putem găsi pe prima pagină la alţi autori, scris de multe ori cu italice sau aldine. E doar un text care te introduce aproape ex abrupto într-un univers care îşi va stinge, cu încetinitorul, luminile.

Sunt câteva imagini sau teze formulate ce vor fi multiplicate şi variate în mai multe poeme de început, dar şi de final. Printre ultimele poeme se află cimitirul virtual şi cimitirul marin (marin fireşte). Celelalte poeme sunt la fel despre nişte olandezi zburători, pe care poetul îi vede indiferent de locul unde se află/ se va afla şi de obiectul descris: „părea că suntem în viaţă în viaţa asta adică” (scurt timp), „într-un pod la mansardă / au rămas fotografiile unor frumoase / vizitatoare nocturne” (am risipit, mi-am permis), „două umbre / mă uit după ele / tatăl meu încă tânăr şi viu / şi eu însumi în mijlocul / fluviului de oameni de-atunci / astăzi secat aproape sută la sută” (singurătate la Oradea).

Poetul încearcă să schiţeze tabloul unui no man’s land. E tema ce apare anunţată în chiar poemul de început. Fără noi, universul e depopulat. „Istoriile viitoare” se desfăşoară în vid. Orice fiinţă este exclusă. Ceea ce rămâne e doar cimitirul, „ultimul semn că am fost”. Cimitirul e limita vizibilă, în faţa căreia se opreşte imaginaţia poetică. Poetul nu face alte speculaţii, aidoma programelor TV şi cărţilor despre fenomenele paranormale (o alternativă religiei). Chiar şi viaţa este legată într-un fel de cimitir: „cât timp am trăit / în preajma unui cimitir / istoria morţii / o învăţăm de zi cu zi” (p. 8). În acest univers pre- şi post-cimitir nu e admisă nici o iluzie. Titlurile poemelor ce fac parte din această categorie reprezintă nişte repere indubitabile: eu însumi călcat de o maşină mai mare, lauri negri, groapa comună, zilnic pe drumul de moarte, vaccinat împotriva nemuririi etc. Unele titluri, aparent neutre sau din alte sfere, capătă conotaţia necesară numai dacă sunt citite în cheia propusă: cu ochii în sus, istorii viitoare, un teatru de altă natură, adio la 60 etc.

Textele ce ţin de această concentrată tematică se caracterizează printr-un vocabular destul de restrâns care poate fi contabilizat şi prezentat sub forma unor cărămizi dintr-un edificiu descompus: soarele putred, bani negri, un metru o secundă mă-ngroapă, un bec încă aprins, povestea cadavrului, ultimul semn, continuă lungă durere, sufletul perpelit, pământ ceţos, de unul singur, ceţoase vremi, grămăjoara aceea de carne, blană care a fost pisică, mirosul meu de putred etc. Am citat vocabulele în context pentru a vedea cât de mult consună ele, în cadrul versurilor, cu titlurile poemelor. Titlurile şi aceste versuri disparate formează, prin forţa lucrurilor, un poem închegat, o chintesenţă, o faţetă integrată şi integratoare. Abundenţa semiadverbelor, de altfel remarcate şi de Arcadie Suceveanu în Binemuritorul, confirmă ideea de atmosferă unică creată în mai multe plachete.

În final, sintagmele şi imaginile negre se înmulţesc formând o veritabilă avalanşă, o singură imensă angoasă, viziunile întunecate sfârşesc într-un singur loc şi într-un singur mod. Uneori, luciditatea este cea care îi sugerează această aglomerare de adevăruri tari şi implacabile: „ştiu că în general astfel de lucruri / nu se pun pe hârtie/ nu se spun/se trec sub tăcere / chiar de aceea mi le imaginez / atât de des şi de sigur” (eu însumi călcat de o maşină mai mare). Astfel fraza devine de o simplitate folclorică.

În acest univers în care toate lucrurile se prăbuşesc „chiar şi Dumnezeu calcă pe deasupra pământului”(groapa comună).

Nicolae Prelipceanu nu recurge decât ocazional la biografic pentru a da un contur concret demersului său poetico-existenţial. Există doar câteva intruziuni biografice, reale sau inventate, revelate ca nişte piese din acelaşi angrenaj.

Thanatos este fără Eros. Toate freneziile sunt situate într-o tinereţe despre care se ştie doar că a fost. Din realitate nu se poate pleca acum decât dincolo. Semnele care se mai citesc sunt despre „pământul ceţos”. Orice contacte ale eului liric îi prilejuieşte o singură şi invariabilă senzaţie. Poemele circumscrise acestei teme pot începe oricum, neutru sau chiar straniu de solar, dar au un sfârşit previzibil. De fiecare dată ni se înfăţişează un aspect nou al acestei tematici de-a dreptul halucinante şi inepuizabile. Te-ai fi gândit că poemul destinatar ar trata cel mult problema unei incomunicabilităţi între indivizi, despre peretele ce se cască între eul liric şi restul, dar nu, există aici portretele destinatarului şi ale expeditorului făcute în spiritul cărţii: „fiecare în sacul lui legat la gură / pregătit de saltul în prăpastie”. Nu e sacul în care a evadat Contele Monte Cristo.

La prima vedere, lauri negri este un poem despre altceva, despre frica unei generaţii întregi căreia îi aparţine biologic şi autorul, o frică incurabilă şi acaparatoare, despre un conflict latent dintre generaţii, despre incapacitatea şi nedorinţa tinerilor de a înţelege. Dar finalul poemului nu dezminte tonalitatea generală a cărţii. Obsesia revine ca rămăşiţa unei pete de ulei: „ăsta e el? o să se mire cineva în şoaptă / întorcându-mi spatele / pentru ultima oară”. 

Golul nu e redat tot timpul de o manieră gravă, percutantă, care să te zgârie pe dinăuntru. El alternează cu eufemismul poetic şi suspensia, ca procedee aflate la capătul liniei. În poezia mulţumire sufletească există un dialog cu cei care vor veni şi vor călca pe urmele personajului din poezie; vor vedea şi ei „cum din acele puncte / prin care am trecut / se vede numai într-un singur fel”. Aceeaşi adresă transpare şi în fără ajutorul nostru: „iar dacă veţi vedea un fel de fum / să ştiţi că el nu e nici corpul / nici sufletul / şi nici rezultatul fuziunii lor finale / ci doar altceva la care trebuie / să ajungeţi singuri // fără ajutorul nostru”.

Volumul nu e  doar despre „staţia terminus a omului”. Poetul abordează şi alte teme, de actualitate, de morală etc., dar numai în această secţiune a macabrului ofensiv mi se pare mai realizat. Aici e firesc, e nuanţat, e clar, în ciuda unei supralicitări. Doar în poezia în care teatrul e întors pe dos, în care scenele de teatru se realizează aievea, vocea poetului este distinctă. Când se trece la altceva, simţi diferenţa. Versul e retoric, patetic, obscur.

Nicolae Prelipceanu e un poet al unei intimităţi abstracte, necontaminat de prozaic. De la Binemuritorul încoace această intimitate ia forma de penumbre, de „sarcasm obosit” şi „blândă deprimare” (Eugen Negrici).

Nicolae Prelipceanu, un teatru de altă natură (poeme), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2006.

1