Efectele încălzirii globale asupra conştiinţei publice

După ce am lăsat în urmă o iarnă fără zăpadă şi am traversat o primăvară secetoasă, iar acum ne izbesc în moalele capului zăpuşeli de rolă încinsă, mărturisesc că a început să mă preocupe mai mult vremea, decât vremurile, cu ravagiile ei: secetă, uragane, topirea gheţarilor la poluri, vijelii, ploi torenţiale, ruperi de maluri etc. Când mă gândesc că pe noi, oamenii de azi, ne despart doar 4˚ de punctul în care temperatura medie pe planetă nu va mai putea să prevină o catastrofă ecologică de proporţii universale, toate celelalte probleme, cum ar fi crizele politice, dramele personale sau creşterea inflaţiei, mi se par derizorii, suportabile chiar. Veţi surâde superior, veţi zice că fac figuri de stil, însă încălzirea globală e o realitate care ne afectează nu doar la modul impersonal, ca „umanitate” generică, ci la nivelul fiecărui  individ. Lunecăm pe un tobogan şi nimic, aparent, nu poate împiedica această prăbuşire în gol. Mă uit la frunzişul spumegos de dincolo de geam, răsfoiesc albume de artă ale maeştrilor renascentişti, ascult preclasici şi revăd decorurile lui Fellini de la Cinecittà. Mă îngrozesc la gândul că toate aceste comori ar putea să dispară. Voi nu?...

***

În luna mai, în dreapta Prutului, unii au făcut băi de mulţime, pentru a se restabili în funcţia de preşedinte, alţii, în partea stângă a râului, s-au întrunit în conclavuri secrete spre a dezbate chestiunea „reîntregirii ţării”, în timp ce sub cerul torid al Basarabiei, dincolo de odăile răcoroase ale sediilor de stat, s-a derulat un spectacol de marionete, cu larmă de bâlci şi panglici scoase pe nas, întru ”îmbrobodirea” poporului.

Referendumul din România a trecut, dar o analiză a felului în care a arătat votul, la Chişinău, în ziua de 19 mai, nu e deloc inutilă, pentru că pune în relief situaţia din Republica Moldova. Aritmetic vorbind, lungile cozi ale celor ce doreau să-şi exprime opţiunea se explică, mai ales, prin faptul că în Moldova nu au fost deschise decât două secţii de vot – la Ambasada şi la Consulatul român. Dar aici nu numărul, ci motivaţia oamenilor e relevantă. Să stai 3-4 ore în rând pentru a-ţi spune cuvântul în cadrul unui referendum legat de actualitatea politică din România, nu din Republica Moldova, vorbeşte despre o motivaţie foarte puternică, despre o speranţă, poate chiar o credinţă. Dorinţa basarabenilor de a participa la viaţa politică românească a fost impresionantă. Este de fapt şansa pe care nu au avut-o în perioada ocupaţiei sovietice, atunci când numele „român” şi „România” erau asociate exclusiv cu termenii „jandarm”, „fascist” şi „nazist”. Moldova nu a mai văzut de mult, de pe la începutul anilor ’90, un entuziasm electoral la fel de fervent. În ziua de 19 mai basarabenii au spus într-o proporţie covârşitoare „NU”, sprijinindu-l pe Traian Băsescu, pentru că statul în care trăiesc nu le mai oferă decât perspectiva emigrării, pentru că îşi leagă speranţele de evoluţia europeană a României. Entuziasmul electoral de la 19 mai din Basarabia reuşeşte să mai tempereze impresia că moldovenii îşi doresc paşaport românesc exclusiv pentru avantaje materiale. Această formă juridică – cetăţenia română – începe, iată, să se umple şi de un conţinut civic, iar contingentul alegătorilor din Moldova va creşte inevitabil, obligând clasa politică românească să trateze cu mai multă seriozitate potenţialul electoral al cetăţenilor români dintre Prut şi Nistru. O viziune pentru o Românie europeană va trebui să includă o strategie de atragere a Moldovei în interiorul Uniunii Europene. Nu este nimic mai deprimant decât un stat dezinteresat de avântul civic al cetăţenilor săi.

 Consultarea populară din 19 mai nu putea lăsa puterea de la Chişinău fără reacţie. Într-un interviu acordat agenţiei RIA Novosti, preşedintele Voronin a calificat cele 5000 de voturi de la Chişinău, pentru referendumul din România, drept un eşec propagandistic al Bucureştiului, care susţine că ar avea peste 100 de mii de cetăţeni în Moldova. Cei pe care mizează România, a precizat dl Voronin, nu acţionează din convingere, ci pentru că li s-au plătit bani grei. Este oare demn pentru un preşedinte să facă o asemenea meschină contabilitate? La referendumul din 19 mai s-ar fi prezentat, se poate uşor presupune, un număr incomparabil mai mare de moldoveni cu paşaport românesc dacă autorităţile de la Chişinău nu se răzgândeau în privinţa înfiinţării celor două consulate, la Bălţi şi la Cahul, promise preşedintelui Băsescu, sau dacă Ambasada Română – trebuie să o spunem şi pe asta! – ar fi solicitat deschiderea mai multor secţii de vot. Apoi, nu toţi cetăţenii români, originari din Moldova, se află azi în Moldova. Altcineva, urmându-i exemplul, l-ar putea întreba pe dl Voronin peste câţi moldoveni mai crede domnia sa că este preşedinte în condiţiile depopulării accelerate a Basarabiei? Alegătorii din 19 mai au avut o speranţă, dar câtă speranţă le-a mai rămas celorlalţi basarabeni? Câţi dintre ei vor vota pe 3 iunie, la locale? Nu se va repeta absenteismul masiv de-acum doi ani, de la alegerile din Chişinău?...

Un comentariu gratuit şi psihanalizabil al liderului moldovean, care trădează o veche criză de legitimitate. Votul din 19 mai ar fi trebuit să responsabilizeze puterea de la Chişinău, să o pună pe gânduri, nu să-i stârnească replici răutăcioase la adresa României. Mai ales că cetăţenii români care au votat la Chişinău pentru referendum sunt şi cetăţeni ai Republicii Moldova şi nu meritau acest tratament dispreţuitor. De civismul lor are nevoie în egală măsură şi Republica Moldova.

***

Pe fundalul agitaţiei care a transformat scena politică românească într-un vulcan noroios, mulţi se întreabă în Basarabia cum e să trăieşti într-un stat a cărui soartă este jucată tot timpul la o masă de poker? Moldova e o pradă oferită celui mai viclean, celui mai puternic, celui mai lipsit de scrupule... E ca şi cum un croitor ţi-ar lua din oră în oră măsura redingotei pe care o găseşte mereu prea strâmtă sau prea largă, şi ţi-ar ordona să o dai jos, nu pentru a-ţi face o altă haină, mai frumoasă, mai modernă, mai aproape de gusturile tale, ci spre a-ţi aşeza trupul într-un pat al lui Procust. Căci trupul tău e de vină, consideră croitorul, nu nepriceperea sa, nu reaua sa credinţă.

Bântuie de câtva timp la Chişinău o poveste despre o şedinţă „în trei” la preşedinţie, unde s-ar fi discutat noul plan rusesc pentru Republica Moldova. Datele lui au devenit cunoscute datorită faptului că unul dintre participanţii la sfatul de taină a... „transpirat”. Sau i s-a sugerat să „transpire”... Povestea are o intrigă poliţistă, dar nu cred că s-ar găsi nişte oameni zdraveni la cap dornici să o dezvolte. Ruşii sunt în stare în orice moment să pună laţul pe Republica Moldova, sprijinindu-se pe complicitatea guvernanţilor de la Chişinău, a căror inimă a rămas alături de Moscova. Preşedintele Voronin a declarat într-unul dintre momentele sale de sinceritate devastatoare că refuză Uniunea Europeană dacă preţul aderări l-ar constitui abandonarea Transnistriei. Liderul moldovean, în felul său, spune adevărul. Europenizarea Basarabiei ar însemna sfârşitul partidului comunist – soarta acestuia Voronin o pune mai presus de interesul naţional al Moldovei. Occidentul nu a înţeles această miză şi a refuzat să-i ofere Moldovei un orizont de integrare europeană, după model cipriot (adică ecluzând Transnistria), un contract cu clauze aspre (nu un „plan de acţiune”, incolor şi inodor!), prin care să oblige autorităţile de la Chişinău să-şi schimbe năravul sau, dacă nu, să determine o schimbare politică în Republica Moldova. Bruxelles-ul a preferat mai degrabă să ignore problema, ferindu-se să deranjeze Rusia. Această politică s-a dovedit nu doar cinică şi imorală în raport cu moldovenii, ci şi complet lipsită de clarviziune. Pentru că va avea ca rezultat un stat moldovenesc transnistrizat, mai ostil Occidentului decât este acum, şi mai supus Moscovei decât a fost vreodată, după cum scria şi The Economist într-un articol recent.