Despre „visul american” şi moartea domnului Lăzărescu

Cinderella man („Renăscut din cenuşă”) de Ron Howard (regizorul care încheie în aceste luni filmările la „Codul lui Da Vinci”, aşteptat cu sufletul la gură de milioanele de „fani” ai romanului în întreaga lume), este un biopic, un film care pune în lumină secvenţe din biografia unui celebru boxer american din perioada Marii Crize, James Braddock – o figură emblematică, aproape legendară în galeria învingătorilor, cei care au alimentat prin faptele şi viaţa lor „visul american”. Nu e doar un film despre box (al doilea în acest sezon, după oscarizatul „O fată de milioane”, de Clint Eastwood), ci şi despre viaţa – la fel de grea, de dură şi plină de umilinţe... – din afara ringului. Alternanţa celor două planuri de existenţă a eroului, filmate măiestrit de Ron Howard (cadre cenuşii, monotone, aproape îngheţate în partea în care Braddock şi familia sa agonizează în sărăcie şi disperare, şi secvenţele vii, ritmate, dinamice şi strălucitoare când acesta înţelege că poate boxa din nou), face filmul deosebit de credibil şi deloc tezist. Rezultă o poveste emoţionantă despre supravieţuirea şi renaşterea unui om pe care nu mai miza nimeni, nici măcar propria familie, dar care revine în boxul de performanţă, devenind chiar campion mondial. Russell Crow este magistral în rolul lui Braddock, demonstrând încă o dată că cel mai bine i se potrivesc rolurile unor personaje-luptătoare, de acţiune („Gladiatorul”) şi mai puţin partiturile unor intelectuali sofisticaţi, geniali („O minte sclipitoare”). Renee Zellwegger, în rolul soţiei lui Braddock şi-al unei mame cu trei copii, brumată şi cu suferinţa înscrisă pe faţă, se achită onorabil de rolul său: faptele, gesturile şi disperările sale îl pun în valoare pe Braddock, omul pentru al cărui destin se teme şi, în acelaşi timp, omul în care continuă să creadă. Remarcabil e şi Paul Giamatti în rolul impresarului. Partitura aceasta s-ar putea să-i aducă, în sfârşit, un binemeritat premiu Oscar. Un film care nu trebuie ratat. 8/10.

Cinderella Man („Renăscut din cenuşă”), producţie SUA, 2005, 144 minute; regia Ron Howard; scenariul Cliff Hollingsworth; cu: Russell Crowe, Renee Zellwegger, Paul Giamatti, Paddy Considine ş.a.

Filmul lui David Cronenberg, A History of Violence, tradus nefericit în româneşte prin „Umbrele trecutului”, va figura cu siguranţă în topurile cinefililor pe 2005 şi, probabil, va concura – cu destule şanse – la Oscar. Un film antrenant, în care „visul american” e combinat cu violenţa şi agresiunea, dar care păstrează o cursivitate neobişnuită, aproape clasică, în contrast cu stilistica de până acum a regizorului canadian (vezi: „The Naked Lunch”, „Crash”, „Spider” şi, mai ales, „eXistenZ” ). Subiectul: Tom Stall (interpretat excelent de Viggo Mortensen) este un familist exemplar, o persoană respectată, proprietarul unei mici cafenele într-un liniştit orăşel american. Cursul acestei existenţe paşnice este bulversat de o întâmplare: în localul lui Tom intră într-o zi doi killeri, care ameninţă să facă o baie de sânge, însă Tom, forţat de împrejurări, îi lichidează în mod profesionist. Chiar suspect de profesionist. Devine eroul comunităţii şi al întregii naţiuni („cetăţeanul curajos care i-a înfruntat pe criminali”), numai că gloria pe care i-o creează presa îi aduce alte – şi mai mari – necazuri, revelând adevărata identitate şi biografie ale personajului, el însuşi un fost ucigaş profesionist... Primele detalii despre viaţa anterioară, ascunsă, a lui Tom, le aflăm de la Carl Fogaty (Ed Harris), un mafiot din Philadelphia, care soseşte în oraş şi susţine că numele adevărat al “eroului” este Eddie Cusack, un asasin plătit, cel care l-a lăsat fără un ochi… Urmează o perioadă de coşmar pentru familie, iar Tom este obligat – că tot ştie meserie! – să-şi omoare duşmanii care i-au răscolit viaţa şi amintirile... Maria Bello, în rolul soţiei (Edie), face şi ea un rol memorabil, care s-ar putea să conteze în competiţia pentru premiile Oscar. Memorabilă pentru cinefili va rămâne şi una din „scenele tari” ale aces­tui film - partida de sex între soţi de pe scări (de fapt, un viol în toată regula). Antologice sunt şi secvenţele lungi şi tăcute, când Tom revine acasă, în familie, după ultimul asalt asupra duşmanilor (pe care, evident, îi anihilează), între care şi fratele său, şeful unei bande de gangsteri în Philadelphia. Filmul lui Cronenberg, construit inteligent, parodiind şi ironizând cu măsură, abia sesizabil, genul „thriller-ului sângeros”, este despre violenţa multă, în expansiune, debordantă şi doar uneori ascunsă (adormită) a acestei lumi. Îl notez cu 8/10 şi-l recomand cu încredere.

A History of Violence (“Umbrele trecutului”); producţie SUA, 2005, 96 minute; scenariul: Josh Olson (după un roman desenat, interzis minorilor, de John Wagner şi Vince Locke); regia: David Cronenberg; cu: Viggo Mortensen, Maria Bello, Ed Harris, William Hurt ş.a.

Inspirat din realitatea românească imediată, atât de generoasă în orori şi insensibilitate umană (un bolnav este purtat cu ambulanţa pe la mai multe spitale bucureştene, unde nu este primit şi, în cele din urmă, moare pe o targă...), realitate copios propagată de posturile TV comerciale de la Bucureşti (mult mai bine e în Basarabia, unde televiziunea publică proiectează falsa imagine a unor oameni veseli, inimoşi şi pioşi!), filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu („MdL”), a răzbunat artistic această realitate. În cheie tragicomică, pelicula denunţă (chiar dacă autorul ne asigură că nu a stat în intenţia sa) sistemul medical şi, mai ales, sistemul uman viciat al tranziţiei postcomuniste: nepăsarea, indiferenţa faţă de cel de alături, incapacitatea de a ne auzi reciproc... „MdL” a câştigat până acum peste 20 de premii la diverse festivaluri şi a adunat comentarii elogioase ale criticilor români şi străini, fiind declarat, de unele voci mai entuziasmate, drept cel mai bun lungmetraj românesc de după 1989. Cred că se exagerează cu aceste calificative. Filmul lui Puiu este, într-adevăr, cât se poate de onorabil, un film adevărat, simţit, cutremurător, mult peste nivelul general românesc mediocru (vezi catastrofele semnate de Sergiu Nicolaescu („Orient Express”, „15”), Dan Piţa („Second-Hand”, „Femeia visurilor”), Mircea Daneliuc („Sistemul nervos”), Claudiu Romilă („Despre morţi numai de bine”)  ş. a.), dar nu e nici pe departe o capodoperă. E un film pe care nu l-aş putea privi a doua oară, nici măcar secvenţial. Mă stresează. Nu mi-a plăcut prea mult cum e filmat, pe principiul „cinematografului direct”, în stilul Dogmei lui Lars von Trier, cu camera pe umăr, tremurândă, captând „imagini adevărate, crude”. De o mie de ori prefer artificiul filtrelor şi al luminilor, stilizarea şi „mobilarea” cadrelor... Aşa că, mai aştept filmul românesc din care să decupez o secvenţă frumoasă, un cadru antologic, pe care să-l pun alături de cele filmate de Kubrick, Antonioni, Tarkovski, Wong Kar-Wai, Sokurov, Jarman...

L-am ascultat şi citit pe Cristi Puiu în interviuri la televiziune şi în presa scrisă. E orgolios, conştient de valoarea sa, uneori incomod şi chiar enervant, dar rămâi cu senzaţia reconfortantă că urmăreşti un om care gândeşte. Are, recunoscând că a învăţat de la Cassavetes, Romer, Bresson, Depardon, Godard, Truffaut, Ozu, un crez artistic propriu: „filmele mele vor fi întotdeauna cât mai aproape de adevăr - o felie de viaţă”, şi a proiectat deja o serie de lungmetraje, situată sub genericul „Şase poveşti de la marginea Bucureştiului”. Mă tem doar că e convins deja că are o misiune de îndeplinit, că a fost „străluminat” de ideea unui proiect pe care îl va urma cu orice preţ... E dreptul lui de creator. Dar şi al meu, de a suferi – în limitele subiectivităţii – în apele răcoroase ale nemulţumirii... Şi totuşi, notez „MdL” cu 7/10, pentru că a intuit şi a exploatat cu succes o temă mare (nu e deloc puţin la sărăcia subiectelor şi a scenariilor din cinematografia românească), pentru că marchează un salt valoric faţă de tot ce s-a filmat în România în ultimii ani, pentru că a reuşit să evite vulgaritatea, istericalele şi naturalismul abject. Două partituri actoriceşti de remarcat: Ion Fiscuteanu (în rolul lui Dante Remus Lăzărescu) şi Luminiţa Gheorghiu (în rolul asistentei de pe Ambulanţă).