|
Editura franceză Jacqueline Chambon (editorul francez al lui Elfriede Jelinek) a publicat de curând romanul tânărului scriitor ieşean Dan Lungu – Le paradis des poules. Traducătoarea volumului este Laure Hinckel, consilierul literar al programului „Les Belles Etrangères”, la care Dan Lungu a fost selectat să participe alături de alţi unsprezece scriitori români. Deşi a trecut puţină vreme de la apariţia romanului Le paradis des poules pe piaţa franceză, presa culturală din Hexagon a alocat spaţii largi acestui eveniment editorial. Temele romanului, „exotismul” de pe strada Salcâmilor au fost remarcate de L’Humanité, Lire, Le magazine literaire. Raiul găinilor, ediţia română, a apărut la Polirom, în 2004, în colecţia „Ego. Proza”, fiind lansată în cadrul cunoscutei campanii „Votează literatura tânără!”.
Ce simte un tânăr scriitor român la prima carte tradusă?, Ce se pregăteşte să le spună francezilor?, Cum se vede el în ochii cititorului francez?, De ce-i este frică când vine vorba de cititorul şi de media din Franţa?, Cum şi-ar promova el cartea? – sunt întrebări la care Dan Lungu, chestionat de Editura Polirom a răspuns pentru publicul român.
- Tu poţi citi în limba franceză? Există vreo diferenţă faţă de lectura în română?
- Citesc în limba franceză. E drept, mai mult sociologie decât beletristică. Şi în nici un caz romane cu atât de mult argou şi expresii populare, cum e Le paradis des poules. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba, aş fi făcut febră musculară răsfoind dicţionarul. Dincolo de glumă, e o carte dificil de tradus, pe care Laure Hinckel a dus-o cu succes la capăt. Cred că nici în franceză nu-şi pierde umorul, prospeţimea, subtilitatea. E o traducere excelentă. Corespondentul la Paris al Radio România Actualităţi, Raluca Lazăr, care n-a apucat să o citească în româneşte, mi-a mărturisit că mergea cu metroul şi râdea de una singură citind traducerea.
- Cum te-ai simţit când ai atins prima ta carte tradusă?
- Eu, în momentele de mare intensitate, am un mod destul de nenatural de a mă comporta: mă port normal. De fapt, e un fel de blocaj. Un blocaj pe care încerc să-l gestionez gândindu-mă că nu e vorba de mine, ci de altcineva. Probabil, că de aici îmi vine aerul firesc în situaţii speciale. Eu mi-am văzut cartea la aeroport, la Paris. Acolo m-a întâmpinat Laure Hinckel, fluturând-o de departe. Sigur, m-am bucurat. Dar în acelaşi timp, parcă nu era cartea mea. Abia ajuns acasă, când am prins a o răsfoi, mirosi, pipăi, a început să devină cartea mea. O îmblânzisem, cumva. Sau poate ea pe mine.
- Cum ai face reclama cărţii tale traduse?
- Asta ar depinde foarte mult de ce public am în faţă. Pentru împătimiţii de literatură, aş adopta cuvintele unui comentator român al cărţii: „E o conversaţie la Catedrală, pe o stradă marqueziană”. Pentru cetăţeanul simplu, ar merge, de pildă: „Citind această carte, veţi afla cum sunt văzuţi Occidentalii de către Esticii de rând”. Sau: „Citiţi Raiul găinilor, gripa aviară nu se ia prin lectură”, „Cu ea în braţe, râzi şi în metrou”. Aici, mersul cu metroul e un coşmar. „Ceauşescu a căzut, dar România mai există. O carte despre România de azi”. Zic şi eu... Nu-s specialist în publicitate, dar îmi place să mă amuz.
- Cum arată cititorul tău francez? Te va privi ca pe o plantă exotică?
- Cititorii francezi sunt foarte diverşi. Există o categorie importantă de cititori foarte avizaţi. Aceştia, cu siguranţă vor urmări calităţile estetice ale romanului şi nu vor fi furaţi de exotismul peisajului. Apoi mai există o categorie de oameni interesaţi de România. Cum ar fi cei din Asociaţia O.V.R. (Opération Villages Roumains), care are mii de membri. Sunt cititorii colecţiei de la Jacqueline Chambon sau cei care urmăresc critica literară... Nu ştiu, nu cred că voi fi văzut ca o plantă exotică doar fiindcă sunt român. Apoi, chiar exotismul e relativ. Într-una din zile, la radio, aici în Franţa, o doamnă propunea ca oamenii să crească râme în casă, în cutii speciale, care să consume resturile menajere. După părerea ei, râmele din Marea Britanie erau cele mai bune pentru o astfel de operaţiune. Aşa că ce să ne mai mirăm că şomerii de pe strada Salcâmilor voiau să exporte râme în Occident... Cu siguranţă sub preţul celor din Anglia!
- Există vreun cronicar de care ţi-e frică în Franţa?
- Cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla în Franţa este să nu fii băgat deloc în seamă, să fii ignorat. O carte slabă poate fi „rasă” mai cu seamă dacă e a unui scriitor cunoscut... Altminteri, nu prea ai şansa asta. În general, criticii de întâmpinare şi jurnaliştii culturali discută puţin despre calităţile estetice ale cărţii. Simplul fapt că scrie despre ea e considerat ca o recunoaştere implicită a valorii. Ei discută mai mult despre subiectul cărţii, despre autor, despre context... Aşa că nu prea are de ce să-ţi fie frică de cronicari. Mai degrabă de tăcerea din jurul cărţii trebuie să-ţi fie frică. În ce mă priveşte, până acum am semnale bune. Despre Le paradis des poules s-a scris în Le magazine litteraire şi în Lire. Apoi am fost invitat la France Culture pentru a vorbi despre carte. Consider că nu e rău deloc, că e un început foarte bun.
- Ai văzut cartea în librării? Stăteai lângă Eminescu sau Houellebecq? - Da, am văzut cartea în librării. Niciodată nu era în acelaşi loc, la aceeaşi categorie. Am văzut-o, de pildă, în raftul cu literatură rusă, lângă Gogol şi Cehov. În altă parte, am zărit-o la literatura central şi est-europeană, lângă Kadare şi Kundera. În virtutea programului „Les Belles Etrangères”, am văzut-o şi în compania Gabrielei Adameşteanu şi a lui Mircea Cărtărescu. Faptul că în fiecare librărie este aşezată în altă parte, spune şi asta ceva. În realitate, librarii nu prea ştiu cum să se raporteze la autorii români, unde să-i încadreze. Imaginea literaturii române este destul de puţin fixată în ochii lor, care sunt nişte persoane avizate, totuşi.
|
A apărut ediţia în franceză a romanului Raiul găinilor de Dan Lungu
Inapoi la cuprinsul numarului