Arcada poloneză (I)

Preambul:  responsabilităţi şi inhibiţii

„Polonia a fost ţara cu care noi, românii, ne-am împletit de nenumărate ori destinul de-a lungul istoriei” - iată o frază extrasă parcă dintr-un manual al bunelor maniere diplomatice, recomandabilă într-un exerciţiu de retorică aniversară, respectând canonul serbărilor organizate de Ziua Naţională a unei „ţări frăţeşti şi prietene” de odinioară, sau cu prilejul tăierii unei panglici la vreo expoziţie de sezon, cu rochii apretate şi gulere scrobite în fundal. Aşa poate părea, deşi ea, fraza de mai sus, nu vrea decât să tatoneze începutul unor impresii de călătorie în Polonia. Cel ce a scrijelit-o descoperă, cu acest prilej, cât de mult datorează propria rostire cuvintelor împrumutate, clişeelor de limbaj. Mă simt destul de inconfortabil în postura autorului ce trebuie să execute un ritual al apropierii de „obiectul cercetării”, să răspundă unor aşteptări ale publicului. Ne pierdem libertatea de îndată ce începem să scriem cu gândul de a tipări. Când lucrezi la o revistă acest prizonierat devine o fatalitate. Am sentimentul unei repetitivităţi deranjante, mă simt cumva închistat, imbricat într-o schemă, fixat într-o formă care deformează, vorba lui Witold Gombrowicz.

Deformează, pentru că nu mai are supleţea noutăţii, savoarea faptului nemijlocit: este „al doilea” periplu polonez, adică un traseu rememorat, remodelat, reconstituit din elemente disparate, notate la repezeală, în fuga creionului, şi, de multe ori, din viteza maşinii. Jurnalul destinat publicării îl supune pe diarist unor rigori mai presus de propriile determinaţii. Pe de altă parte, nici o obligaţie de ordin „social” nu poate fi mai puternică decât o motivaţie interioară. Am în vedere angajamentul faţă de ceea ce ai trăit, ai văzut, ai înţeles şi se cuvine să transmiţi mai departe. Dincolo de o anume relaţie contractuală ce a făcut posibilă aventura mea în Polonia, aceste lucruri se cer imperios exprimate, pentru că altfel ar produce seisme în conştiinţa scribului, şi scrumul acestor acumulări nearticulate, de regulă, îţi obstaculează rostirea ulterioară, îţi alterează gustul vieţii. Cât priveşte aşteptările publicului, amintite mai sus, de ele suntem până la urmă vinovaţi tot noi, redactorii Contrafortului, cei care i-am răsfăţat curiozitatea prin diverse jurnale de drum publicate în aceşti ani.

Astfel, dacă te gândeşti bine, reuşeşti să împaci şi capra şi varza: nevoia de eliberare a autorului de povara unei experienţe şi indeniabilele exigenţe redacţionale. În ambele cazuri, recunoaşterea parţialităţii acestor note de călătorie poate fi luată ca o demonstraţie de narcisism. Dar, în caz contrar, de ce mai scrii, dacă nu cauţi printre rânduri propria-ţi imagine reflectată?

===

Şi acum, la drum. Sejurul meu în Polonia, între 29 septembrie şi 5 octombrie curent, s-a datorat Institutului Polonez de la Bucureşti, care organizează de câţiva ani deplasări ale unor scriitori români în câteva oraşe mai importante din patria lui Mickiewicz şi Michnik. În 2004, de exemplu, au plecat Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolae, Gheorghe Crăciun, Daciana şi Dorian Branea, Rodica Palade şi prof. Mihai Mitu. Au vizitat Varşovia, Cracovia şi Poznan. Grupul nostru  – echipa din 2005 – i-a mai inclus pe Magda Mihăilescu – critic de cinema la ziarul Gândul (anterior la Adevărul literar şi artistic), Carmen Muşat, redactor-şef al săptămânalului Observator cultural, Lucia Ţurcanu, reprezentanta Semn-ului bălţean, şi Laura Albulescu de la revista Cuvântul din Bucureşti. Traseul a fost uşor modificat: Varşovia, Gdansk, Cracovia. Am ajuns în Polonia, în siajul alegerilor parlamentare, care, precum se ştie, au adus la putere o coaliţie de centru-dreapta şi i-a trimis pe băncile opoziţiei pe post-comunişti. După alte două săptămâni, polonezii şi-au ales un nou şef al statului: primarul Varşoviei şi fratele geamăn al lui Jaroslaw Kaczynski, preşedintele partidului „Lege şi Justiţie”, învingător în scrutinul parlamentar. Lech Kaczynski (un conservator catolic) a câştigat în cel de-al doilea tur împotriva mai tuturor pronosticurilor care îl dădeau favorit de Donald Tusk, liderul partidului „Platforma civică”, de orientare liberală, şi ştiu că infirmarea acestor calcule a dezamăgit mediile intelectuale poloneze, nu tocmai încântate de revenirea la discursul de tip maniheist din epoca anterioară lui Kwaśniewski, „comunistul pocăit”.

Văzută prin prisma acestor evenimente politice, dar şi a proaspetelor tensiuni din relaţiile cu Rusia, care au zgândărit răni nevindecate (Katyn-ul, de exemplu), şi amplificate prin unele gesturi provocatoare din partea Moscovei, cum a fost aşa-zisa Zi a Concilierii naţionale, din 4 noiembrie, cu substrat istoric antipolonez, sau, mai grav, cum este contractul ruso-german privind construcţia unei conducte de petrol pe fundul Mării Baltice, ocolind Lituania şi Polonia (contract botezat de unii “noul pact Ribbentrop-Molotov”) – Polonia, spuneam, s-a înfăţişat privirilor noastre într-un complicat amestec de istorie şi actualitate. Nu altceva şi‑a dorit Roland Chojnacki, directorul Institutului Polonez de la Bucureşti. Lui, organizatorului principal al voiajului nostru, cel care a invitat pentru prima dată într-un program al schimburilor culturale româno-polone doi scriitori din Basarabia, aş vrea să-i mulţumesc şi pe această cale. A fost un episod care a pus în valoare continuitatea de colaborare între IP, revista Contrafort şi PEN Club Moldova. La fel, îi sunt recunoscător doamnei Luiza Săvescu, angajata Institutului Polonez, care ne-a fost un ghid priceput şi un comiliton agreabil de-a lungul acestei interesante călătorii de documentare.  

Joi, 29 septembrie

Aeroportul din Varşovia e în mare reconstrucţie. Clădirea principală şi-a ataşat două aripi scheletice de beton: sunt viitoarele săli de aşteptare şi terminaluri de acces, care vor satisface orgoliul polonezilor de a-şi vedea lărgit şi intensificat traficul aerian, la nivelul ambiţiilor politice şi economice nutrite de o “ţară-patron”, în numele Occidentului, al unui uriaş spaţiu estic: de la ţinuturile baltice, până în Crimeea.

Nu zăbovim în Varşovia mai mult de o oră. Înainte de sfârşitul zilei trebuie să ajungem la Gdansk, fostul Danzig. Facem 5 ore de mers cu microbuzul printr-un adevărat potop, dezlănţuit cu o furie specifică locului, presupun. Prin geam abia dacă mai desluşeşti împrejurimile. Întemniţaţi între patru pereţi (mobili, ce-i drept), singura posibilitate de evadare e în imaginar. Doamna Mihăilescu ne vorbeşte despre festivalurile de film la care a participat: Cannes, Veneţia, Berlin. La Thessaloníki va pleca la începutul lunii noiembrie. „Tinerii nu mai privesc filmele marilor maeştri, zice ea. Ceea ce e produs cu 20 de ani în urmă nu mai interesează pe nimeni. Filmul devine o artă din ce în ce mai efemeră.” Povesteşte cât de greu e să faci rost de o invitaţie din partea organizatorilor unui festival internaţional. Invitaţia îţi acoperă cheltuielile de hotel, ceea ce deja e foarte mult. Apar în discuţia noastră şi nume cunoscute din critica de film românească: Alex. Leo Şerban, Mihai Chirilov, Andrei Gorzo, pe care îi urmăresc în presa culturală. Drum lung în noapte, spre nord, pe autostrăzi şerpuitoare,  netede ca în palmă, cu un marcaj foarte clar, iluminate feeric de farurile maşinii. Aproape de ora 23.00, la capătul puterilor, ajungem la Gdansk. Hotelul „Dom Myzike”, situat într-o clădire de cărămidă maro, stil industrial, ne întâmpină cu o recuzită adecvată numelui: în hol, un televizor cu ecran mare, pus pe Mezzo, derulează piese celebre de pre­clasici, interpretate de un cvartet de coarde. Pe pereţi, gravuri de secol XVIII, reprezentând scene de gen şi pitoreşti instrumente muzicale, partiţii celebre înrămate în lemn de mahon îţi însoţesc paşii spre şi dinspre odaie, către sala de mese şi prin culoarul de ieşire pe lângă recepţie...  

Vineri, 30 septembrie

Dimineaţa, la 10.00, întâlnire cu directorul festivalului „Neptun Film”, organizat în Gdansk vreme de 30 de ani. Amfitrionul nostru, pe numele său Leszek Kopeć, se agită, ne face loc la o măsuţă încărcată cu ceşti de cafea şi pahare cu apă minerală. Conduce o firmă de distribuţie de film pentru trei voievodate, 40 de cinematografe per total. Fundaţia sa are ca întemeietori Ministerul Culturii, Uniunea Cineaştilor şi municipalitatea din or. Gdynia – a treia verigă din aglomerarea urbană de pe litoralul polonez, care, pe lângă Gdansk, mai cuprinde şi oraşul Sopot. Scopul principal al Fundaţiei stă în organizarea festivalurilor şi colaborarea cu cinematografia din ţările fostului tratat de la Varşovia. În 2004, de pildă, la Gdansk, au venit 12 directori şi distribuitori din Europa de Est, pentru a face schimb de filme.

În Polonia, înainte de 1989, se produceau 31 de filme pe an, ne spune dl Kopeć, iar azi, ca peste tot, predomină interesul pentru cinematografia americană. Noroc de marii maeştri, încă activi, care mai salvează, zice el, faţa filmului polonez: Wajda, Zanussi, Polanski. S-au ivit totuşi câţiva tineri talentaţi. Polonia numără la ora actuală în jur de 40 de festivaluri de cinema, naţionale şi internaţionale, sponsorizate de autorităţile locale, televiziunea publică, reţelele TV prin cablu, bănci. Anul trecut s-au înregistrat 1 milion 500 000 de spectatori de filme autohtone. O asemenea „ebuliţie” n-are cum să treacă neobservată. Apar, în continuare, trei reviste naţionale de specialitate: Film, Kino şi Kamera. Schimbăm priviri pline de înţeles cu Magda Mihăilescu: în România, momentan, nu avem nici una, doar rubrici în ziare şi reviste, cum au şi polonezii în principalele lor cotidiene: Gazeta Wyborcza şi Rzeczpospolita. Şi de parcă nu ne-ar fi impresionat destul, la finalul discuţiei noastre, dl Kopeć scapă, aparent fără intenţie, o informaţie grăitoare în ce priveşte apetenţa polonezilor pentru „cea de-a şaptea artă”: în Statele Unite există două festivaluri de film polonez, la Seattle şi Los Angeles...

Şi când te mai gândeşti şi la fostul papă Ioan-Paul al II-lea!

===

Dincolo de grilajul de la intrarea în curtea şantierelor navale de la Gdansk, unde vom vizita muzeul „Solidarităţii”, curtea e pavoazată cu bucăţi desprinse din zidul Berlinului - gest simbolic de corespondenţă şi cauzalitate - şi cu panouri fotografice, înfăţişând tineri născuţi pe 31 august 1980. La această dată s-a semnat înţelegerea dintre „Solidarnośc” şi puterea comunistă, prin care sindicatul liber, condus de Lech Wałęsa, a intrat în legalitate. Tinerii din imagini spun în câteva propoziţii ce înseamnă pentru ei Solidaritatea şi lupta acesteia. Amintirile lor sunt epurate de minciuna ideologică din vechile manuale. Dar emană şi candoarea adolescenţei, expun un exerciţiu de sensibilitate, de ipostaziere în pielea părinţilor lor, protagonişti ai istoriei. Cum este, de exemplu, dl Bogdan Lis, om politic şi membru fondator al sindicatului Solidaritatea, care ne va fi ghid: ne zâmbeşte reţinut, are o timiditate structurală, de om distribuit într-un rol ce nu i se potriveşte. Excursia pe care ne-o propune este, în bună măsură, o călătorie în propriul nostru trecut, devenit parcă prea devreme o cronică mumificată. Nu bănuiam încă ce privelişti ne aşteptau înăuntru.

La intrarea în muzeu, ne oprim în faţa galantarelor unei alimentare din vremea Poloniei socialiste, unde turiştii pot să-şi facă o idee asupra a ceea ce reuşeai să cumperi acum 25 de ani de la stat: vreo două sticle de ulei, nişte copite de vită, câteva conserve, iaurt şi lapte praf. Modelul este acelaşi, sovietic, din copilăria noastră. „La noi, în multe localităţi, vitrinele alimentarelor arată şi  azi la fel”, constată Lucia Ţurcanu. Apoi intrăm în „miezul chestiunii”, cum se spune, şi vizionăm un film documentar, subtitrat în engleză, cu imagini ale mişcării Solidaritatea, mitinguri şi convorbiri cu puterea comunistă. Ca într-un turnir de şah: la o masă lungă, stau de o parte Lech Wałęsa, de cealaltă, Mieczysław Jagielski, trimisul guvernului. O sală înghesuită de grevişti. Se fumează mult. Se bea apă minerală. Atmosfera e încărcată, emoţiile par să se condenseze în picături de mercur. Şi pentru unii, şi pentru alţii experienţa e inedită: greviştii trebuie să-şi calibreze revendicările, plusându-şi la momentul oportun priorităţile, autorităţile sunt nevoite să-şi ţină în frâu reflexul represiunii, pentru a încerca să limiteze extinderea protestelor. După film, ne plimbăm prin sala cea mare a Solidarităţii, acolo unde se desfăşurau şedinţele pe care le-am văzut în secvenţele documentare. Verbul însă ar trebui pus la prezent: „se desfăşoară”. Şedinţa continuă, de parcă undeva, în sofisticata maşinărie a timpului, o rotiţă dinţată ar fi sărit din angrenajul ei, fără ştiinţa meşterului, făcând ca evenimentele să se învârtă în cerc, să-şi reia mereu aceeaşi succesiune („aceeaşi”, desigur, pentru cineva care întârzie prea mult în faţa exponatelor, or vizitatorii se perindă fără încetare şi „noutatea” percepţiei nu are de suferit).

Despre ce este vorba, de fapt. În capul sălii, pe ecranul instalat în spatele mesei prezidiului, decorată exact ca acum 25 de ani, sunt proiectate secvenţe cu încheierea istoricului acord între Solidaritatea şi guvernul lui Gierek, pe 31 august 1980, acord care punea în legalitate primul sindicat liber al muncitorilor din blocul sovietic. La masa prezidiului apar în hologramă Wałęsa, zâmbind pe sub mustăţile lui de uncheş pus pe şotii, care semnează documentul cu un uriaş pix roşu (ca să se ţină minte! – greviştilor le place scenografia de efect), şi reprezentantul puterii, cu o ramă neagră de ochelari pe nas, care cercetează nişte anexe sau o listă de revendicări. În stânga şi în dreapta lor – alţi negocia­tori, unii spăsiţi, alţii exuberanţi. Undeva, în colţ, a rămas statuia lui Lenin. „În momentul semnării acordului, ne spune Bogdan Lis, tovarăşul Lenin a fost întors cu faţa la perete, ca să nu vadă ce se semnează.” N-o fi văzut el, dar cred că „se zvârcolea” în mausoleul de la Moscova. În sală, la poalele prezidiului, 6 rânduri de mese, la care stau muncitorii. Coli de hârtie, sticle de apă, aparate de radio „Spidola”, maşini de scris rudimentare. Obiectele pot fi atinse. Oamenii nu. Pentru că „sunt” în panourile fotografice, aşezate în prelungirea meselor, cu privirile aţintite spre prezidiu. O diagramă. Materialele video, rulate pe monitoare, îl aduc în prim-plan, printre alţi şefi ai Solidarităţii, pe tânărul Bogdan Lis. Ghidul nostru apare astfel într-o postură dedublată, cumva schizoidă, de personaj istoric şi de narator relatând despre sine. Te uiţi la „cei doi” Lis, despărţiţi de un sfert de veac „unul de celălalt”, şi te scuturi ca la atingerea unei fantome, îţi alungi un frison de alienare...

===

Wałęsa şi camarazii săi au negociat cu guvernul comunist o listă de 21 de revendicări, care puteau constitui programul unui partid politic decis să reformeze ţara. Cele şaisprezece luni de activitate legală a Solidarităţii, de după acordul din 31 august 1980, au fost numite mai târziu „16 luni ale Speranţei”. O epocă efervescentă, în care sindicatul a ajuns să numere circa 10 milioane de membri, ameninţând să arunce în aer regimul comunist.

Şi regimul a reacţionat. La 13 decembrie 1989, Jaruzelski, noul conducător al Poloniei, proclamă Legea Marţială într-o transmisie televizată, pe fundalul steagului polonez cu vultur. „A fost o măsură necesară salvării statului şi prevenirii unei invazii sovietice”, a pretins mai târziu generalul cu ochelari negri în faţa instanţei. Sunt mobilizate tancuri şi blindate, forţele de securitate atacă şantierele navale. Greviştii rezistă. Din difuzoare răsună cântecele de luptă ale Solidarităţii. Soldaţii trag în manifestanţi cu tunuri de apă şi gloanţe. Scene de bestialitate care îmi amintesc de descinderile minerilor în Bucureşti, din iunie ’90 şi septembrie ’91. Cadre filmate de un reporter francez cu un aparat mobil, pe care le vizionăm în tăcere. Şi tot ca la noi, securiştii care au împuşcat oameni nu au mai fost găsiţi.

Cel de-al treilea film ne prezintă cronica prăbuşirii regimurilor comuniste: primele alegeri pluraliste din Polonia postbelică, în iunie 1989, câştigate zdrobitor de Solidaritatea, şi un chip nou – Tadeusz Mazowiecki – primul premier ne-comunist din Est. „Efectul de domino” culminează cu revoluţia / lovitura de stat sângeroasă din România.

Afară, după ce îmi cumpăr de la dugheana de suvenire a muzeului un chipiu alb cu inscripţia „Solidarnośc”, o întreb pe Luiza Săvescu, aşa cum a înţeles din vorbele lui Lis: de unde această tenacitate la polonezi, de unde le vine obstinaţia de a nu ceda, de a refuza compromisul? Răspunsul ei cade ca o ghilotină inconştientă de victimele colaterale pe care le face: „Ceva în firea poloneză le spunea că ei au fost mereu superiori altora.”

===

Gdanskul m-a impresionat în mai multe privinţe. De pildă, prin arhitectura lui de cărămidă roşie, amestec de stil gotic şi renascentist (cocoţat în vârful unuia din turnurile acelea medievale, îşi slobozea ţipetele micul Oscar Matzerath, personajul romanului Toba de tinichea al lui Günter Grass, făcând ţăndări geamurile clădirilor învecinate!). Oraşul şi-a schimbat de nenumărate ori stăpânitorii. După primul război mondial chiar a fost  declarat „oraş liber” de către Liga Naţiunilor. Aerul acesta cosmopolit se simte pes­te tot, în pofida faptului că centrul istoric a fost distrus în proporţie de 90 la sută de nemţi şi, ulterior, jefuit barbar de eliberatorii sovietici. Fiecare element al scenariului ce ni s-a rezervat aici şi-a avut rostul său. Întâlnirea de la săptămânalul Dziennik Bałtycki – cotidian cu 23 de suplimente locale, a cărui ediţie de vineri atinge un tiraj de 170 000 de exemplare – ne-a dat celor care scriem la gazetă un nou prilej de comparaţie. O redacţie de 250 de persoane, inclusiv colaboratori, şi un sediu modern, bine echipat electronic, cochet şi comod, din care, ca angajat, nu-ţi mai vine să pleci acasă. Regret că nu am avut programate şi nişte reuniuni cu scriitori. Gdanskul are două reviste de literatură, Migotonia („Osciloscop”) şi Titlu, condusă de Kristina Lars (Chwin), care a fost la Chişinău astă primăvară, împreună cu soţul său, Stefan Chwin, pentru a lansa Doctor Hanemann, un roman despre Gdansk. Ne-am fi reîntâlnit ca vechi prieteni.

Seara, plimbare de-a lungul cheiului cu veliere acostate, în rafalele reci ale vântului bătând dinspre Marea Baltică, şi discuţia cu Doru, un tânăr român, stabilit de câţiva ani la Gdansk, unde scrie versuri şi predă engleza la facultate. Trăieşte febril actualitatea culturală din ţară, motiv pentru care mă întreabă tot felul de lucruri şi caută să identifice cunoştinţe comune. Citeşte Contrafortul pe web, de mai mulţi ani, şi e la curent cu toate „războaiele canonice” din cultura română.

Plecarea spre Varşovia, a doua zi, mi-a rămas în minte mai ales prin spectaculoasa trecere a Vistulei cu pontonul, sub razele unui soare ireal, aproape mistic, cum poate doar în strâmtoarea Bering vei mai vedea şi în picturile lui Caravaggio.

Sâmbătă, 1 octombrie

Program foarte dens la Varşovia. Înainte de a trage la hotel, vom conversa cu Magdalena Łukaszewicz, jurnalist la săptămânalul Newsweek, ediţia poloneză. Pentru acest scop ni s-au rezervat trei măsuţe la restaurantul „Literacka” – un local frecventat de intelectuali –, situat în partea veche a oraşului, lângă coloana lui Sigizmund. Doamna Łukaszewicz se lasă însă aşteptată şi întârzierea ei ne permite să luăm prânzul în linişte. Când îşi face apariţia, are cea mai firească şi mai neconvenţională atitudine posi­bilă: blugi, vestă sport, expresie a feţei uşor absentă, accentuată poate şi de părul lung, decolorat. Dar ceea ce spune e interesant. Un comentariu: şansa pe care ţi-o dau interlocutorii de acest fel este că te cuplează cu faţetele unui oraş, ale unei ţări, dincolo de ceea ce vezi, pentru că vezi multe, dar îţi lipsesc „codurile de acces”, link-urile spre anumite zone esenţiale. În discuţii particulare ţara, oraşul pe care le vizitezi se umplu deodată de un conţinut uman, capătă culoare şi farmec. La Dziennik Bałtycki, discutaserăm cu un tânăr redactor-şef adjunct marcat de importanţa oficiilor sale de gazdă. Magdalena Łukaszewicz e lipsită de complexe (deh, capitala!). Drumul de 5 ore însă ne-a cam secătuit atenţia şi cred că am pierdut destule lucruri demne de reţinut până reuşim să ne concentrăm pe ceea ce ne povesteşte. În plus, convorbitoarea noastră preferă poloneza, şi trebuie să aşteptăm traducerea Luizei.

„Editorul Nesweek-ului polonez este trustul german Axel Springer, care finanţează şi alte 9 ediţii naţionale. Cea poloneză apare de 4 ani, cu un tiraj de 200 000 exemplare. Din 100 pagini ale revistei, 20 sunt de cultură, inclusiv de cultură poloneză.”

Magdalena slalomează printre teme, conştientă de nevoia noastră de a afla cât mai multe. Danuta Maslovska, o tânără scriitoare poloneză de succes, de numai 23 de ani, a făcut furori cu romanul Războiul ruso-polonez sub steagul alb-roşu, vândut într-un tiraj echivalent Nesweek-ului: două sute de mii de exemplare. Din nou, proporţiile poloneze ne seacă gura. Romanul conţine scrisori la persoana I - un monolog al personajului principal care vorbeşte despre angoasele sale, despre universul din jur, despre probleme politice şi sociale. A fost tradus în 12 limbi. O altă carte a acestei autoare, „Păunul reginei”, este la fel de prizată. Danuta Mas­lovska a devenit celebră mai ales datorită experimentelor de limbaj. Deşi ea însăşi nu e de acord că ar face literatură hip-hop, criticii o percep anume prin această grilă. A apărut însă şi o tendinţă a scriitorilor tineri care nu scriu în stilul Danutei. Sunt populare romanele poliţiste. E o literatură de calitate, nu de consum. Multe culegeri de debut sunt promovate de editura „Lampa şi scânteia divină”.

Notez mai departe la repezeală frânturi de idei, cărora nu mai am timp să le “caut” liantul. O poloneză emigrată în Italia, unde a scris timp de 20 de ani etichete pentru sticle de vin, a câştigat anul acesta un prestigios concurs de piese de teatru în peninsulă. „Conopidă” este numele unui gen de film alternativ. În „noul” cinema módele se succed cu repeziciune. Cineaştii „alternativi” de-acum 5 ani s-au clasicizat. Atitudinea tineretului faţă de trecut e rezumabilă la următoarea situaţie: între o comemorare a „Solidarităţii” şi un concert Jean Michel Jarre se preferă, în general, concertul. Mulţi polonezi sunt frustraţi de faptul că dispariţia comunismului în Europa se consideră, oficial, inaugurată de prăbuşirea zidului de la Berlin şi nu de rezistenţa anticomunistă poloneză. În rândul foştilor disidenţi există sentimentul amar că nu pentru această societate poloneză au luptat ei. La una din reuniunile prilejuite de aniversarea celor 25 de ani ai mişcării de la Gdansk pe tricoul unui tânăr scria, „Singurătatea” (mai bine zis, în româneşte, Solitaritatea), cu aceleaşi caractere de literă, ale „Solidarităţii”. Ironia istoriei.

Artişti vizuali exprimă în felul lor relaţia generaţiei noas­tre faţă de conceptul de identitate naţională. Un happening în Bunker of Arts la Cracovia înfăţişa un monitor amplasat într-o ramă de tablou baroc. În momentul branşării aparatului, pe ecran apărea artistul într-o canadiană din anii ’70, pe fundalul unei locuinţe din aceeaşi perioadă pline de cărţi. Personajul-autor îşi desface buzele şi ceea ce se aude seamănă cu un glas de copil recitând o poezie de Bronewski, „Când o să-mi vină să-mi dea foc la casa în care locuiesc”. Lucrarea e realizată cu mijloace mai degrabă kitsch, dar este cu atât mai impresionantă, mai sugestivă, ne spune Magdalena Łukaszewicz. Romantismul mickiewiczeean nu se mai poartă în Polonia. O stare de spirit răspândită şi în alte teritorii... locuite de români.

1