Republica Moldova - radiografia unei societăţi captive

Vă oferim în cele ce urmează o discuţie cu trei cunoscuţi intelectuali români: istoricul şi eseistul Andrei Oişteanu, jurnaliştii Sabina Fati şi Horaţiu Pepine, care au vizitat Chişinăul în luna octombrie curent. În finalul scurtului, dar consistentului lor sejur, le-am propus să facem o „masă rotundă”, pentru că impresiile, observaţiile lor mi s-au părut foarte semnificative. Prinşi în cercul problemelor noastre cotidiene, ne lipseşte adeseori răgazul şi distanţa necesare pentru o privire mai calmă, obiectivă, lipsită de parti-pris-uri asupra realităţilor pe care le trăim. Întotdeauna este incitant şi benefic să te vezi cu ochii „celuilalt”, să treci prin examenul comparaţiei. A fost şi cazul acestei discuţii. Uneori, judecăţile colegilor de la Bucureşti au rezonat cu aşteptările noastre, de „oameni ai locului”, alteori mai puţin, contrazicând anumite comodităţi de gândire sau obişnuinţe de raportare de la noi. Cunoaşterea este reciprocă.

Păcat că asemenea dezbateri generale sau pe teme specifice, în Moldova, nu se organizează în faţa camerelor de luat vederi, spre folosul unui public mai numeros decât cel al unei reviste de cultură. Televiziunea de stat de la Chişinău le refuză din principiu, pentru a nu tulbura monologul opiniei unice şi a-şi continua, fără obstacol, campania de tembelizare şi de-politizare metodică a populaţiei. Tot ce putem spera este ca, într-o zi, Televiziunea Română, care acoperă întreg teritoriul Republicii Moldova, să suplinească acest vid. Până atunci, nu avem de ales, ne mulţumim cu spaţiul tipografic pe care îl avem la dispoziţie. (Vit.C)

Vitalie Ciobanu: Stimaţi prieteni, aţi venit la Chişinău, răspunzând invitaţiei senatului Fundaţiei SOROS Moldova adresată bordului Fundaţiei pentru o Societate Deschisă din România, din care faceţi parte. Nu pot trece cu vederea acest detaliu important, pentru că el îmi dictează şi o anumită listă de teme pentru această „masă rotundă”, legată de situaţia socio-politică a Moldovei şi de capacitatea celor două fundaţii de a contribui, în cadrul unui eventual proiect comun, la ameliorarea stărilor de lucruri de aici. Această discuţie nu trebuie să antreneze în mod obligatoriu viziunea „oficială” a structurii care v-a delegat la Chişinău. Vreau să cunosc – şi cu asta mă fac port-vocea cititorilor revistei Contrafort – opiniile voastre personale, de intelectuali, de publicişti independenţi, angrenaţi în problemele tranziţiei româneşti şi cunoscători ai aceloraşi procese în curs de desfăşurare în alte ţări central şi sud-est europene. Prin urmare, vă propun să începem cât se poate de „informal” acest dialog.

Înaintea acestei vizite la Chişinău, ce-a însemnat Basarabia pentru fiecare dintre voi, ca summum de informaţii şi referinţe, ca prezenţă „afectivă” sau, dacă a fost cazul, ca experienţă personală?

Horaţiu Pepine: Să vă fac o mărturisire. De fiecare dată când vin aici am o senzaţie stranie: mă simt ca acasă şi sunt totuşi în străinătate. Din cauza asta mă amuză protocolul de la frontieră, cu controlul paşapoartelor, scotocitul bagajelor şi aşa mai departe, mi se pare că e o farsă şi că, la un moment dat, toată lumea o să lase morga deoparte şi o să izbucnească în râs. Dar până la urmă sunt nevoit să admit că frontiera e o, totuşi, chestiune foarte serioasă.

Andrei Oişteanu: Pentru mine a fost o experienţă specială, pe care mi-o doream de mult. Părinţii mei sunt originari din Basarabia, mai exact din Bălţi. Spre ruşinea mea, este prima dată când mă apropii de ţinuturile natale ale părinţilor. Am venit, cumva, cu inima strânsă. Mi-era puţin teamă de această experienţă. Vitalie – care s-a dovedit o călăuză de excepţie – a reuşit să amortizeze temerile mele. Mi-a arătat Chişinăul „lui”. Am bătut în lung şi-n lat oraşul, pe urmele lui Costache Negruzzi, C. Conachi, Alecu Donici, A.S. Puşkin, B.P. Hasdeu, N. Iorga ş.a. Ne-am întâlnit şi cu fantoma comunistului Henri Barbusse şi cu cea a rasistului A.C. Cuza. Cel dintâi, agent al Cominternului, a manipulat în romanul Călăii diversiunea bolşevică din 1924, numită „Rebeliunea de la Tatar-Bunar”. Cel din urmă a contribuit la declanşarea sângerosului pogrom antievreiesc de la Chişinău, în primăvara anului 1903. Cei doi anunţau, în primele decenii ale secolului XX, maladiile spiritului şi genocidurile care au marcat veacul trecut. De asemenea, Vitalie mi-a arătat locurile care s-au încărcat cu semnificaţie politică în istoria recentă, începând cu 31 august 1989. Am scris despre unele dintre aceste lucruri şi în revista bucureşteană 22.

Sabina Fati: Am crezut de multe ori că Basarabia s-ar putea întoarce într-un fel sau altul la România şi am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost dacă la începuturile anilor ’90 lucrurile s-ar fi petrecut astfel. Cât de mult s-ar fi complicat istoria comună şi cum ar fi arătat România, cum ar fi gestionat politicienii de la Bucureşti problemele cu care ar fi venit Basarabia şi care ar fi fost cursul integrării în structurile euro-atlantice? Cum s-ar fi simţit basarabenii în noul peisaj şi cât de grea ar fi fost (re)acomodarea lor într-un spaţiu relativ (ne)prietenos? N-am dus niciodată până la capăt întrebările mele ucronice, deşi răspunsurile ar putea forma un puzzle neaşteptat pentru ambele părţi. Mă simt atrasă de Basarabia, aproape la fel de mult ca de Transilvania. În primul caz e vorba de o atracţie „iraţională”, în vreme ce pentru în al doilea interesul este justificat de rădăcinile mele ardeleneşti. Cele două „provincii” cu evoluţii atât de diferite, foste periferii imperiale, zone de răspântie, aflate multă vreme sub presiunea schimbărilor geopolitice, rămân pentru mine locuri în care aş vrea mereu să revin.

Problemele „spaţiului public” în Basarabia

Vit. C.: Profesorul Dan Dungaciu, de la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, vorbea în cadrul simpozionului pe care l-am organizat la sfârşitul lunii octombrie, la Chişinău - Institutul Goethe de la Bucureşti, revista Contrafort şi PEN Club Moldova - despre lipsa spaţiului public în Basarabia, adică a locului în care se încrucişează diversele opinii şi puncte de vedere, capabile să modifice stările de lucruri în societate. Mult timp, agora basarabeană trebuia căutată, la propriu, în stradă. Această lipsă a spaţiului public explică de ce presa independentă din Moldova (atât cât este) are un impact foarte mic asupra realităţilor interne, în condiţiile în care audiovizualul de stat este controlat strict de guvernarea comunistă. Pentru a se manifesta, a căpăta o oarecare vizibilitate, firava societate civilă moldoveană trebuie neapărat să se înveşmânteze în strai politic, şi e de ajuns să ne amintim de manifestaţiile contra federalizării din toamna anului 2003, sau de migraţia sistematică a unor reprezentanţi „civici” spre partide, unde obţin o oarecare tribună publică pe durata campaniilor electorale.

Cum aţi comenta voi cele mai acute probleme ale Republicii Moldova în momentul de faţă, aşa cum aţi reuşit să le percepeţi până acum şi după discuţia extrem de densă pe care am avut-o, cele două borduri, la Chişinău? Vă pun această întrebare, pentru că, adesea, foarte mulţi oameni în Basarabia, chiar şi intelectuali şi diverşi „specialişti” cu pretenţii, nu înţeleg anumite cauzalităţi, livrând explicaţii secundare, sau în cel mai bun caz derivate, în loc să meargă spre esenţa lucrurilor.

A. O.: Eu aflu despre „cele mai acute probleme ale Republi­cii Moldova” din articolele tale, Vitalie Ciobanu, publicate în Contrafort, în 22, sau în Observator cultural. Te consider cel mai serios şi de încredere analist al fenomenului. Am salutat cu căldură ideea Editurii Polirom de a strânge aceste articole socio-politice în volumul, recent apărut, Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova. Vreau să spun că eu, nefiind analist politic propriu-zis, mă feresc să dau diagnostice. Prefer să le ascult pe ale celor în care am încredere.

S.F.: În Republica Moldova, construcţia democratică pare mereu ameninţată atât din interior, cât şi din exterior, iar societatea civilă este destul de tăcută, părând – din afară – timorată de atitudinea autoritaristă a puterii. Unul dintre intelectualii basarabeni spunea la începutul anilor ’90 că românii din Republica Moldova s-au trezit la sfârşitul anilor 1980, dar au uitat să se dea jos din pat. Între timp, au ieşit din dormitor, dar cât de departe au ajuns? Atât cât au putut şi mai ales cât au fost lăsaţi să meargă. Moştenirea istorică, structurile sovietizate, conservarea elitei comunis­te, influenţele Moscovei, absenţa presei independente sunt doar câteva din piedicile care stau în calea modernizării Basarabiei. Pe de o parte, abuzul de putere, prezent în mai toate domeniile şi, pe de altă parte, pervertirea unora dintre intelectuali şi echivocul altora întârzie cred formarea spaţiului public despre care vorbea profesorul Dungaciu.

H.P.: Noi camuflăm adesea evidenţele. De ce nu are societatea de la Chişinău un spaţiu public? În primul rând, din cauză că voi nu puteţi vorbi deschis despre problemele care vă interesează cu adevărat. Chiar şi discuţia noastră din cadrul Fundaţiei SOROS a suferit de anumite subtile constrângeri de care, în parte, mă simt răspunzător. A exis­tat o notă de inadecvare în dialogul nostru şi mărturisesc că, în bună măsură, mă simt vinovat de o anumită opacitate la un mesaj specific sau mai curând la o sensibilitate care este chiar substanţa vieţii de aici. Am găsit aici şi nu doar acum, ci şi în vizitele mele anterioare o preocupare pentru „românitate” pe care, ca şi în alte dăţi, am înţeles‑o, oarecum, greşit. Voi aveţi dreptate aici la Chişinău să vă afirmaţi vocal şi mai agresiv românitatea, dar dacă această preocupare nu are ecou suficient în conştiinţele de dincolo de Prut, asta se întâmplă pentru că la Bucureşti este o temă epuizată. Există între noi o defazare care ne împiedică să rezonăm la unison. Şi cred că nu atât egoismul „fraţilor” de dincolo de Prut, cât defazarea aceasta este adevărata cauză a necomunicării, a înstrăinării noastre. Şi, repet ce am zis, nu puteţi totuşi abandona cu totul tema naţională dacă doriţi să aveţi un public local. Dacă nu, atunci fiecare îşi va căuta, ca destui alţii, salvarea personală sau – dacă vreţi să spun altfel – îşi va căuta publicul în altă parte. Iar la originea lucrurilor se află evidenţa însăşi, atât de prezentă şi dominatoare, atât de dureroasă, încât pare invizibilă. Adică, dacă societatea românească din Chişinău şi din provinciile sale ar putea vorbi deschis despre suferinţa de a trăi despărţită de România, dacă tema aceasta ar reveni în prim-planul vieţii politice, atunci veţi vedea cum s-ar articula dintr-o dată spaţiul public, cum oamenii ar simţi nevoia să se asocieze, să se identifice unii cu alţii sau, dimpotrivă, să se diferenţieze. Libertatea e cheia. Spaţiul public lipseşte pur şi simplu în societăţile captive.

Capcana transnistreană

Vit.C.: Şi în acest context cum vedeţi chestiunea Transnis­triei: drept „cauză” sau „consecinţă” a caracterului indefinit al identităţii Republicii Moldova ca stat?

A. O.: Întrebarea conţine într-un fel şi răspunsul. Cred că, în proporţii diferite, este şi cauză, şi efect. Mai cred că revenirea Republicii Moldova şi a autoproclamatei Republici Transnistria în „aceeaşi barcă” ar putea fi produsă fie de un mare bine (de pildă, o prosperitate generală, care să estompeze diferenţele etnice, lingvistice, ideologice etc.), fie de un mare rău (de pildă, un fioros duşman comun, care să producă tuturor sentimentul de „cetate asediată” şi de solidaritate), fie de un ţel comun (de pildă, aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană). Cum, pe termen scurt şi mediu, nu se prevede vreunul dintre aceste fenomene socio-politice, cred că separarea completă de „Republica Transnistria” ar putea fi o soluţie de luat în seamă. S-ar putea ca această soluţie să fie considerată frivolă de unii sau scandaloasă de alţii. S-ar putea să supăr pe mulţi, mai ales pe românofonii din satele din Transnistria. Şi totuşi vulpea, când e prinsă de picior în capcană, îşi retează cu dinţii piciorul ca să se elibereze.

S.F.: Chestiunea Transnistriei face parte din bătălia pentru dominaţia zonei nord-pontice şi a Dunării de Jos, dar din punct de vedere istoric, Transnistria nu a fost niciodată considerată ca parte a teritoriilor locuite în mod tradiţional de români. Transnistria nu este doar „gaura neagră” prin care se face trafic de petrol, arme, droguri şi oameni despre care vorbea Vladimir Voronin, ci pare o cangrenă care se întinde, încet, dar sigur spre partea mai sănătoasă. Acest măr otrăvit plasat strategic odinioară în RSS Moldova deturnează şi întârzie drumul spre clarificarea identităţii Republicii Moldova. Problema transnistreană este din multe puncte de vedere cauza dilemelor identitare. În fond, experimentul început de sovietici în 1924 prin crearea unui popor nou şi a unei limbi noi în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească produce efectele dorite de inginerii politici care l-au pus la cale.

H.P.: Ai dreptate, Sabina. Chestiunea Transnistriei este un mod de a împiedica Basarabia să graviteze în jurul României. Faptul că elita politică şi intelectuală de aici de la Chişinău îi dedică întreaga sa energie polemică este indiciul faptului că strategia a reuşit. Dar câtă vreme - şi acum mă refer la ce ai spus tu, Andrei - câtă vreme unirea cu România pare improbabilă, Transnistria nu poate fi abandonată din motive economice şi de securitate.

Rolul intelectualilor şi al societăţii civile în România

Vit.C.: Vorbeam mai devreme despre spaţiul public din Republica Moldova. Cum stau lucrurile în România din acest punct de vedere? Sunteţi mulţumiţi de felul în care au putut influenţa, în ultimii 15 ani, intelectualii, presa independentă, societatea civilă în ansamblul ei, politicile administraţiilor care s-au succedat în această perioadă?

A.O.: În cele două zile petrecute la Chişinău, nu am reuşit să-mi fac o opinie clară privind societatea civilă din Republica Moldova, dar am încercat să împărtăşesc colegilor noştri din Fundaţia Soros din Chişinău câteva probleme cu care ne confruntăm în România. În 1990, noi am plecat la drum cu principiul că „politica este prea importantă ca să o lăsăm doar pe seama politicienilor”. După o lungă perioadă în care părea că eforturile presei, ale intelectualilor şi ale ONG-urilor sunt inutile, în ultimul timp se pare că s-au găsit în România unele formule mai eficiente. De pildă, solidarizarea marilor organizaţii civice în „Coaliţia pentru un Parlament curat” şi concentrarea pe câteva puncte esenţiale au avut un efect politic notabil în anul electoral 2004. Încercăm să nu pierdem acest capital prin păstrarea solidarităţii în „Coaliţia pentru o guvernare curată”. Un protest, o solicitare sau o campanie dusă de această Coaliţie (cuprinzând 15 ONG-uri importante, de tip Grupul pentru Dialog Social, Alianţa Civică, Asociaţia Pro-Democraţia, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, Centrul pentru Jurnalism Independent, APADOR-CH etc.) au impact asupra clasei politice şi asupra opiniei publice. Evident, nu câştigăm toate bătăliile, dar se ţine cont de noi. Faptul că în noua guvernare ministrul Justiţiei – un domeniu esenţial pentru România de azi şi pentru integrarea ei în Uniunea Europeană – provine din societatea civilă este o victorie semnificativă. Faptul că astăzi liderii PSD se plâng că partidele de centru-dreapta ar fi „confiscat” ONG-urile şi că ei ar trebui să le câştige de partea lor arată faptul că societatea civilă este destul de bine situată în spaţiul public românesc.

S.F.: Societatea civilă din România a avut mereu voci puternice, dar ele au fost cel mai adesea ignorate şi une­ori chiar ridiculizate de reprezentanţii puterii, indiferent de culoarea politică. Totuşi, sub presiunea „Coaliţiei pentru un parlament curat”, formată înainte de alegerile din 2004 din 15 organizaţii neguvernamentale, amintită de Andrei Oişteanu, mulţi dintre candidaţii liberali şi democraţi, suspectaţi de afaceri necurate, aflaţi pe listele de candidaţi, au fost înlăturaţi. În plus, opinia publică a aflat din dezbaterile televizate că membrii fostului guvern au profitat de funcţiile pe care le aveau pentru a strânge averi uriaşe.

Presa a jucat, de asemenea, un rol însemnat în schimbările care s-au petrecut şi a determinat uneori chiar demisii importante, ceea ce nu înseamnă automat că mass-media sunt independente. Relaţiile complicate care există între grupurile de interese ţin într-o oarecare captivitate cotidienele şi televiziunile private, prin fire greu de observat la prima vedere.

H.P.: Sigur că nu suntem cu adevărat mulţumiţi de evoluţiile de după 1989. Fără presiunea europeană şi americană societatea românească ar arăta mult mai rău astăzi. Să nu uităm că aşa-numita societate civilă mult mai eficace în ultima vreme - şi mai eficace decât este ea la Chişinău - este ea însăşi o formă de manifestare a pedagogiei occidentale. ONG-urile occidentalizante şi finanţate din Occident au avut însă mai mult succes în România decât aici, la Chişinău, pentru că s-au bazat pe o coincidenţă între scopurile unei elite româneşti şi cele ale Vestului. Aici însă coincidenţa nu s-a produs încă pe deplin.

„Viciile naţionale” şi defazările istorice dintre românii de o parte şi alta a Prutului. Relaţiile bilaterale Chişinău-Bucureşti

Vit. C.: Un studiu, numit „Etnobarometru-2005”, realizat de Institutul de Politici Publice şi IMAS Chişinău, şi prezentat în luna octombrie curent, a relevat cifre şi caracteristici foarte interesante şi concludente, după opinia mea, pentru cauzele derivei postsovietice a Republicii Moldova. Astfel, potrivit autorilor acestei investigaţii, moldovenii – adică românii etnici, majoritari între Prut şi Nistru – se comportă de fapt ca o minoritate naţională. Ei sunt comunitatea cea mai dezbinată în interior şi cu un grad al conştiinţei civice extrem de scăzut. Îşi recunosc o sumă de atribute folclorice şi cutume de clan, dar le lipseşte sentimentul apartenenţei la un teritoriu clar definit, cum este cazul cetăţenilor ro­mâni de peste Prut (indiferent de etnia lor) şi al celorlalte naţiuni din Europa Centrală, cu excepţia poate a popoarelor din fosta Iugoslavie. Alte metehne moldoveneşti ar fi, potrivit aceluiaşi studiu: lenea, delăsarea, lipsa de iniţiative individuale şi, peste toate, obedienţa. Moldovenii suferă de o cronică lipsă de încredere faţă de ei înşişi. Cu asemenea însuşiri, ei constituie de bună seamă un caz, pe care nu toţi experţii occidentali îl sesizează ca atare. Cum aţi comenta aceste caracteristici? Cum s-au structurat relaţiile interetnice în România, după 1989?

A.O.: Viciile menţionate de tine au rădăcini istorice. Despre „trândăvia alor noştri” vorbea deja Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae la începutul secolului al XVIII-lea. Vest-europenii criticau lipsa iniţiativei individuale la creştinii-ortodocşi din estul Europei (vorba sociologului Max Weber, „spiritul capitalismului” a fost generat de „etica protestantă”, nu de cea ortodoxă). Cât despre obedienţă, românii sunt cei care au inventat proverbul existenţialist „Capul plecat sabia nu-l taie”. Mai grav este faptul că acestea nu sunt deficienţe atribuite doar de alte popoare, ci sunt vicii auto-atribuite. De aici decurge lipsa de încredere în sine şi alte carenţe psihice, care generează nejustificate complexe de inferioritate.

S.F.: În sondajul despre care vorbeşti, Vitalie, poate fi văzută şi partea plină a paharului: 57 la sută dintre moldoveni se consideră harnici, 41 la sută primitori şi 27 la sută blajini. Procentele privitoare la trăsăturile negative sunt mult mai mici – doar 3 la sută socotesc că moldovenii sunt leneşi, 18 la sută cred că sunt delăsători şi 19 la sută dezbinaţi –, dar românilor le place să se lamenteze şi să vorbească despre viciile lor naţionale, de parcă ar avea nevoie de o scuză pentru încetineala lor. Din acelaşi sondaj rezultă că minorităţile din Republica Moldova sunt tolerante unele cu celelalte, că moldovenii au o părere bună despre concetăţenii de naţionalitate rusă şi privesc spre ei cu oarecare admiraţie, fiindcă sunt „independenţi”, „veseli”, „descurcăreţi”. Nu rezultă din această cercetare fisuri conflictuale.

În România, naţionalismul majorităţii pare să fi rămas mai degrabă la politicieni. În orice caz, relaţiile cu maghiarii din Ardeal s-au îmbunătăţit radical, după ce Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR) a fost cooptată la guvernare în 1996, dar şi după ce românii ardeleni au început să lucreze în număr mare în afara graniţelor, inclusiv în Ungaria.

H.P.: Cred că nu relaţiile interetnice ar trebui să stea în centrul întrebării. Studiul pe care l-ai evocat mi se pare, cel puţin în prezentarea ta, extrem de preţios, pentru că el confirmă ipotezele pe care le-am formulat anterior. Şi anume că marea suferinţă a Moldovei este, în primul rând, una identitară. Şi nu vă spun eu absolut nici o noutate, ba aş zice că mă plasez pe terenul cel mai bătut şi cel mai la îndemână, dar nu am încotro, pentru că identitatea unei comunităţi este un fapt elementar care precede uneori chiar posesia teritorială. Dificultatea dialogului nostru ar putea să vină iarăşi din defazarea de care am vorbit, întrucât în ţară preocuparea identitară obsesivă trece drept o maladie a spiritului nostru colectiv, o permanentă capcană chiar – sau mai ales – atunci când inteligenţele se mobilizează în denunţarea ei, în vreme ce aici, la Chişinău, ea pare mai curând o preocupare clandestină.

Moldovenilor, mi se pare mie, li s-au răpit pur şi simplu ambele identităţi pe care le aveau. Mai demult li s-a luat identitatea românească în schimbul uneia sovietice şi imperiale, iar recent li s-a luat şi aceasta imperială, dar fără să redobândească pe de-a-ntregul identitatea românească. Emanciparea naţională s-a oprit la jumătate. Dacă ar fi continuat, atunci am fi asistat la mari manifestaţii unio­niste aici, la Chişinău, care ar fi pus în dificultate inclusiv Bucureştiul. Procesul acesta al emancipării a fost îngheţat cu contribuţia tuturor. Cam toată lumea s-a străduit să inhibe această emancipare, a făcut-o desigur Moscova prin inventarea separatismului transnistrean, a făcut-o şi OSCE şi, în al treilea rând, a făcut-o Bucureştiul prin poziţia sa rezervată. Nici nu e de mirare atunci că o minoritate rusească, cum bine ai spus tu, Vitalie, reuşeşte să ţină captivă întreaga societate moldovenească.

Numai că lucrurile au şi o altă faţetă care de multe ori ne împiedică să fim mai tranşanţi. Dominaţia rusească este, mi se pare mie, şi un fapt natural cu explicaţii istorice şi nu doar un rezultat al constrângerii. Este o observaţie de natură să inhibe unionismul celor sosiţi de dincolo de Prut. Moldovenii aderă, în mod firesc şi cu un grad de libertate pe care campionii emancipării româneşti o neagă, aderă – spun eu – în mod firesc la prestigiul culturii ruseşti şi la avantajele pieţei răsăritene. De aceea, uneori, românismul, atât de îndreptăţit din perspectivă identitară, se poate transforma într-o ideologie care contrazice firescul vieţii. Am văzut aici o preferinţă populară, evidentă, pentru cartea şi revis­tele aduse de la Moscova, pentru programele de televiziune ruseşti, pentru mărfurile mult mai ieftine din Răsărit sosite în port la Odesa şi care inundă bazarurile. Există, mi s-a părut şi acum şi cu ani în urmă când am mai vizitat Chişinăul, un ţesut social legat intim de fostul imperiu şi care nu ar putea fi destrămat fără o reală durere. Elita românească, naţionalistă prin natura ei, este, după părerea mea, condamnată la o incurabilă suferinţă.

Vit.C.: Dacă tot am ajuns aici, vă rog să oferiţi o „fişă de temperatură” a relaţiilor bilaterale, România - Republica Moldova, în acest moment. Credeţi că politica autorităţilor române faţă de Basarabia în epoca postcomunistă a fost corectă, înţeleaptă, eficientă? Pe ce principii ar trebui clădite aceste raporturi?

A.O.: Relaţiile bilaterale România - Moldova au fost precum Coloana Infinitului: ba mai ample, ba mai gâtuite. După poduri de flori şi treceri prin vamă cu buletinul au urmat acuzaţii de „imperialism românesc” şi „amestec în treburile interne”. Cred că şi orientarea de acum a administraţiei Voronin către România şi Uniunea Europeană este conjuncturală. Peste câţiva ani, când probabil datele ecuaţiei se vor schimba (la Moscova, la Chişinău, la Bucureşti), se va schimba, probabil, şi orientarea autorităţilor moldoveneşti.

S.F.: Dacă priveşti cu oarecare detaşare, ai impresia că bunele relaţii au fost împiedicate metodic de „întâmplări” politice diverse. Nici Bucureştiul nu a ştiut/nu a vrut/nu a putut să fie generos, dar nici Chişinăul nu a ştiut sau nu a vrut să răspundă prieteneşte atunci când a fost cazul. Pare cel puţin ciudat că singura ţară vecină cu care România nu a reuşit să semneze un tratat politic este Republica Moldova. Când în 2000 a fost convenit, în cele din urmă, un text cu care ambele părţi căzuseră de acord, iar miniştri de Externe parafaseră tratatul, lucrurile au fost întoarse pe dos de alegerile generale din România şi Republica Moldova. În orice caz, Bucureştiul ar trebui poate să renunţe la comportamentul de „frate mai mare” faţă de Chişinău şi să accepte că peste 70 la sută dintre moldoveni susţin că vorbesc „limba moldovenească” şi doar 11 la sută limba română, şi că dintre cei cu cetăţenie moldovenească, în jur de 80 la sută spun că au identitate moldovenească, în vreme ce în jur de 15 la sută dintre ei se consideră români. Unul dintre motivele pentru care tratatul româno-moldovean nu a fost semnat este neînţelegerea referitoare la limba de redactare a documentului. Bucureştiul susţine că este vorba de limba română, în vreme ce Chişinăul încearcă să convingă că este vorba de „limba moldovenească”. Şi la unii, şi la ceilalţi este vorba despre principii, deşi este evidentă „inventarea” limbii şi identităţii moldoveneşti. Dar odată inventată naţionalitatea moldoveană, ea creşte, umflată de „argumentele” sovietice, şi orice încercare de negare a ei va fi simţită ca o jignire. Cine ştie, probabil că relaţiile dintre cele două ţări se vor putea dezvolta şi dincolo de aceste „amănunte”.

H.P.: Ar trebui să recunoaştem că politica oficială a exprimat în bună măsură sentimentul public din România. Nehotărârea, balansul între entuziasmul retoric şi prudenţa exagerată au caracterizat întreaga societate. Ăsta a fost marele avantaj pentru toate guvernele, că nu au fost somate să dea explicaţii pentru că au abandonat Basarabia. (În paranteză fie spus, la Bucureşti nici o persoană avizată nu s-a lăsat înşelată de unionismul lui C.V. Tudor, care funcţionează doar atâta vreme cât nu i se cer probe.)

Dar guvernele României nu au avut încotro, fiind strict limitate în opţiunile lor de politică externă. Reproşul delicat pe care îl ghicesc în această întrebare ar trebui adresat întregii societăţi româneşti, care, după părerea mea, nu a avut pur şi simplu energia de a concepe un principiu integrator, abia făcând faţă propriei guvernări.

Basarabia ca subiect al agendei civice româneşti

Vit.C.: Horaţiu, tu mi-ai anticipat întrebarea pe care tocmai mă pregăteam să v-o pun. Mulţi ani, problema Basarabiei a fost văzută în unele cercuri româneşti ca o alternativă la integrarea europeană. De parcă, de bună seamă, i s-ar fi dat dreptate lui C.V. Tudor, care profera de la tribuna parlamentului: „Ori Unirea cu Basarabia, ori Uniunea Europeană!”. Şi aceasta fără ca „pericolul” unirii să fi fost, într-adevăr, unul real, şi în timp ce Basarabia are nevoie în egală măsură de europenizare, adică de valori europene la ea acasă, nu doar de retorică oficială pe tema „iubirii de Europa”. Nu credeţi că exilarea înspre periferia interesului public a problemei „fraţilor de peste Prut” a înlesnit compromiterea ei de către naţional-comuniştii ceauşişti? Cum poate fi preluat „subiectul Moldova” la nivel civic românesc?

S.F.: Această temă este inclusiv un tabu mediatic. Recenta vizită a premierului moldovean la Bucureşti a trecut aproape neobservată. Românii sunt prea săraci pentru a renunţa la telenovelele şi scandalurile autohtone, pentru a privi dincolo de Prut. Lucrurile nu au stat aşa de la început, dar au evoluat în această direcţie şi din cauza dezinteresului oficial. Bucureştiul nu a fost niciodată destul de posesiv în relaţia sa cu românii de dincolo de graniţe, fie ei din Ucraina sau din Republica Moldova. Ba dimpotrivă: s-a purtat ca parvenitul cu ruda din provincie, temându-se că neamurile sărace ar putea da buzna în casa cea nouă. Nu cred că interesul pentru românii de peste Prut ar putea fi suscitat dinspre societatea civilă, deşi ar merita încercat, cred mai degrabă că guvernul ar trebui să ia iniţiativa, să creeze evenimente şi chiar aşteptări.

H.P.: Aşa cum am spus, problema Basarabiei nu a fost exilată la periferia interesului public, ea pur şi simplu nu a dobândit destulă putere ca să parvină în centrul atenţiei. Dacă îmi îngădui comparaţia, Vitalie, o companie aflată la limita falimentului nu face investiţii şi nu caută să se extindă, dimpotrivă, îşi restrânge operaţiunile şi face economii. România nu a ajuns încă în situaţia de a-şi proiecta expansiunea şi de a-şi lărgi cadrele. Şi din acest motiv eu aş spune că discuţia a fost mai curând amânată până când, cel puţin aparent, a devenit prea târziu.

Nu aş spune nici că subiectul acesta ar fi fost compromis de PRM. El îşi păstrează întregul potenţial şi doar împrejurările îl împiedică să renască. Sunt sigur că o Românie prosperă şi cu mai multă încredere în ea însăşi va relua subiectul Basarabiei.

Vit.C.: Există o mare anxietate în societatea moldoveană, legată de iminenta introducere a vizelor pentru cetăţenii moldoveni. Ce credeţi că se poate face pentru a respecta exigenţele europene privind securizarea frontierei de est, şi păstrarea unor „relaţii privilegiate” cu Republica Moldova, fireşti, având în vedere comunitatea de limbă, istorie şi cultură care ne leagă?

A. O.: Este, într-adevăr, o problemă. Nu ştiu care ar fi soluţia pentru a rezolva această situaţie paradoxală. Ştiu ce anume se preconizează: acordarea de vize cu „două viteze” – unele mai greu, pentru cetăţenii de rând, şi altele mai uşor, pentru studenţi, intelectuali, oameni de afaceri etc. Putem încerca să facem presiuni de pe ambele maluri ale Prutului ca grupurile socio-profesionale din a doua categorie să fie mai multe.

S.F.: Diplomaţii români şi moldoveni caută soluţii, e clar pentru toată lumea, inclusiv pentru Bruxelles, că va trebui găsită o modalitate prietenoasă pentru călătoria moldovenilor în România.

H.P.: Pentru intelectuali, scriitori, elevi, studenţi, oameni care vin în România cu scopuri clare, regimul de vize e mai avantajos decât regimul libertăţii condiţionate, care se aplică astăzi românilor în Spaţiul Schengen. Oficialităţile ar putea fi mai uşor convinse să elibereze rapid şi fără formalităţi umilitoare vize pentru cei care vin aici în scopuri culturale şi fără să li se ceară garanţii financiare. Abia cu un regim aparent mai liberal, dar cu restricţii aplicabile după gustul vameşilor, situaţia s-ar degrada treptat.

Relaţia cu trecutul comunist. Legile lustraţiei şi a accesului la dosarele poliţiei politice în Moldova şi România

Vit.C.: Una din problemele de care suferă Republica Moldova în ultimii 15 ani este imposibila ei „despărţire de trecut”. Şi când spun asta mă refer la inexistenţa legilor Lustraţiei şi a deconspirării dosarelor KGB. Discutarea acestui subiect este consecvent sabotată în Basarabia, ceea ce induce neliniştitorul gând că mediile politice, presa, intelectualii sunt impregnaţi de toxinele unor trădări, complicităţi, laşităţi, tăceri vinovate etc. în vechiul regim, că mulţi dintre cei ce dau tonul azi în politica moldoveană sau pozează în „directori de opinie” au, metaforic vorbind, câte un schelet ascuns în dulap. De ce este atât de importantă limpezirea relaţiei noastre cu trecutul comunist? Sunteţi mulţumiţi de felul în care a fost rezolvată această problemă în România?

A.O.: Este foarte importantă această limpezire din raţiuni de ecologie morală, tocmai ca să evacuăm scheletele din dulapuri. Altfel, continuăm să trăim printre oameni taraţi, şantajabili, cu agendă tainică şi cu solidarităţi care creează structuri mafiote politico-economice. În România, situaţia este ceva mai bună decât în Republica Moldova. Să nu uităm că societatea românească s-a scindat încă din aprilie 1990 din cauza celebrului „punct 8” din Proclamaţia de la Timişoara. Astăzi este din nou un subiect de dezbatere în spaţiul public românesc, mai ales în urma unui Apel către preşedinte privind „procesul comunismului”, publicat pe prima pagină a revistei 22 şi semnat de toate ONG-urile de care vorbeam mai înainte. Pe de altă parte, există un proiect de Lege a lustraţiei depus în Parlament (mi se pare chiar în câteva variante). Totuşi, nu-mi fac iluzii prea mari privind rezultatele. Miza e prea mare şi forţele care se opun sunt prea puternice.

S.F.: Nici România nu se desparte cu uşurinţă de trecut. Lustraţia nu a fost dorită în România nici acum 15 ani şi nu este dorită nici acum, deşi efectele sunt mult mai mici după atâta vreme. Istoria recentă a României arăta cu totul altfel dacă, după căderea comunismului, foştilor nomenklaturişti şi securişti li se interzicea accesul în politică. Fără Ion Iliescu, fără Adrian Năstase, fără Vadim Tudor politica s-ar fi făcut pe alte baze la Bucureşti. Nici procesul comunismului nu a fost dorit, iar preşedintele Traian Băsescu a spus senin că nu ar exista probe pentru condamnarea publică a comunismului.Torţionarii îşi trăiesc bătrâneţile fără remuşcări printre victimele lor, la adăpost de orice neplăceri. Colaboratorii Securităţii fac politică şi justiţie, fără jenă, iar foştii fruntaşi ai tinerilor comunişti de odinioară stau comozi în fotolii ministeriale. Peisajul românesc este dezolant, deşi situaţia nu e atât de complicată ca în Moldova. Fără lustraţie şi fără acces la arhive, politica va continua să fie făcută cu şantajări subterane, iar „foştii” vor planifica viitorul ţării.

H. P.: Are dreptate Sabina, puţini ar dori cu adevărat o lege a lustraţiei, dar tulburător este că unii dintre cei care reclamă sonor scoaterea din politică a foştilor comunişti şi securişti sunt oameni cu trecut ideologic dubios sau cu un profil moral dezagreabil. Dar, după părerea mea, Andrei idealizează un pic situaţia. Nu se discută aşa mult despre lustraţie şi e şi firesc să fie aşa, de vreme ce primii care au depus un proiect de lege a lustraţiei în Parlament, acum după alegeri, sunt Cosmin Guşă, un dezertor din tabăra PSD, şi Aurelian Pavelescu - un avocat care milita cu vreo câţiva ani în urmă într-un partid de extremă dreaptă. Ca să vă faceţi o idee, partidul acesta, de fapt, o grupare minusculă, propunea deportarea ţiganilor, după modelul lui Antonescu. Mai târziu, un grup de liberali (Adrian Cioroianu şi Mona Muscă în mod sigur, dar sunt şi alţii) au preluat, cu un entuziasm moderat ca să spun aşa, un proiect mai vechi, la insistenţele Societăţii Timişoara, ceea ce vrea să spună că preocuparea aceasta nu a renăscut în interiorul partidelor. De aici rezultă şi faptul că şansele de reuşită sunt foarte mici şi aici Andrei are dreptate. Mă întreb, dacă acum după 15 ani de la căderea comunismului, o lege a lustraţiei ar mai avea o deplină relevanţă morală şi politică. Mi-e teamă să nu rămânem încremeniţi în fotografia anilor ’90 şi să nu vedem că lumea se trece şi că securiştii au fost deja substituiţi de fiii acestora, cărora, chiar de am fi tentaţi, nu le putem nega dreptul de a profesa liberalismul. Cât priveşte ce ai spus tu, Sabina, nu cred că „foştii” planifică viitorul ţării. Lucrul acesta era adevărat în epoca indecisă a anilor ’94, ’95, dar astăzi securiştii fac politica NATO şi profesorii de socialism ştiinţific ţin cursuri de integrare europeană. Că impostura lor se vede e deja altă poveste. Ar trebui, cred eu, să facem o distincţie mai clară între obiectivul deschiderii necondiţionate a arhivelor Comunismului - un obiectiv major în primul rând ca fapt de cunoaştere - şi acela al epurării administraţiei, care mi se pare un proiect în mare măsură întârziat. Tare mi-e teamă că punem pe seama securiştilor o incapacitate generală a societăţii noastre de a-şi crea un proiect. Cât priveşte situaţia de aici, de la Chişinău, ea este mai dificilă, dar şi destul de diferită, întrucât centrala KGB-ului moldovenesc se găsea la Moscova şi întrebarea, la care nu am răspuns, este dacă descentralizarea se va fi produs sau nu şi, dacă s-a produs, în ce măsură.

Basarabia pitorească, de la ciudăţeniile de pronunţie până la cutumele „magico-rituale”

Vit.C.: V-aş propune să încheiem această discuţie pe o undă mai relaxată. Adesea profilul unui loc, al unei comunităţi, mai ales pe durata unei vizite scurte, transpare din ceea ce observi în stradă, din vorbele sau reacţiile spontane ale localnicilor. Ce aţi remarcat interesant în Moldova, la Chişinău: ritualuri de familie, detalii comportamentale, particularităţi lingvistice? Rezistă clişeele voastre despre basarabeni şi după vizita pe care aţi făcut-o? Ar putea fi valorificată această lume „dintre ape”, cu tot pitorescul şi cu toate contradicţiile ei, în materie epică, în discurs cultural şi artistic?

A.O.: M-a surprins cât de mult se vorbeşte ruseşte în Chişinău. Pe stradă, în magazine, în restaurante etc. Nu ruşii sunt bilingvi, ci românii, care învaţă şi ruseşte, astfel că lingua franca în oraşe este rusa. Mi s-a părut însă abuziv ca vameşii din aeroport şi poliţiştii de frontieră să mi se adreseze în limba rusă. Mi-a fost uşor să învăţ la restaurant că zamă înseamnă „supă”, dar când am comandat zamă de vacă ospătarul a râs pentru că, de fapt, zamă înseamnă „supă de pui”. Mai greu mi-a fost când am cerut pepeni muraţi şi mi s-au adus castraveţi muraţi. Mi s-a explicat că, în „limba moldovenească”, trebuia să cer harbuz, pentru că pepene se spune la „castravete”. Plimbându-mă sâmbătă seara prin centrul Chişinăului, am observat multe cupluri de miri care veneau să se fotografieze şi să depună flori la picioarele statuii lui Ştefan cel Mare (cel crucifor). O clipă am crezut că este vorba de un „rite de passage”, o cutumă magico-rituală de bun augur, prin care tinerii căsătoriţi vin să preia energie şi prestigiu de la întemeietorul cvasimitologic, de la eroul legendar al „tribului”. Apoi mi-am adus aminte că am văzut scene identice la Moscova, la statuia lui Lenin, şi la Taşkent, la statuia lui Timur Lenk. Tocmai lucrez la un studiu privind unele arhaice cutume sexuale, precum „deflorarea rituală” şi „droit de seigneur” (ius primae noctis). Mi-am zis, glumind, că s-ar putea ca mireasa să vină în seara nunţii la statuia lui Ştefan cel Mare să-i dea seniorului ceea ce i se cuvine în mod tradiţional. Ba chiar că, depunând flori la picioarele lui, fecioara consimte la o de-florare simbolică. Nu ştiu în ceea ce-i priveşte pe Lenin şi Timur, dar sunt sigur că „iubăreţul” Ştefan cel Mare şi Sfânt priveşte cu ochi buni această cutumă nupţială. Lăsând gluma la o parte, imaginea mea despre Chişinău era până acum una livrată de televizor: femei cu basmale, troleibuze vechi ruseşti rulând pe triste bulevarde provinciale şi câteva imobile ale puterii, cu o arhitectură autoritară. În bună măsură, realitatea infirmă imaginea. Am fost plăcut impresionat de un oraş curat, cochet în unele locuri, cu arhitectură modernistă românească din perioada interbelică, cu multe spaţii verzi şi cu femei frumoase.

S.F.: Chişinăul este modern şi aerisit, iar femeile se îmbracă după ultima modă. Sunt mai elegante şi mai cochete decât în multe capitale europene. Am fost uimită însă că nici la hotel, nici în restaurante oamenii nu înţelegeau româneşte. Nu m-ar fi mirat că folosesc preponderent limba rusă - ceea ce într-un fel era normal – dar nu m-am aşteptat să fiu nevoită să folosesc engleza la Chişinău pentru a mă înţelege cu hotelierii şi chelnerii. Am aflat apoi, printr-un sondaj la vânzătorii de ziare, că se cumpără mai bine Cosmopolitan, Elle şi Avantaje în limba rusă decât variantele lor în limba română aduse de la Bucureşti, deşi acestea din urmă erau ceva mai ieftine. În schimb, puţinii book-inişti înşiraţi pe bulevardul central nu aveau cărţi româneşti şi nici nu vorbeau româneşte, semn că oamenii din Chişinău se orientează tot mai mult spre cultura rusă, mai generoasă şi mai importantă decât cea română.

H.P.: Vitalie, ştii ce mă frapează aici la Chişinău? Se aude puternic la vorbitorii de limbă română un L palatal (rostit cu limba în cerul gurii). E un L autoritar, persistent şi care nu se mai aude însă deloc pe la ţară, pe unde am călătorit dăţile trecute. La ţară mi s-a părut că oamenii vorbesc exact ca la Iaşi sau la Vaslui, poate pentru că nu au făcut prea multă şcoală şi nu vor fi învăţat nici prea multă rusă. L-ul ăsta palatal, atât de rusesc, simbolizează, mi se pare, destul de bine situaţia moldovenilor. Absent în mediile populare, acolo unde ideologia naţională e firavă şi nu s-ar simţi nevoia de contrapondere, el se insinuează, în schimb, subversiv exact în vorbirea elitei cultivate care profesează ideile emancipării româneşti.

Vit.C.: Sabina Fati, Horaţiu Pepine, Andrei Oişteanu, vă mulţumesc pentru acest dialog „încrucişat” şi vă mai aşteptăm la Chişinău.

octombrie 2005, Chişinău

1