Poezia

Oarecum paradoxal, dar, în deplină concordanţă cu rigorile logicii, se poate susţine că poezia a existat încă până la... poezie (aceasta, de a doua, conştientizată şi, mai apoi, creată de om în mai împlinita ştiinţă a abordării actului artistic). Adică, mult până la dintâile înzoriri de umanitate, mult înainte de verbogonia poeziei, însăşi cosmogonia, cu timpul şi spaţiul, cu eternitatea şi infinitul sălăşluinde în ele însele, a fost, virtualmente, pre-poezie, poezia de dinaintea poeziei, dovadă stând faptul că anume din aceste mistere cosmo-existenţiale omul îşi filiază necunten inspiraţia, temele şi metaforele, epopeile şi haiku-urile, filosofia şi speranţa, metafizica şi disperarea creaţiei spiritului, conştiinţei, ba chiar şi subconştientului său, într-un Omni-Cuvânt numite Poezie. Probabil, aici, în atare interpretare, Starea Poeziei e înclinată, mai mult sau mai puţin, spre mitogeneza ei, ceea ce nu înseamnă însă că nu ne înfăţişează şi suficiente repere şi emoţii certe, deduse, atestate ca şi cum de experienţa palpabilă a conştientizării revelaţiilor pe care le oferă, ca inspiraţie finalizată în empiricul (şi cosmoimperialul) proces de creaţie. Apoi, conştient/conştientizat, Poezia – ca o eterodinamică a spiritului, în continuumul acestuia, nu numai că e atestată încă de la dintâile iviri ale ideaţiei istoriei spiritualităţii, culturii umane, ci chiar ea, prin ea însăşi a atestat, a motivat, a caracterizat aces­te iviri, atribuindu-le semnalmentele distincte care nici nu s-au prea modificat, esenţial, în decursul mileniilor, civilizaţiilor ce au avut a trece, muncind în spirit/întru spirit. Altfel spus, şi la început de secol XXI, poezia mai conţine o remarcabilă parte din codul genetic al predestinaţiei şi primordialităţii sale, păstrând excepţionalul dar de a-i duce, mai întâi pe proprii săi creatori – poeţii, apoi pe cei mai mulţi cititori în spaţii semantico-ideatice unde dânşii – cu certitudine fie spus – nu fuseseră până la momentul întâlnirii cu ea, poezia; cu ele – poemele.

Numai că, şi după atâtea milenii trecute şi mii de tratate scrise, perfect întemeiată apare motivaţia de a pune una din cele mai bătrâne întrebări din istoria artelor: Ce e poezia? (Interogaţie ce trezeşe destinul a o sută de secole, precum spune undeva, despre altceva, cipriotul Nikos Kranidiotis.)

Poate că e o stare mai mult sau mai puţin evidentă (relevată, conştientizată) sau doar discret perceptibilă de curiozitate şi uimire, sau poate că ambele, astea, sintetizate/împreunate, în ceva care încă nu are o denominaţie noţională estetico-filosofică. Dar ce ar fi uimirea?

O stare de spirit care deviază de la starea generală de conştiinţă şi cunoaştere, adică de la ceea ce ne caracterizează cel mai mult timp din existenţa (partea de istorie) care ne e dată; deviază de la starea-clişeu-rutină-cotidian, altfel spus – obişnuită, de „plebeism” a (l) banalităţii. Este starea-(de)-enigmă sau de tentativă de dezlegare a ceea ce se află în muţenia sfinxului (sinonimă: tainei, misterului – până la indicibil). Astea (şi altele ce vor urma) spuse/deduse în baza ipotezei-tezei-axiomei că, volens-nolens, orice întrebare şi explicaţie (totdeauna incompletă) referitoare la percepţia, obligatoriu individuală, originală a poeziei ţine, în mare, de fantezia interpretărilor liberal-deliberate (în estetică), fiecare dintre noi, care a citit unul şi acelaşi poem, putând gândi şi simţi orice (altceva) despre el, ceea ce confirmă că această sferă a activităţii creatoare-perceptoare uman nu are nici o legătură cu ştiinţa, în general, cu rigurozitatea epistemologică. Liberal-deliberativul presupune că poezia poate avea de-a face cu orice posibilităţi spiritual-speculative, iar faptele ei reprezintă anume esenţa unora din imprevizibilele posibilităţi. Şi dacă se presupune că doar o parte infinitezimală din ceea ce se numeşte imaginea lumii are întemeiere şi în experienţa sensibilităţii personale a omului, în cazul poeţilor această componentă e mult mai importantă, fiind izvodită şi garantată de „ingeniozitatea” subiectivităţii de creaţie. Vorba fiind de pan-a-logismul poeziei ce ne permite receptarea şi contemplarea intuitivă a lumii din punctul de vedere/apreciere/creaţie al omului muritor, preocupat de misterul eventualei... nemuriri (eternităţi). Pan-a-logismul conţinând şi premisa că poezia are şi o aură sugestivă oarecum ezoterică, ermetică, un fel de motricitate a-logică, emanatoare – ca un vertij eteric – de semnificaţii, ca o propulsie semantică filosofico-estetică ce lasă în urmă un îndelung siaj al ne-deplin elucidatului, al corelativului trans-verbal, pentru că poezia, de regulă, depăşeşte imaginata limită a posibilei analize logice a oricărei fenomenologii de sorginte materială, ideatică, sentimentală sau mentală. Iar sub aspect „tehnic” (ceea ce, de asemenea, sporeşte spaţiul şi intensitatea subiectivităţii) panorama imagistică a unui poem, mai amplă sau mai restrânsă, poate fi presupusă/”admisă” nu ca o orânduire de mozaic constituit simetric, logic, cu elemente componente stabile/statice, ci ca un ozor mereu în schimbare, ca un frământ ludic de caleidoscop ce poate da diverse (dacă nu chiar un număr infinit de) configuraţii în urma modificării poziţiilor semnelor, semnificaţiilor etc., anume aceasta asemănându-se foarte mult cu permanenta metamorfoză a proiecţiilor de situaţii semantico-sugestive trans-empirice în omniprezentul imperiu al poeziei. Imperiu ce se întâmplă, se creează pe el însuşi dincolo de limitele/frontierele unor posibile reguli şi constituţii imuabile, „depistate, atestate” în spiritul, conştiinţa unui sau altui autor. Dar şi admirator, cititor, pentru că şi în dependenţă de sensibilitatea şi înţelegerea acestuia poezia poate fi „obiectul” care îşi umple propria formă sau poate deborda, revărsându-se peste forma concepută de autor ori, din cauza insuficientei şcoliri estetice a unui sau altui cititor, poate ajunge a nu-şi umplea forma ca spaţiu sugestiv-semantic, conceput (liberal-deliberat) de autor. Dezvoltând linia aceleiaşi idei sau a unei branşe (afluent(e)) a(l) ei, putem susţine că poezia e asemeni partiţiilor muzicale ce trăiesc/există numai în procesul interpretării lor. Adică, orice subiect (obiect) artistic conţine potenţialitatea unei structuri intenţional-interpretative care şi provoacă reacţia estetică, axiologică a cititorului, privitorului, ascultătorului, reacţie care, la rându-i, înseamnă de asemenea impuls/intenţionalitate interpretativă. Viaţa pe care i-o oferă operei de artă creatorul ei este ca şi inexistentă fără de partea (nu obligatoriu simetrică, din punct de vedere cantitativ sau structural) de viaţă care trebuie să i-o „insufle” admiratorul, contemplatorul (cititorul, spectatorul, ascultătorul etc.). Dacă ne-am imagina că ceva care a fost propus cu titlu de operă artistică nu trezeşte interesul, nu atrage atenţia nimănui, ea ca şi cum nu ar exis­ta (e fără viaţă).