Caius Dobrescu şi deconstrucţia formelor lirice

Scriitor cu vocaţie multiplă (poet, prozator, eseist), Caius Dobrescu este una dintre figurile cele mai reprezentative ale generaţiei ’90. În cazul său, literatura şi reflecţia despre literatură sunt aidoma unor vase comunicante, ele reprezintă, în fond, modalităţi de integrare a sensurilor realităţii într-o viziune autentică, dinamică, lipsită de prejudecăţi. Vehemenţa cotidianului se resimte mai ales în primul său volum, Spălându-mi ciorapii, unde poemele redau în modul cel mai frust avatarurile eului empiric, în deplină transparenţă a detaliilor şi mişcărilor afective.

Versurile integrează aici în mod efectiv contingentul, viziunea se traduce în impetuozitate a evocării unui real traumatizant, care se refuză transfigurării. Deplasând accentele interesului său de pe transcendenţă pe imanenţă, Caius Dobrescu îşi orientează, în fond, lirismul în direcţia unei scriituri autobiografice, în care subiectul resimte brutal ameninţarea obiectualizării, a reificării într‑ o lume cu relief entropic. Poemul ce dă titlul acestui volum e reprezentativ pentru această viziune lirică discontinuă, neomogenă, în care notaţia lucrurilor se armonizează cu haloul fantast sau cu investigaţia lăuntrului abisal: „Îmi văd moaca-n oglindă, mă/ uit fix în ochii mei./ Un miros de gaz, între degete forme calde, vîscoase, ca-n/ poveştile pe care le spun toţi părinţii: că/ erau la ţară, ţineau un pui în mâini şi deodată,/ cum dogorea şi pulsa, i-a scos din minţi… Dar eu, eu nu sunt ca ei, eu ştiu să mă controlez,/ eu nu sucesc gîtul ciorapilor mei./ nu încă, abia i-am înmuiat,/ apa susură, un fir limpede, aproape ornat cu/ frunzuliţe argintii, infiltrând/ spuma gelatinoasă (…)”. O mitologie a eului marcat de luciditate şi angoasă traversează poemele acestei cărţi în care accentul ironic relativizează şi intelectualizează intuiţiile, dându-le o turnură crispată şi reliefând o dinamică a derizoriului împins spre grotesc.

A doua carte de poeme a lui Caius Dobres­cu, Efebia, aduce mutaţii importante atât în modul de structurare a materiei lirice, cât şi în ordinea impunerii unei expresivităţi bazate pe limpezire a viziunii, pe echilibru şi transparenţă în transcrierea reliefului lumii. Atmosfera acestor poeme nu mai e atât de „substanţială” ca în versurile din primul volum; dimpotrivă, asistăm aici, oarecum, la un „ritual” al spunerii, prin care realitatea îşi diafanizează contururile, greutatea obiectelor se transformă în imponderabil, iar privirea poetului pare a transgresa limitele imediatului, ale cotidianului prozaic, pentru a-şi desfăşura volutele gândului poetic într-un univers în care presimţirea transcendenţei se conjugă cu aromele agonale ale unui orizont închis, fin de siècle.

Calofilia de un rafinament frust (dacă mă pot exprima aşa, pentru a defini acest tip de discurs poetic oximoronic, descentrat) e mereu nuanţată de exerciţiul ironic, într-o retorică ce-şi asumă clasicitatea ca mod de a regăsi armonia dintre eu şi lucruri: „Stau pe un scaun/ de forma unui scop./ Senzaţii şi/ idei străine/ amestecându-se în/ mine, sentimentele/ altora/ cu mirosul lor de ciorapi./ În faţa ochilor/ degetele mi se destramă/ ca undele/ de ulei pe apă” (Pomi înfloriţi în faţă la greco-catolici). E drept, nici din acest volum nu lipsesc imagini ale grotescului sau visceralului, prin care e exprimată dimensiunea abisal-fiziologică a fiinţei („Trupul e tot un rîgîit,/ uriaş, satisfăcut, cu burtă, trupul e ceea ce fermentează şi/ se macerează în/ această burtă”).

Un antiintelectualism de substanţă se întrevede aici, aşa cum observa Mircea Cărtărescu, o voinţă de autentificare a propriilor experienţe biografice prin intermediul unor enunţuri poetice extrem de transparente, ce părăsesc ţinuta metaforică în beneficiul unei scriituri neutrale, „referenţiale”, degajate, spontane, lipsită parcă de implicare. Imaginile corporalităţii, ale trupului deposedat de orice aură metafizică se desfăşoară, în poemele lui Caius Dobrescu, pe fundalul unui univers supus reificării şi anonimizării, în care chiar stările afective au un aspect şi o funcţionalitate mecanice, sunt reduse la obiectualitate.

Nu puţine sunt, de asemenea, poemele cu o ţinută autoreflexivă mai decisă, prin care eul liric caută să-şi asume propriile obsesii în oglinda fluctuantă a textului, prin beneficiul unei scriituri de tonalitate afectivă redusă, supus mereu unei cenzuri a lucidităţii, ironiei şi parodiei.

Între expresivitatea calofilă şi enunţul brutal, desprins din cotidianul de cea mai concretă speţă, Caius Dobrescu reproduce, în versurile sale, imagini ale realului, dar şi ale propriului sine, într-o scriitură dinamică, disponibilă, de o extremă mobilitate. Rodica Zafiu precizează, în legătură cu experimentele poetice incluse de Caius Dobrescu în volumul Deadevă, următoarele: „Volumul de poezie Deadevă (1998) al lui Caius Dobrescu e din categoria celor care oferă multe subiecte curiozităţii lingviştilor; cu riscul, aproape inevitabil, ca analizele să nu mai păstreze nimic din umorul textului. În cartea aceasta, în care aproape totul se petrece la nivelul codurilor ortografice, efectul estetic al experimentelor formale e cert: prin artificiul inteligent, bazat pe surpriză, inventivitate, tensiune a raportului dintre formă şi sens, se obţin reliefarea, înstrăinarea, distanţarea ironică (permiţând abordarea dezinvoltă a unor teme «mari»). Merită însă observată chiar relevanţa pur lingvistică pe care o are asemenea formulă poetică: fie şi pentru că ne face să repunem în discuţie natura convenţiei ortografice, presiunea normei, să ne întrebăm care inovaţii sunt posibile în română şi de ce, şi mai ales unde se află limita de la care acestea devin un simplu joc manierist, incomprehensibil, gratuit. În volumul lui Caius Dobrescu strategiile formale mi se par câştigătoare prin varietate: transformările, devierile de la normă sunt atât de multe şi de diferite, iar folosirea lor atât de liberă, încât spectacolul nu ajunge să plictisească”.

Spiritul de frondă, principiul totalei libertăţi creatoare, jocul lingvistic, ca şi spiritul fantezist şi ironic sunt cele mai relevante trăsături ale liricii lui Caius Dobrescu, trăsături ce pot fi identificate şi în poezia Pisimá, în care spiritul parodic al poetului se angajează într-o destructurare a convenţiilor ortografice şi a obişnuinţelor de limbaj.

Deconstrucţia discursului poetic porneşte, aşadar, de la destructurarea limbajului obiş­nuit, de la ocultarea parametrilor comu­ni­cării eficiente prin modificarea formei cuvintelor, prin desfigurarea metabolismului discursului, prin eludarea normelor sintactice şi printr-o enunţare eliptică, ce res­trânge resursele lexicului la minimum posibil. Dificultatea aparentă a poeziei de aici rezultă, din acest impuls centripet, ce reduce dimensiunile enunţurilor şi, în acelaşi timp, din expresia lapidară, restrictivă, ce caută să absoarbă sensul în minimal şi refulare expresivă.

Se produce, astfel, un fel de implozie semantică, de retragere a poemului în propriul trup, de recul al expresiei în zonele liminarităţii şi minimalului. S-a vorbit în legătură cu poemele lui Caius Dobrescu des­pre caracterul lor experimental, de amestecul de oralitate şi scripturalitate din care reiese tensiunea semantică a textului liric. Trebuie subliniată, în aceeaşi măsură, relativizarea canoanelor şi normelor limbii şi ale gândirii, scriitura dezinhibată, lipsa oricăror complexe.

Efectul de oralitate este cel care conferă textului dinamism, spontaneitate a dicţiunii şi o expresivitate sporită, dar, pe de altă parte, este cu totul remarcabilă uşurinţa cu care autorul reuşeşte să comunice propriul mesaj poetic, în ciuda neregularităţilor lexicale şi a formelor insolite în care se prezintă cuvintele: „Pisimá/ tuns perie dn/ greşealăn/ tro parte ma/ ciupidaşa d rău în/ ct p urmă átre/ buit sămi/ lărgeaxă fruntean/ tro parte cu/ lama./ d parccar fi reglat ecranu./ La urma urmei acum/ aarfi momentu s m/ rad în părţi. K iroquezii. Să/ vopsex tot în verde./ Şi cnd mă văd tipii d la/ VW să leşine şi săl/ iubeaxă şi mai tare p Pleşu/ finccă dă burse/ la toţi oamenii”.

De-tabuizarea limbajului poetic e, poate, intenţia ce se impune în modul cel mai imperios, alături de o spontaneitate a frazei împinsă la extrem. Mobilitatea scriiturii, fantezia lingvistică, deconstruirea şi reconstruirea modelelor şi tiparelor limbii – se relevă ca principale atuuri ale sensibilităţii poetice, alături de implicarea afectivă, de sugestia corporalităţii şi a autoreflexivităţii ce transpar din aceste enunţuri minimale, contrase, reduse, pe de o parte, la o formă aproape arhetipală a cuvântului, pe de altă parte, dispuse în noi formaţii lingvistice, extrase, cele mai multe, din vorbirea cotidiană. Renunţarea la notarea vocalelor, scrierea cuvintelor doar pe baza scheletului lor consonantic, este, cum observă Rodica Zafiu, principala caracteristică a acestui text. Procedeele lingvistice frecvente prin care se concretizează sensul poetic sunt: apocopa, lungirea unor sunete, contopirea cuvintelor, renunţarea la cratimă sau la apostrof etc.