Ţarcul diletantismului sau despre „căderea liberă” a criticii literare din R. M.

Când aud sau citesc sintagma critica basarabeană, îmi vine în minte un copil subnutrit care e pe cale să-şi dea obştescul sfârşit. E adevărat că, în spaţiul interriveran, nici celelalte genuri nu se remarcă prin vitalitate debordantă, dar ele, cel puţin, dau semne de viaţă, produc nişte texte demne de băgat în seamă, alimentând speranţa că zilele luminoase vor veni într-un târziu. Colcăie ceva în proză, poezie şi dramaturgie, pe când în „ţarcul” critic basarabean a încremenit până şi timpul. Priveliştea e dezolantă. În perimetrul „ţarcului” autonom, suficient sieşi, vegetează o populaţie pestriţă, narcisistă, preocupată de tot felul de parti-pris-uri sau de razborkă: păşunişti incurabili şi ipocriţi absorbiţi de salvarea neamului, fosile proletcultiste care visează la revenirea în forţă a realismului socialist, criticaştri de unică folosinţă, care trec prin „ţarc” ca printr-o haltă şi ale căror volume-teze de doctorat sunt uitate imediat, poeţi furaţi de metafizică care fac din critică un poligon pentru reverii goale şi sterile, semidocţi-carierişti aciuaţi la instituţiile de învăţământ. În mijlocul acestei degringolade „tronează” – în turnul său de fildeş înclinat – blajinul, echidistantul, olimpianul academician şi eminescolog Mihai Cimpoi, care subsumează realitatea (literară) basarabeană ideilor heideggeriene prost asimilate şi care, după ce scrie un articol ermetic despre Eminescu ca precursor al postmodernismului, insinuează că postmoderniştii basarabeni, mână-n mână cu reprezentanţii Fiscului, vor să distrugă mult pătimita Uniune a Scriitorilor. Ca să fiu drept, voi spune că există vreo patru-cinci critici buni, autodidacţi, care nu bat câmpii şi au discernământ, dar aceştia, în pofida pasiunii pentru literatură, scriu foarte puţin sau nu scriu nimic. Valurile vieţii (sau poate ale politicii?) l-au moleşit prematur pe talentatul Andrei Ţurcanu. Atras de activitatea editorială, greu ţine pasul Eugen Lungu. E foarte posibil să obosească în curând Vitalie Ciobanu, Grigore Chiper şi chiar perseverentul Nicolae Leahu. Am impresia că critica de întâmpinare e deja ca şi inexistentă. Sintezele pot fi numărate pe degete, iar peste un timp vor dispărea cu desăvârşire. În „ţarcul” depopulat vor rămâne doar academicianul şi Istoria sa bizară, care-i pune pe acelaşi plan pe Andrei Strâmbeanu şi Aureliu Busuioc, pe Vlad Zbârciog şi Andrei Burac. Nu poate exista o critică profesionistă dacă criticul nu are de la cine învăţa, nu este plătit şi e confundat, de cele mai multe ori pe bună dreptate, cu un lustruitor. Acolo unde nu sunt critici-experţi, oricine se poate da drept critic. Poate să apară, bunăoară, un veleitar ca Dinu Mihail şi, cu aplombu-i caracteristic, să ierarhizeze, să persifleze şi să-ţi explice ce este analiza textului. Poate să scrie un articol publicista de la Literatura şi arta Veronica Boldişor ca să înţelegi, în sfârşit, de ce postmodernismul e dăunător. Acum, după ce Veronica Boldişor ne-a oferit definiţia postmodernismului, sărmanii Ihab Hassan şi Gianni Vatimo ar putea să-şi piardă liniştea sufletească. Nu vreau să spun că Dinu Mihail şi Veronica Boldişor n-au dreptul să formuleze opinii despre texte, ci zic doar că părerile lor în materie sunt la fel de pertinente ca şi părerile unui instalator despre literatură şi, prin urmare, trebuie neglijate.

Ignoranţa generalizată e un sol fertil şi pentru unii mistificatori, care au citit pe apucate nişte studii şi au însuşit în mod superficial nişte concepte cu care fac paradă. Mistificatorii nu se obosesc să împrumute de la criticii şi teoreticienii importanţi ai lumii o sumedenie de termeni şi citate pe care apoi le utilizează anapoda – fapt suficient însă pentru ca populaţia neştiutoare de prin preajma „ţarcului” să rămână cu gura căscată. Uneori, conceptele şi citatele trecute pe la ureche sunt folosite ca suport pentru compromiterea autorilor indezirabili. Cine mai are timp astăzi să vadă dacă sunt sau nu justificate insinuările?

Pe urmele lui Em. Galaicu-Păun, poetul, dramaturgul şi editorul Mircea V. Ciobanu a îmbrăţişat de la o vreme (meta)critica şi hermeneutica. Proaspătul critic a publicat recent în Sud-Est (nr.4, 2004) un eseu-fluviu doldora de citate care nu se prea leagă între ele. Mărturisesc că n-aş fi băgat în seamă reflecţiile autorului dacă o parte din acestea n-ar fi fost nişte mistificări ciudate ce vizează cartea mea Incursiuni în proza basarabeană (Editura Arc, 2004). Erijându-se în apărător al lui Em. Galaicu-Păun, M. V. Ciobanu scrie că „Iulian Ciocan apără într-un fel metodele pure, tehniciste, exacte ale criticii atunci când spune că preferă criticii de meserie, „sobri”, care dau întâietate textelor despre care scriu”. E adevărat că, în opinia mea, Galaicu-Păun e preocupat mai mult de frumuseţea propriului discurs decât de analiza textelor, asta cred eu şi se poate discuta dacă am sau nu dreptate. Însă a da întâietate textului nu înseamnă nicidecum să aperi metodele tehniciste, exacte ale criticii. Oare îndemnul de a vorbi mai mult despre text, de a nu bate câmpii, înseamnă preferinţa pentru o anumită metodă? M.V. Ciobanu întrezăreşte un „atac furibund (deja inutil, pentru că această atitudine e un fapt demult consumat) la adresa lui Druţă, pornit de la o idee preconcepută…” E o mistificare crasă. În primul rând, oricine poate citi articolul meu pentru a se convinge că el nu conţine atacuri furibunde, ci o analiză a textelor care, din nefericire, scoate la iveală nişte neajunsuri. Mai curând M.V. Ciobanu e un fan al lui Druţă şi nu a înţeles sau nu a citit ce am scris. În al doilea rând, atitudinea la care se referă M.V. Ciobanu, aceea care blamează activitatea socio-politică a lui Druţă, o fi, poate, consumată şi inutilă, nu însă şi identificarea unor defecte de natură estetică. Or ceea ce nu-mi place în primul rând la Druţă este felul în care acesta îşi concepe personajele şi universul romanesc. Sunt curios să ştiu câte studii despre deficienţele estetice ale prozei lui Druţă a citit noul hermeneut? Nu pentru că nu s-a obosit să le citească, ci pentru că ele nu există! În ceea ce priveşte „atitudinea mea absolut caldă, chiar entuziasmată faţă de „monumentala” operă a lui Al. Vakulovski”, voi zice doar că Pizdeţ-ul lui Vakulovski e unul din puţinele romane basarabene despre tranziţia interminabilă şi relaţiile sinuoase moldo-române. Un roman care spune câte ceva despre lumea în care trăim şi care a fost observat şi comentat de mulţi critici români. N-am fost  entuziasmat şi nici n-am zis că textul lui Al.Vakulovski e „monumental”, dar mă întreb dacă sunt monumentale cărţile de poezie ale lui M.V. Ciobanu? Ce ne spun acestea? Şi câte cărţi „monumentale” au fost scrise in Basarabia după 1991? Iar cuvintele indecente, care nu plac atât hermeneutului pudibund, cât şi păşuniştilor, sunt motivate estetic (protagonistul romanului e un narcoman). De ce M.V. Ciobanu uită să spună că în acelaşi articol din Incursiuni în proza basarabeană am „o atitudine absolut caldă” şi faţă de romanul lui Ştefan Baştovoi? Să înţeleg că Iepurii nu mor nu conţine cuvinte indecente? Îl sfătuiesc pe M.V. Ciobanu să aibă grijă mai întâi de propriile eseuri în care obscuritatea e mai degrabă produsul neclarităţii gândirii decât al profunzimii.

Şi mai bizare sunt acuzaţiile mai tânărului şi incisivului Adrian Ciubotaru din ultimul număr al revistei Semn. Tânărul naratolog îmi impută „caracterul expeditiv, lehamitea de a intra în detalii, parţialitatea”, atacul nejustificat la adresa lui Druţă şi trage concluzia că volumul meu e „sub aşteptări”. Ei bine, şi eu cred că articolul lui Ad. Ciubotaru e sub aşteptări, e expeditiv şi parţial. La fel ca şi M.V. Ciobanu, Ad.Ciubotaru consideră că eu sunt preocupat mai mult de „oportunismul eroilor druţieni” şi se întreabă dacă „întâmpinarea cu bucurie a armatei „eliberatoare” este un cap de acuzare estetic?”  În primul rând, în articolul meu întâmpinarea cu bucurie a sovieticilor nu este un cap de acuzare estetic, ci un amănunt pe care îl iau în discuţie doar pentru a contrazice opinia unor „experţi” basarabeni că protagoniştii prozei druţiene sunt nişte indivizi care rezistă şi suferă din cauza ocupaţiei. În al doilea rând, Adrian Ciubotaru dă greş atunci când spune că „linearitatea psihologică a eroilor, surprinsă de Iulian Ciocan, nu poate fi folosită nici ea ca o probă într-un proces împotriva lui Druţă… personajele lui Marquez, fiind arhetipale, sunt lineare, dar cert este că în acelaşi Veac de singurătate tragicul este manifest… universul druţian nu are această finalitate tragică, dar tragicul, după mine, constă tocmai în lipsa acestei finalităţi”.  Iată un fragment în care „lipsa controlului real al perspectivei axiologice”, pe care mi-o atribuie tânărul naratolog, e evidentă. În primul rând, nu ştiu dacă „atitudinea constantă a personajelor faţă de ceea ce li se întâmplă” e totuna cu „linearitatea psihologică”. Să admitem că e acelaşi lucru. Dar de ce nu remarcă Ad. Ciubotaru că atitudinea naratorului faţă de personajele sale nu e aceeaşi la Druţă şi la Marquez? Dar oare personajele lui Marquez sunt la fel de senine ca şi eroii lui Druţă atunci când au probleme? Nu cumva la Marquez e o altă “linearitate psihologică”? În ciuda faptului că naratorul lui Marquez nu-şi idealizează personajele şi nu le plânge de milă, tragicul este manifest la Marquez tocmai pentru că personajele nu spun în orice situaţie „las’ că-i bine”. Repet, nu mi se par nici autentici şi nici interesanţi nişte oameni care întâmpină cu seninătate orice inconvenient. Acest fapt ar fi poate un avantaj dacă naratorul lui Druţă ar fi comparabil cu cel al lui Marquez, dacă ar fi mai imparţial, ca să folosesc cuvântul care-i place lui Ad. Ciubotaru. Şi ce înseamnă oare afirmaţia că tragicul constă în lipsa finalităţii tragice? Nu cumva şi comedia e tragică?

Ad. Ciubotaru spune tranşant că sunt părtinitor cu Druţă şi indulgent cu A.Busuioc şi V. Gârneţ. Într-adevăr, îmi place romanul Spune-mi Gioni!, dar de ce nu observă Ad. Ciubotaru că tot acolo spun negru pe alb că Lătrând la lună e un roman slab? Pentru că e imparţial? În ce priveşte Martorul lui V. Gârneţ, eu chiar cred că e un roman bun, iar Ad. Ciubotaru însuşi spune că analiza acestui text „e excelentă prin precizia şi logica de fier a demonstraţiei”. Păi, care-i adevărul? Ad. Ciubotaru consideră că titlul cărţii mele e o „gafă” din cauza sintagmei „proza basarabeană”, dar tot el spune mai departe că proza basarabeană e „un fenomen complex şi încă greu de înţeles în toată amploarea lui”. Nu stilul infect al lui Druţă este principalul neajuns al lui Druţă, aşa cum crede Ad.Ciubotaru, ci felul în care acesta îşi „construieşte” lumea romanescă. Poate tânărul naratolog vrea să pună semnul egalităţii între stilul calofil / corectitudinea gramaticală şi literaritate?