Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 11-12 (133-134), noiembrie-decembrie : Poezie : : Liliana Armaşu

Poezie

Liliana Armaşu

dezvăluire

iartă-mă, prietene, sunt atât de singură

încât sunt nevoită să-ţi trădez existenţa

trebuie să-i spun lumii că eşti aici, lângă mine,

că mă-nsoţeşti mereu în lungile mele peregrinări

prin viaţă, că eşti copilul meu, tatăl meu şi omul

meu cel drag, adică tot ce-i trebuie unui însingurat

                                                           ca mine

chiar dacă nimeni nu te vede şi nu ştie cum arăţi

la faţă, nici ce vârstă ai, nici ce haină porţi

nimeni nu te poate nega, nu-ţi poate reproşa absenţa

căci această prea-ntinsă peste timp aşteptare

ţesută îndelung din clipe triste şi mai triste,

din plictis şi din firul dezlânat şi fără capăt

al căutărilor de sens; nu, această aşteptare

nu putea să nu prindă contur – o formă aleasă

umană, cu numele tău, iubite prietene, Cips

doar atâta suflet şi atâta inimă am lăsat să se-nchege

în preajma trupului meu gol, în locul lor intrând

acum frigul, scepticismul şi nostalgia!

am plâns îndelung clipa acestei chinuitoare dezvăluiri,

dar altfel te-aş fi înşelat, iubite, am atâta nevoie

                                                           de prezenţa ta

ideală, de atingerile tale suave, halucinante şi atât

                                                           de perfecte

încât nu mai vreau să ştiu care dintre noi e cel văzut

                                                           şi cel nevăzut,

ah, Cips, tu mă vei supravieţui, recunoaşte,

                                               îmi vei fura visul

şi vei pluti aproape fericit cu zâmbetul meu pe buze

râde, râde, căci a ta este împărăţia mea, ţi-o ofer o dată

cu durerea şi bucuria acestei neînţelese nelinişti.

Iar acum hai să mergem acasă şi să uităm de toate.

 

batem câmpii

facem ce facem

(ne trezim dimineaţa, alergăm, batem câmpii,

ne certăm, obligatoriu, căutăm ceva, nu stim exact ce,

făurim speranţe – deşarte - ne coasem buzunarele,

înmormântăm idealuri şi bem

„întru veşnica lor pomenire”,

melancolizăm, citim titlurile din ziare,

vociferăm aiurea, ne îmbrăcăm-dezbrăcăm,

completăm imaginea lumii

cu plictisitoare privelişti de nuntă,

evadăm dintr-o stare-n alta:

parcă râdem, parcă plângem,

parcă trăim, parcă iubim

(doar morţii sunt ceva mai statornici în sentimente)

apoi, ne închidem în propria găoace

pentru a slobozi lumile de sub noi

mai vechi, mai noi.

 

pierdută prin amintiri

e o nebunie să pierzi într-o secundă

toate cheile, dar zadarnicele tale căutări

prin buzunare îţi confirmă o dată în plus

că aşa este şi cel mai convingător e faptul

că nu mai poţi intra în nici o încăpere care

încă ieri îţi era (cel puţin) într-un fel accesibilă.

 

hai, trupule, dragostea mea târzie,

oferă-ţi acum generozitatea şi adăposteşte-mi

bucăţile de fiinţă pierdute prin amintiri

culege-mă de prin ungherele caselor de unde nu

mai pot ieşi şi redă-mi libertatea de altădată

când nu ştiam că trebuie să existe

atâtea închideri-capcană.

 

acum înţeleg de ce toată lumea zice

mereu că „totul e O.K.!”

 

intangibilul semn...

în acea nedefinit de tristă procesiune

cu păsări ce îşi frângeau aripile-n zbor

şi nu avea cine (ne) fi drept călăuză

cu respiraţii grele şi pe buze

cu un continuu refren de autosugestie -

nu mi-i foame, nu mi-i foame, nu mi-i foame...

(bucata de pâine ajungând a fi asemeni

intangibilului semn al poeziei)

mâinile legate la spatele libertăţii

nu puteau face nimic decât să strângă în pumni

trupul de ţărână, fragil, al celor trecuţi

care (sperăm) ne aşteaptă cuminţi

cu mâncare caldă - la celălalt capăt.

între tâmple, la nivelul sprâncenelor

se schimbau priviri de ochi mari şi umezi

tragici ca amurgul vieţii unui medic

sau ca istoria poporului român de la periferii

bocancii grei, plini de nămolul istoriei

cât o cadă largi, nu era greu să-i pierzi

sau, şi mai simplu, să-i arunci

la groapa cu vechituri

atunci când în agonia disperării

o nălucire tandră răspândea în jur

un iz de Kalypso amăgitor

ca însăşi iubirea noastră

de poale, însă, cineva te ţinea strâns

cu amândouă braţele - era realitatea!

ea te muşca de-un obraz

cu dinţii propriilor tăi copii

iar de altul - cu gingiile umflate

ale părinţilor tăi.

hapsână moartea ademenea trupuri

în sicrie luxoase ce zi de zi

se înmulţeau ca muştele vara

şi nu mai puteau fabrica ochii umezi

pentru a deplânge frumuseţea

nimic cuvântătoare.

Îţi venea atunci să-ţi iei lumea în cap

cu toate cuiele şi bubele ei

ca astfel suspendată - să fie mai la distanţă

de patimi, ispite.

dar mai degrabă lumea te trage în jos

decât tu pe ea în sensul opus,

fiindcă totul e(ra) o lume şi un pământ şi

nicidecum nu puteai întrerupe şirul procesiunii.

unul ca unul, trebuia să mergem cumva înainte

(în sensul actual - înapoi)

spre intangibilul semn al poeziei - o bucată de pâine
                                               pentru sărmani.

 

singurătatea de duminică

cu cine să te cerţi atunci

când o întâmplare face

 să verşi s(o)are pe jos

şi tu eşti singur

şi, ca de obicei, în ziua ceea

nimeni nu-ţi va deschide uşa

căci e duminică

iar singurătatea de duminică pentru tine

e în plină frecvenţă

şi e cel mai greu s-o stăpâneşti

fiindcă toţi sunt plecaţi de acasă

lăsându-te pe tine să fii şi dădaca

singurătăţi(i) lor

şi tu le vezi pe toate cum cresc în ochii tăi

şi pe măsură ce se înalţă şi se îngro(a)şă

vor mai mult şi mai multe

vor alte haine, de mâncare mai bun

vor să le dădăceşti şi pe copilele lor din burtă

dar vine un moment când singurătăţile, toate,

îţi scapă de sub control, făcându-şi de cap

şi nu mai poţi face nimic decât să te laşi pradă

furiilor lor.

şi iată că nu te mai poţi certa cu nimeni

nici măcar cu tine însăţi

şi nici cu Dumnezeu

căci, chiar Tu eşti singurătatea

în care El se odihneşte duminica.

 

Wiliams

...să vă povestesc acum despre păpuşa mea pe nume

Wiliams pe care am găsit-o într-o cutie de la

ajutoare umanitare (aruncată undeva pe stradă)

e îmbrăcat(ă) în cămaşă cu manşete, în veston, cu

bască şi pantaloni în carouri - un adevărat dandy

mai ales că are şi un păr blond, strălucitor

ochi de un albastru profund şi priveşte atât de

expresiv înainte de parcă ar vedea ziua de mâine

Wiliams e deosebit(ă), aşa spun toţi cei care mă vizitează

(o fac mai mult pentru el); mulţi mi-au urat

să am un soţ sau un copil asemeni lui

alţii mi l-au cerut de vânzare la un preţ bun

eu bineînţeles nu am acceptat oferta

(ce mamă îşi vinde propria sa odraslă?)

nu plânge, dragă Wiliams, îi zic păpuşii mele second-hand

eu nu te voi părăsi niciodată aşa cum nu m-a părăsit

pe mine Dumnezeu atunci când mama m-a pus într-o cutie

de carton, la adăpost de ploi şi de gurile rele

şi păpuşa, el (ea) se bucură enorm auzind acestea

de la propria sa mamă second-hand, upanişăm un timp

apoi visăm împreună la timpuri când vom fi mai fericiţi

când casa noastră va fi o cutie de carton mare,

                                                           cât universul,

iar singurătatea noastră va fi mai bogată în amintiri

şi vom putea cumpăra de pe ele alte şi alte păpuşi -

jucării pentru Wiliams.

 

tot-uşi

poate că noi am duce-o mai

bine unul fără de celălalt

oricum, inimile noastre sunt

de mulţi ani încoace

nişte jucării de cristal

în vitrinele magazinelor second-hand

şi, trupurile, la o adică, nu

mai are rost să le condamnăm la viaţă

tocmai acum când sărbătorim apocalipsul.

scalpurile? acestea să ne joace festa?

vor o oglindă pentru a-şi admira

ceafa – sexul creierului?

însă, cum am da-o, vom vedea acelaşi chip

reflectat în mlaştina singurătăţii.

 

între timp, alt gând mă străbate

şi-mi spune că totul, totul

există în semantica lumilor posibile.

totuşi, de ce caut să mă

(mo)lip(s)esc de tine?

tot-uşi?

 

(meta)fizică

şi capul tău

coborând resemnat

pe genunchii unei femei

cu privirea agăţată de speranţa

că lovitura va fi unică,

decisivă.

iar Ea va purta apoi

propriul tău chip

ca o torţă

prin întunericul nopţii ce

va veni după…

acum ridică-te

şi lasă-mă să-ţi admir ochii (dezertori)

ce-mi sapă groapa

pentru o nouă naştere

decisivă, unică.

 

aceste mâini, încă visătoare…

dacă m-aş putea retrage într-o scoică

cu forme netede, clare –

ţi-aş putea arăta unde se ascunde perfecţiunea.

 

ţinând scoica atent la ureche –

ai zări în depărtare marea.

 

dar, uite, aceste mâini, încă visătoare

şi aceste picioare, cu memorie încă

mai bătătoresc calea, aiurea,

către o iubire de stâncă.

 

şi cum mă mai chinuie neuitarea

acelei întâlniri subacvatice

de parcă cineva, nevăzut, într-o noapte

mi te-ar fi introdus în creier

cu o mie de ace!

 

ţie oricum nu-ţi pasă…

 

de-ai şti însă cu câtă grijă te-adun

din toate nervurile timpului

nu ai mai râde atunci neîncrezător

ca un nebun

ci mi-ai aduce la picioare un port

şi marea

să spargem stânca de ea,

depărtarea.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova