|
dezvăluire
iartă-mă, prietene, sunt atât de singură
încât sunt nevoită să-ţi trădez existenţa
trebuie să-i spun lumii că eşti aici, lângă mine,
că mă-nsoţeşti mereu în lungile mele peregrinări
prin viaţă, că eşti copilul meu, tatăl meu şi omul
meu cel drag, adică tot ce-i trebuie unui însingurat
ca mine
chiar dacă nimeni nu te vede şi nu ştie cum arăţi
la faţă, nici ce vârstă ai, nici ce haină porţi
nimeni nu te poate nega, nu-ţi poate reproşa absenţa
căci această prea-ntinsă peste timp aşteptare
ţesută îndelung din clipe triste şi mai triste,
din plictis şi din firul dezlânat şi fără capăt
al căutărilor de sens; nu, această aşteptare
nu putea să nu prindă contur – o formă aleasă
umană, cu numele tău, iubite prietene, Cips
doar atâta suflet şi atâta inimă am lăsat să se-nchege
în preajma trupului meu gol, în locul lor intrând
acum frigul, scepticismul şi nostalgia!
am plâns îndelung clipa acestei chinuitoare dezvăluiri,
dar altfel te-aş fi înşelat, iubite, am atâta nevoie
de prezenţa ta
ideală, de atingerile tale suave, halucinante şi atât
de perfecte
încât nu mai vreau să ştiu care dintre noi e cel văzut
şi cel nevăzut,
ah, Cips, tu mă vei supravieţui, recunoaşte,
îmi vei fura visul
şi vei pluti aproape fericit cu zâmbetul meu pe buze
râde, râde, căci a ta este împărăţia mea, ţi-o ofer o dată
cu durerea şi bucuria acestei neînţelese nelinişti.
Iar acum hai să mergem acasă şi să uităm de toate.
batem câmpii
facem ce facem
(ne trezim dimineaţa, alergăm, batem câmpii,
ne certăm, obligatoriu, căutăm ceva, nu stim exact ce,
făurim speranţe – deşarte - ne coasem buzunarele,
înmormântăm idealuri şi bem
„întru veşnica lor pomenire”,
melancolizăm, citim titlurile din ziare,
vociferăm aiurea, ne îmbrăcăm-dezbrăcăm,
completăm imaginea lumii
cu plictisitoare privelişti de nuntă,
evadăm dintr-o stare-n alta:
parcă râdem, parcă plângem,
parcă trăim, parcă iubim
(doar morţii sunt ceva mai statornici în sentimente)
apoi, ne închidem în propria găoace
pentru a slobozi lumile de sub noi
mai vechi, mai noi.
pierdută prin amintiri
e o nebunie să pierzi într-o secundă
toate cheile, dar zadarnicele tale căutări
prin buzunare îţi confirmă o dată în plus
că aşa este şi cel mai convingător e faptul
că nu mai poţi intra în nici o încăpere care
încă ieri îţi era (cel puţin) într-un fel accesibilă.
hai, trupule, dragostea mea târzie,
oferă-ţi acum generozitatea şi adăposteşte-mi
bucăţile de fiinţă pierdute prin amintiri
culege-mă de prin ungherele caselor de unde nu
mai pot ieşi şi redă-mi libertatea de altădată
când nu ştiam că trebuie să existe
atâtea închideri-capcană.
acum înţeleg de ce toată lumea zice
mereu că „totul e O.K.!”
intangibilul semn...
în acea nedefinit de tristă procesiune
cu păsări ce îşi frângeau aripile-n zbor
şi nu avea cine (ne) fi drept călăuză
cu respiraţii grele şi pe buze
cu un continuu refren de autosugestie -
nu mi-i foame, nu mi-i foame, nu mi-i foame...
(bucata de pâine ajungând a fi asemeni
intangibilului semn al poeziei)
mâinile legate la spatele libertăţii
nu puteau face nimic decât să strângă în pumni
trupul de ţărână, fragil, al celor trecuţi
care (sperăm) ne aşteaptă cuminţi
cu mâncare caldă - la celălalt capăt.
între tâmple, la nivelul sprâncenelor
se schimbau priviri de ochi mari şi umezi
tragici ca amurgul vieţii unui medic
sau ca istoria poporului român de la periferii
bocancii grei, plini de nămolul istoriei
cât o cadă largi, nu era greu să-i pierzi
sau, şi mai simplu, să-i arunci
la groapa cu vechituri
atunci când în agonia disperării
o nălucire tandră răspândea în jur
un iz de Kalypso amăgitor
ca însăşi iubirea noastră
de poale, însă, cineva te ţinea strâns
cu amândouă braţele - era realitatea!
ea te muşca de-un obraz
cu dinţii propriilor tăi copii
iar de altul - cu gingiile umflate
ale părinţilor tăi.
hapsână moartea ademenea trupuri
în sicrie luxoase ce zi de zi
se înmulţeau ca muştele vara
şi nu mai puteau fabrica ochii umezi
pentru a deplânge frumuseţea
nimic cuvântătoare.
Îţi venea atunci să-ţi iei lumea în cap
cu toate cuiele şi bubele ei
ca astfel suspendată - să fie mai la distanţă
de patimi, ispite.
dar mai degrabă lumea te trage în jos
decât tu pe ea în sensul opus,
fiindcă totul e(ra) o lume şi un pământ şi
nicidecum nu puteai întrerupe şirul procesiunii.
unul ca unul, trebuia să mergem cumva înainte
(în sensul actual - înapoi)
spre intangibilul semn al poeziei - o bucată de pâine pentru sărmani.
singurătatea de duminică
cu cine să te cerţi atunci
când o întâmplare face
să verşi s(o)are pe jos
şi tu eşti singur
şi, ca de obicei, în ziua ceea
nimeni nu-ţi va deschide uşa
căci e duminică
iar singurătatea de duminică pentru tine
e în plină frecvenţă
şi e cel mai greu s-o stăpâneşti
fiindcă toţi sunt plecaţi de acasă
lăsându-te pe tine să fii şi dădaca
singurătăţi(i) lor
şi tu le vezi pe toate cum cresc în ochii tăi
şi pe măsură ce se înalţă şi se îngro(a)şă
vor mai mult şi mai multe
vor alte haine, de mâncare mai bun
vor să le dădăceşti şi pe copilele lor din burtă
dar vine un moment când singurătăţile, toate,
îţi scapă de sub control, făcându-şi de cap
şi nu mai poţi face nimic decât să te laşi pradă
furiilor lor.
şi iată că nu te mai poţi certa cu nimeni
nici măcar cu tine însăţi
şi nici cu Dumnezeu
căci, chiar Tu eşti singurătatea
în care El se odihneşte duminica.
Wiliams
...să vă povestesc acum despre păpuşa mea pe nume
Wiliams pe care am găsit-o într-o cutie de la
ajutoare umanitare (aruncată undeva pe stradă)
e îmbrăcat(ă) în cămaşă cu manşete, în veston, cu
bască şi pantaloni în carouri - un adevărat dandy
mai ales că are şi un păr blond, strălucitor
ochi de un albastru profund şi priveşte atât de
expresiv înainte de parcă ar vedea ziua de mâine
Wiliams e deosebit(ă), aşa spun toţi cei care mă vizitează
(o fac mai mult pentru el); mulţi mi-au urat
să am un soţ sau un copil asemeni lui
alţii mi l-au cerut de vânzare la un preţ bun
eu bineînţeles nu am acceptat oferta
(ce mamă îşi vinde propria sa odraslă?)
nu plânge, dragă Wiliams, îi zic păpuşii mele second-hand
eu nu te voi părăsi niciodată aşa cum nu m-a părăsit
pe mine Dumnezeu atunci când mama m-a pus într-o cutie
de carton, la adăpost de ploi şi de gurile rele
şi păpuşa, el (ea) se bucură enorm auzind acestea
de la propria sa mamă second-hand, upanişăm un timp
apoi visăm împreună la timpuri când vom fi mai fericiţi
când casa noastră va fi o cutie de carton mare,
cât universul,
iar singurătatea noastră va fi mai bogată în amintiri
şi vom putea cumpăra de pe ele alte şi alte păpuşi -
jucării pentru Wiliams.
tot-uşi
poate că noi am duce-o mai
bine unul fără de celălalt
oricum, inimile noastre sunt
de mulţi ani încoace
nişte jucării de cristal
în vitrinele magazinelor second-hand
şi, trupurile, la o adică, nu
mai are rost să le condamnăm la viaţă
tocmai acum când sărbătorim apocalipsul.
scalpurile? acestea să ne joace festa?
vor o oglindă pentru a-şi admira
ceafa – sexul creierului?
însă, cum am da-o, vom vedea acelaşi chip
reflectat în mlaştina singurătăţii.
între timp, alt gând mă străbate
şi-mi spune că totul, totul
există în semantica lumilor posibile.
totuşi, de ce caut să mă
(mo)lip(s)esc de tine?
tot-uşi?
(meta)fizică
şi capul tău
coborând resemnat
pe genunchii unei femei
cu privirea agăţată de speranţa
că lovitura va fi unică,
decisivă.
iar Ea va purta apoi
propriul tău chip
ca o torţă
prin întunericul nopţii ce
va veni după…
acum ridică-te
şi lasă-mă să-ţi admir ochii (dezertori)
ce-mi sapă groapa
pentru o nouă naştere
decisivă, unică.
aceste mâini, încă visătoare…
dacă m-aş putea retrage într-o scoică
cu forme netede, clare –
ţi-aş putea arăta unde se ascunde perfecţiunea.
ţinând scoica atent la ureche –
ai zări în depărtare marea.
dar, uite, aceste mâini, încă visătoare
şi aceste picioare, cu memorie încă
mai bătătoresc calea, aiurea,
către o iubire de stâncă.
şi cum mă mai chinuie neuitarea
acelei întâlniri subacvatice
de parcă cineva, nevăzut, într-o noapte
mi te-ar fi introdus în creier
cu o mie de ace!
ţie oricum nu-ţi pasă…
de-ai şti însă cu câtă grijă te-adun
din toate nervurile timpului
nu ai mai râde atunci neîncrezător
ca un nebun
ci mi-ai aduce la picioare un port
şi marea
să spargem stânca de ea,
depărtarea.
|