Intelectualii şi puterea

Subiectul cărţii lui Mark Lilla nu este nou, dar rămîne mereu actual. El poate fi enunţat ca o întrebare: de ce aleg uneori intelectualii să-i slujească pe tirani? Sau – în termenii autorului însuşi – „cum se face că tradiţia occidentală a gîndirii politice, care începe cu criticarea tiraniei de către Platon în «Republica»... a ajuns într-o etapă în care a devenit respectabil să susţii că tirania e bună, chiar frumoasă?” (p. 221). Numele lui Platon nu este menţionat întîmplător: pentru a ne da seama mai bine de paradoxala filotiranie a multor „hommes de lettres” ai secolului de curînd încheiat, Lilla aminteşte de încercările ratate ale marelui filosof de a-l instrui pe Dionysios cel Tînăr, tiranul Siracuzei, „trecîndu-i” ştiinţa de a conduce cu înţelepciune şi dreptate. „Dionysios – scrie autorul – este contemporanul nostru. De-a lungul ultimului secol, şi-a luat multe nume: Lenin şi Stalin, Hit­ler şi Mussolini, Mao şi Ho Şi Min, Castro şi Trujillo, Amin şi Bokassa, Saddam şi Khomeini, Ceauşescu şi Miloşevici... Problema lui Dionysios e veche de cînd lumea. Cea a partizanilor săi intelectuali e nouă. Cum Europa continentală a dat naştere la două mari regimuri tiranice în secolul XX, comunismul şi fascismul, ea a născut şi un nou tip social, pentru care avem nevoie de un nume nou: intelectualul filotiranic” (p. 220). Cum a apărut el?

Înainte de a vedea ce răspuns dă Lilla, se cuvine să reamintesc că o interogaţie asemănătoare (chiar dacă nu la fel formulată) a fost enunţată (cred că cel dintîi în perioada postbelică) de Czeslaw Milosz într-un faimos eseu (Gîndirea captivă...), care căuta să identifice mecanis­mele psihologice ale adeziunii la regimul stalinist polonez a mai multor intelectuali ai vremii sale.

Spre deosebire de ilustrul său predecesor, Mark Lilla îşi numeşte „eroii” pe care îi ia drept pretext pentru analiza sa, alegîndu-i pe cîţiva dintre cei mai reprezentativi pentru ambele extreme ale spectrului politic: „dreapta” (Martin Heidegger, Carl Schmitt) şi „stînga” (Walter Benjamin, Michel Foucault, Jackques Derrida). Mai greu clasabil este, dintre cei selectaţi de autor, Alexandre Kojève (pe numele său adevărat: Aleksandr Vladimirovici Kojevnikov), teolog, hegelian şi profet al statului postindustrial, ba chiar, după cîte se pare, şi al Uniunii Europene (pe care a anticipat-o în forma unui „Imperiu Latin”, conceput ca o a treia forţă între SUA şi defuncta Uniune Sovietică). Sorin Antohi – care deschide volumul cu o foarte documentată şi utilă prefaţă – are dreptate să observe că, în timp ce primii doi au fost practic ostracizaţi pentru adeziunea lor la regimul nazist (despre Schmitt, de exemplu, şi contribuţia sa la gîndirea politică nu a început să se vorbească mai intens, dacă nu mă înşel, decît după 1990), ceilalţi trei – îndeosebi Foucault şi Derrida – dimpotrivă, au făcut obiectul unui adevărat cult, rămînînd pînă în zilele noastre, nume de referinţă în domeniul „umanioarelor” (în disciplina istorică, cel puţin, majoritatea intelectualilor francezi „jură” şi astăzi pe autorul lui „Surveiller et punir...”, ca să nu mai spun de voga lui în estul Europei, după crucialul an 1989).

Nu această disimetrie – de atîtea ori constatată, în anii din urmă, în judecarea comunismului şi fascismului – îl interesează însă pe Mark Lilla, ci motivele opţiunii celor în cauză şi, pe un plan mai general, ale atracţiei exercitate asupra lor de implicarea politică.

Pentru a ajunge aici, autorul reconstituie, în datele sale esenţiale, biografia intelectuală a fiecărui personaj, fără să ignore, bineînţeles, nici contextul ei istoric. Notaţiile sale sînt foarte exacte, iar interpretările comprehensive. Indubitabil, Lilla îi cunoaşte perfect pe cei despre care scrie, controlînd şi toate referinţele despre ei (cele care contează, într-adevăr). Nu vreau să dezvălui mai mult decît este necesar din conţinutul cărţii (ca să nu stric plăcerea lecturii, sporită de virtuţile unei traduceri foarte bune, datorată Monei Antohi), de aceea mă opresc doar asupra finalului, pentru a vedea care este răspunsul dat de Mark Lilla întrebării de la care porneşte investigaţia sa.

Acesta nu este de căutat nici în istoria ideilor susţinute de intelectualii filotiranici, nici în ceea ce s-a considerat, de la Afacerea Dreyfus încoace, ca fiind vocaţia prin excelenţă a intelectualului: aceea a angajării (dar numai în Franţa, pentru că, după cum observă Lilla, în Germania situaţia diametral opusă a fost aceea a unui apolitism consecvent, dublat însă, de un respect înnăscut pentru autoritatea Statului – ceea ce a dus, în cele din urmă, la regretabile derive morale). Explicaţia propusă de autor este una filosofic-psihologică: adeziunea intelectualilor la regimurile uneori cele mai abjecte cu putinţă a fost, invariabil, suscitată de pasiunea (erosul platonician) stîrnită de dorinţa nechibzuită de a-şi vedea ideile „întrupate” în politică şi de iluzia că „decidenţii” sînt sensibili la aceste idei şi le pot aplica dacă sînt sfătuiţi bine. În limbajul creştinismului, am putea vorbi de păcatul cel mai grav dintre toate: trufia, imoderata încredere în sine. „Seducţia Siracuzei – scrie Mark Lilla – este puternică pentru orice gînditor... Nu trebuie să acceptăm mitul narcisist al lui Sartre despre intelectualul-erou ca să înţelegem ceea ce Platon a înţeles cu multă vreme în urmă: că există o oarecare legătură în mintea omenească între dorinţa de adevăr şi dorinţa de a contribui la «buna orînduire a cetăţilor şi gospodăriilor». Totuşi, tocmai pentru că Platon a recunos­cut acest imbold ca imbold – ca impuls ce ar putea deveni o pasiune nesăbuită – era vigilent în faţa potenţialului ei distructiv.... Sîntem ispitiţi să spunem că tocmai această supremă conştiinţă a felului în care spiritul manevrează ideile îl distinge cel mai mult pe filosof... de atîţia intelectuali moderni” (p. 235).