„Un hectar de umbră pentru Sahara”

Formată la şcoala braşoveană unde îi are ca profesori pe Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Alexandru Cistelecan, Caius Dobrescu şi alte personalităţi ale vieţii literare de dincolo de Prut, Viorica Stamati-Zaharia - de câţiva ani profesoară de literatură universală la Catedra de Literatură Română şi Comparată a Universităţii de stat „Ion Creangă” din Chişinău - realizează un Eseu despre proza lui Vlad Ioviţă.

Apărută la Editura Augusta în 2005, cartea cumulează atitudine critică, lecturi atente şi dexteritate terminologică - toate aplicate pe textul unui „prozator de factură modernă”, care a „cochetat” cu mai multe formule narative ale secolului. După Viorica Stamati-Zaharia, „prozatorului nu-i sunt străine laconismul dialogului hemingwayean, monologul interior joycean, fluxul proustian al memoriei involuntare, pluralitatea vocilor, a planurilor narative şi a punctelor de vedere în descendenţă faulkneriană, valorificarea parabolică în stil camusian, tehnica flash-back-ului şi mecanismul sugestiei simbolice”, tehnica „gomării” a noului roman francez şi chiar fenomenul intertextualităţii. Aceste declaraţii de început nu au aerul unor formule axiomatice, ci constituie un demers critic în sensul teoriei „operei deschise” a lui Umberto Eco. Alimentată de încrederea în necesitatea unei noi „scări axiologice” a valorilor literare autentice din Basarabia, autoarea ne invită la o interpretare a mecanismelor ce funcţionează în textul prozatorului, fără a le deduce/reduce la adevăruri general valabile.

Titlul şi cuprinsul nu anunţă o direcţie tematistă (aplicată, de regulă, pe textele lui Ion Druţă, spre exemplu). În linia tradiţiei poststructuraliste şi tel-queliste, ce proclamă imperativul de-construirii semnificaţiilor generale, eseul relevă „modalităţi de creaţie” şi „tehnici narative”, adică reguli şi condiţii de producere a lor. Pornind de la faptul că scriitura lui Vlad Ioviţă se distinge net de schema ideologică a realismului socialist prin insistenţa captării întregului spectru al realului, textul critic demarează un sofisticat mecanism de probare a modelelor narative din literatura modernă. Scriitorul este încadrat când în neorealismul (neonaturalismul, minimalismul) italian, când în naraţiunea comportamentistă americană, fără a evita formula lirico-baladescă a scriitorilor basarabeni ai anilor ’60. Vlad Ioviţă, după Viorica Stamati-Zaharia, se îndepărtează de Mihail Sadoveanu sau de Ion Druţă, devine „mai modern, sensibil mai apropiat de „Knut Hamsun, Dos Passos, Ernest Miller Hemingway, de românii Zaharia Stancu, Marin Preda, Nicolae Velea; în unele momente, abordează formula din naraţiunile simbolice ale lui Franz Kafka, în altele, utilizează procedee consacrate de Marcel Proust, Albert Camus, William Faulkner, Virginia Woolf, Garcia Marquez, André Gide etc.

În mod firesc, capitolul Tehnici narative se organizează în funcţie de modalităţile experimentate de prozator mai frecvent: maniera cvasifotografică/cinematografică de prezentare a faptelor cotidiene, fără prea multe comentarii asupra lor, montajul de secvenţe (datorat formaţiei de scenarist şi regizor), perspectiva narativă extradiegetică, dublarea conlocutorului şi tehnica gomării. Acolo unde proza lui Ioviţă nu etalează „o anumită cantitate de viaţă nefardată”, grila intertextualităţii soluţionează autenticitatea. Dialogul cu textul crengian din nuvela Se caută un paznic instituie viziunea ironică, „umil-burlescă”, demitizantă. Din acest unghi desacralizant, nuvela lui Ioviţă (de)montează un „mit fals al paznicului raiului, cerber proletcultist”. Lucrările teoretice de referinţă ale autoarei denotă amplă documentare şi cunoştinţă de cauză: R.-M. Albérès, Wolfgang Kayser, Mihail Bahtin, Julia Kristeva etc. S-ar cădea, probabil, de accentuat, că, în proza anilor ’60-’70, insistenţa asupra tehnicilor narative se explică prin dorinţa de (re)ontologizare a universului uman.

La un alt palier al cărţii ne întâmpină analiza tipologiilor de personaje, procedură indispensabilă în naratologia actuală. Autoarea constată prezenţa celor două tendinţe fundamentale de abordare a personajului literar în sec al XX-lea: personaje tipice care „reprezintă lumea” şi atipice care „văd, comentează, critică” această lume, prozatorul basarabean înclinând spre a doua categorie. De fapt, se conturează, în cele din urmă, în toate prozele lui Vlad Ioviţă, un singur personaj: fiinţa „înstrăinată”, „dezrădăcinată”, cu manifestări „ciudate” şi „sucite” în spaţiul neprielnic al contingentului. Titlul celei mai reuşite nuvele, Un hectar de umbră pentru Sahara, comentat de exegetă în mai multe registre semantice, conotează, dincolo de semnificaţiile simbolului umbră, revolta camusiană de proporţii metafizice, exasperarea fiinţei plasate în condiţii de exil. Personajul inconformist sfidează, totodată, şi reţetele literaturii instituţionalizate a anilor ’60-’70.