Poezie şi proză feminină

„Un colaj din fragmente de realitate”

Câteva rânduri introductive sunt absolut necesare despre Dana Ranga (n. 1964 la Bucureşti şi stabilită din 1987 la Berlin): a absolvit Facultatea de Medicină la Bucureşti, apoi Freie Universität la Berlin; publică versuri în trei limbi: română, germană şi engleză; este o bună şi pătrunzătoare traducătoare de poezie din română în  germană; a scris piese radiofonice (Supernova, 2002; Herz, Kopf, Zahl, 2005); a făcut două filme documentare de lung metraj East Side Story (1997) şi Story (2003), care „s-au bucurat de o largă distribuţie în reţeaua cinematografică şi de televiziune internaţională”, mai aflăm din notiţele biobibliografice inserate în volumul său de poeme Stop – din pauzele lui Sisif (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005). S-ar mai putea adăuga aici că Dana Ranga a publicat un ciclu consistent de poezii în revista Contrafort şi a tradus din câţiva poeţi basarabeni aflaţi la Berlin la Wandsee în 1995, la invitaţia gazdelor.

Observăm că Dana Ranga încearcă să se impună în mai multe domenii artistice, căci a răzbate prin poezie sau prin traduceri e destul de dificil când trebuie să concureze cu scriitori germani, originari din România, buni cunoscători ai limbilor germane şi române şi stabiliţi în Germania mai de mult. Dacă mai suprapunem şi filonul biografic, destul de pronunţat în poezia Danei Ranga, avem o deplină existenţă creatoare în mai multe ipostaze, ceea ce l-a făcut pe Vasile Igna să remarce, pe coperta a patra a cărţii, că „poezia Danei Ranga este expresia unui suflet scindat”. Mai evident însă e altceva. E foarte greu să-ţi găseşti o nişă într-o societate superierarhizată şi într-o cultură suprasaturată, cum este cea occidentală. Tinerele democraţii, cum sunt eufemistic numite mai ales ţările est-europene, şi statele din vest sunt total diferite în ce priveşte climatul de emulaţie, mediile artistice, concurenţa. În Est, criteriile de apreciere, iar cu ele şi ierarhiile, se află în continuă precizare, încât pe aceeaşi pagină sau chiar în acelaşi top pot convieţui nume cu adevărat valoroase la un loc cu altele confuze, îndoielnice. În Vest, vecinătăţile sunt cântărite cu grijă. Există acolo o anume rigidizare proprie stabilităţii. Există numeroase filtre care acţionează mecanic, în virtutea tradiţiei. Uşurinţa cu care se amestecă la noi valorile nu e posibilă într-o Germanie sau într-o Franţă. În ciuda acestui pesimism funciar pe care ţi-l afişează străinătatea, unele nume reuşesc să străpungă „cordoanele de securitate” fie venind din spaţiul românesc, cu actele în regulă şi cu permisiunea aprobată, fie făcând-o „fraudulos”, la faţa locului, aşa cum o face şi Dana Ranga.

Dar nu despre cariera în străinătate, cu riscurile pe care aceasta le implică, va fi vorba în continuare, ci despre poezia Danei Ranga, activitate ce o identifică cu toţi poeţii de expresie română, indiferent de viza lor de reşedinţă.

Dincolo de oportunităţile suplimentare pe care i le oferă dramaturgia radiofonică sau regia de film documentar, sunt sigur că Dana Ranga încearcă să se exprime peste tot plenar şi natural, aşa cum o face, de altfel, şi în poezie.

Poemele Danei Ranga se impun de la prima lectură/suflare. Cuvintele şi construcţiile sintactice utilizate sunt simple, dar imaginile, uneori uşor provocatoare, te cuceresc prin expresivitatea lor remarcabilă; sunt ca un chenar care ţine dreaptă pânza sau ca zăpada ce conturează marginile estompate ale caselor. Uneori întreg poemul e o scenă de film, de obicei, finală, alteori poemul trăieşte prin câteva expresii mai apăsate, puternic individualizate. Poemul Un ambasador ar putea face din prima categorie (e un text scurt care ne permite să-l cităm în întregime: „Nu-l cunoşteam. Stătea lângă mine, înghesuit şi el pe culoarul trenului / arhiplin. Ţineam un cotor de măr în mână, neştiind unde să-l arunc. A întins / mâna, l-a luat fără să ezite. Apoi a început să-şi croiască drum spre ieşire. / Peste puţin timp a coborât”), iar poemul a murit se ţine literalmente pe câteva versuri memorabile, aidoma unui aforism sclipitor intercalat în poem: „Mirosul ei ascuns într-o haină, / glasul ei pe o bandă de magnetofon, ochii ei pe un film de 8 mm”.

Volumul e împărţit în patru cicluri, fiecare fiind numit după o literă din cuvântul STOP. Împărţirea în cicluri e susţinută cumva şi de stilistica textelor. Dar există câteva curente tematice care străbat în profunzime cartea. Acest main stream ar fi tema familiei, în primul rând părinţii. Dana Ranga nu se sfieşte să scrie despre mama sa şi tatăl său şi nici nu se teme să apară drept sentimentală. Dana Ranga îşi exprimă cu sensibilitate şi inteligenţă sentimentele familiale (şi nu numai) cele mai intime. Şi ceea ce apreciez eu: în puţine cuvinte, în exact atâtea, încât să nu-şi dilueze fineţea observaţiei sau acuitatea remarcii. Iată cum descrie, într-un instantaneu, „întâlnirea” cu mama sa: „Miros de mamă, fum din foc de toamnă. Se aprind luminile şi plouă mărunt; / alunec pe-o frunză. Mă opresc din cădere: ea oricum nu-mi întinde mâna. / Fac pasul, spaţiul dintre două cuvinte. Mă şterg de sărutul ei uscat de mult. / Un claxon. Faruri şi frigul, la un pas. Am trăit mai mult decât ea” (Treizeci şi doi).

Al doilea ciclu introduce unele note de experiment verbal. Poemele sunt jucăuşe, fluide ori săltăreţe ca nişte cimilituri pentru copii. Strada, singurătatea sau întâlnirile cu trecutul dispar în fundal, reprezintă nişte recuzite de decor, scene de teatru, apariţii şi dispariţii fulgerătoare: „Eu sunt cea care a plătit chiriaprânzul, indecizia, încredereatimbrele, / curentul, amăgirile, aşteptarea, întreţinerea, biletul de intrare, suspiciunile, /taxele închipuite şi taxele reale, impozitul pe credinţă şi rea-voinţă, reparaţiile, / concediile, reabilitarea, trădarea, darea de seamă, riscurile, frizerul, eşecurile…” (din buzunarele adânci). Concretul se combină armonios cu abstractul. Apar şi aici mama, tata, apare şi relaţia sa cu părinţii, dar nu mai e afectivă, ci una îndepărtată, rece, aparţinând memoriei. Eul liric e redat la persoana a III-a.

Începând cu al doilea ciclu, nervul e lax, stilul descriptiv, ocrotitor. Poeta doar surprinde cadru după cadru. Nu mai vrea să intervină sau să se ataşeze. Nu mai vrea să se expună. Un poem chiar poartă titlul Stop cadru dintr-o secvenţă de evoluţie. Există mai multe texte în care poeta se arată surprinsă de echivocurile evoluţiei.

Denumirea volumului –  Stop! – poate fi interpretată şi în sens existenţial (opreşte-te clipă!), şi în sens strict tehnic: stop-cadru. Volumul Danei Ranga poate fi imaginat ca un film alcătuit dintr-o suită de cadre dragi. În general, cartea este regizată.

Stop – din pauzele lui Sisif este un volum bun, în care vei găsi poeme foarte bune. Eu am ales următoarele: De nimic, Un ambasador, Un bilet de intrare în paradis, goi şi fericiţi, aşa prinzi puteri, Cu siguranţă, Mesaj electronic, Parastas. Sunt texte antologice, variate ca formulă poetică, ceea ce nu numai că certifică valoarea intrinsecă a poeziei, ci şi potenţele latente, pe care acest volum le conţine.

Spunând că Dana Ranga e o optzecistă tardivă, nu ştiu dacă poezia ei va adăuga sau va pierde ceva. E cert însă că poeta de la Berlin aparţine, ca vârstă biologică şi paradigmă, generaţiei mele, în care îmi regăsesc mai lesne propriile angoase, aspiraţii, incertitudini. Mi-i foarte greu să o compar acum, în pripă, cu cineva dintre poeţi, mai degrabă i-aş compara poezia, fiind „un colaj din fragmente de realitate”, cu proza scurtă a lui Horasangian sau Bittel. Orice am mai spune, îi aşteptăm cărţile româneşti cu mare nerăbdare.

Un roman din trend

Liliana Corobca e un nume tânăr care încearcă să-şi facă loc în literatura română de pe ambele maluri ale Prutului (a debutat cu un volum de proză la Chişinău – semnalat, de altfel, de Contrafort, – acum publică un roman la Cartea Românească, Un an în Paradis, pe o tematică basarabeană). Nu-i sunt străine provocarea şi fronda pe care le afişează pe coperta a patra: „Avem nevoie de ceva nou, chiar dacă nu esenţial diferit de ceea ce a fost înainte. „Zeii” noştri au îmbătrânit, au făcut burtă, cariere, copii”. Nu comentez, deocamdată.

În Negrissimo, cartea ei de debut, în general bine primită de critica de întâmpinare, practica o proză experimentală, Negrissimo era un roman despre scris, o carte inspirată întrucâtva şi de cercetările pe care le făcea asupra personajelor din romanele interbelice – teza sa de doctorat. După ce şi-a văzut tipărit şi acest studiu, cu infiltraţii şi atitudini de prozatoare, Liliana Corobca s-a inclus în trendul de prozatori promovaţi de Editura Polirom acum şi prin intermediul Editurii Cartea Românească.

Ce reprezintă totuşi noul ei roman? În primul rând, autoarea abordează o temă atât de mult mediatizată de presa autohtonă şi de cea de pe aiurea – basarabencele traficate. Liliana Corobca nu e nici prima care abordează această temă de strictă actualitate. A şaptea cafana (piesă de Dumitru Crudu) ar fi doar exemplul aflat la suprafaţă. În al doilea rând, prozatoarea stabilită la Bucureşti pune un pariu cu sine însăşi când se lansează într-un domeniu necunoscut şi dificil, mizând pe intuiţie, pe forţa sa de prozatoare, pe noroc. Pe aceeaşi a patra pagină ne mărturiseşte: „Nu este un roman autobiografic. Am construit o poveste. Am crezut că va merge foarte repede, dar n-a fost aşa, mi-a luat doi ani”. Din aceste mărturii se desprinde încrederea cu care Liliana Corobca a purces la scrierea unei opere de ficţiune pură.

Există în roman un subiect chiar dacă e cam rectiliniu, există o intrigă chiar dacă e laxă, există mai multe personaje conturate chiar dacă replicile lor sunt siropoase şi predictibile. Nu cred că romanul e ratat ca roman. Liliana Corobca e o autoare înzestrată şi cultivată. Cred doar că romanul a fost grăbit. A lucra doi ani la un roman de anvergura şi specificul Un-ui an în Paradis e puţin. Personajele despre care scrie aici autoarea lui Negrissimo nu se ridică deocamdată la nivelul celor din teza  sa de doctorat. Romanul are un potenţial latent. Sunt aici câteva scene extraordinare care dovedesc puterea de construcţie şi de imaginaţie a autoarei. De exemplu, Liliana Corobca demonstrează o minte diabolică, pe măsura romanului său, când descrie actele de strip-tease de la barul Paradis. Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, s-a decis ca fetele să participe, în calitate de protagoniste, la nişte preludii sub formă de show. Iată o secvenţă forte, descrisă cu pătrundere: „Scaunele şi mesele sunt în mijlocul încăperii, iar în jur atârnă, în poziţii orizontale, femeile. Adie de undeva un vânt uşor şi ele se leagănă. Sunt legate cu frânghii lungi care coboară de sus, din pod, de o mână sau de un picior, iar celălalt picior atârnă jos, astfel încât ambele să fie larg desfăcute. Părul le ajunge până la podea, se leagănă, unduieşte, ca pe fundul unei ape, cu liane, cu plante marine. Unele au bluziţe scurte până la buric, cele mai multe sunt goale. Intră bărbaţii. Toţi bărbaţii fumează. Se plimbă printre liane, le pipăie, le fac vânt şi ele, legănându-se, se lovesc fără zgomot una de alta. Unora le place şi râd. Bărbaţii le privesc şi fiecare se opreşte în dreptul cuiva, apoi îşi sting ţigările între picioarele lor. Aşa aleg bărbaţii. Femeile mirate zvâcnesc, se învârt în jurul frânghiilor, unele ţipă” (p. 101).

Din păcate, scene în care autoarea să-şi pună la contribuţie întreaga inventivitate şi ingeniozitate nu sunt prea multe. Unele fragmente par a fi decupate din telenovele (fetele discutând sau amintindu-şi despre casă în iatacurile lor), altele sunt de-a dreptul artificiale (concertul dat de Evelina, cu poeme declamate din Trakl în original).

Dacă romanele realiste de factură balzaciană se pierdeau în hăţişul unor descrieri minuţioase, cele contemporane ignoră cu desăvârşire descrierea. În consecinţă, locul descrierii e sărac, schematic, tinzând spre abstract. În romanul despre care vorbim nu-ţi poţi da seama unde se petrece drama. Nume ca Cris sau Bil sugerează că ar fi vorba de un spaţiu populat de soldaţi americani. Deci universul obiectual lipseşte cu desăvârşire.

Dacă Liliana Corobca va dori să revină cândva la acest roman (nu cred că traficul de femei basarabene va dispărea în următorii câţiva ani), i-aş recomanda următoarele:

- să facă intriga mai încordată;

- să renunţe la tot felul de lirisme dul­cegi în favoarea unor dialoguri sau descrieri consiste;

- să materializeze romanul prin adaos de detalii; să nu se sfiască să scrie despre, să zicem, lenjeria de corp sau şamponul utilizat (atunci când e dictat bineînţeles de situaţie).