Ştefan Aug. Doinaş. Unul şi multiplul

Ştefan Aug. Doinaş, eseistul, traducătorul, prozatorul. Dar toate acestea sînt ipostaze ale poetului, nu în sensul vreunei inadecvări de discurs ori de metodă, ci în acela al devoţiunii pentru un limbaj al fiinţei, explorat cu mijloace multiple. Să ne-amintim, tocmai pentru că, o povestire fiind, ar putea reprezenta situaţia cea mai elocventă, Sonet-ul cu valentină, un excelent text epic pe tema identităţii poeziei. Invocate, aceste ipostaze sînt un argument – printre altele – atunci cînd Doinaş e pus în descendenţa lui Philippide, a lui Ion Pillat sau a lui Blaga. O analiză de detaliu ar putea să insiste asupra diferenţelor, nu lipsite de adîncime şi sens, pentru a vedea că relaţia complementară dintre romantism şi clasicism, cultura poetică asociată unei majore vocaţii mimetice, ori un întreg complex de sensibilitate orfică nu sînt elemente care să definească lirica lui Doinaş în ceea ce are ea esenţial. Cît despre apartenenţa la ideologia (poetică) a cerchiştilor, ea ţine mai degrabă de un accident biografic: „resurecţia baladei” nu-i mai mult decît o opţiune de moment, chiar dacă ea atîrnă greu în judecata criticilor; nu o dată, ei reduc ceea ce pare un complicat traiect poetic de cîteva decenii la momentul debutului. Invocarea lui, a acestui moment – consecinţa nevoii de simplificare. Ori – cine ştie? – a neputinţei de a găsi acel principiu de unitate care să dea coerenţă unei creaţii poetice ample, ce pare atacată de morbul contradictoriului şi de carenţa inautenticităţii. Să scrii deopotrivă balade alegorice şi psalmi pasionali, elegii în vers liber şi, în rigoarea lor, geometrice meditaţii, impersonale poeme ermetice şi confesiuni deschise poate să creeze impresia lipsei de coerenţă interioară şi a inautenticităţii existenţiale – substituite, eventual, de gimnastica tehnicii. Căci, un laborios, Doinaş repetă cunoscute formule, pe care le reia, fără să fie măcinat de umbrele îndoielii, cu gravitate. Ba chiar, stăpîn pe tehnicile cele mai diverse, pe care le exersează impecabil, el ar reitera şi o serie de teme, ele însele consacrate, care nu l-ar implica decisiv. Metamorfoza, rătăcirea către esenţă, coincidenţa contrariilor par opţiuni livreşti şi alegeri ale culturii, poate ale spiritului. Aşa încît, tot experimentînd şi repetînd atitudini poetice cunoscute, Doinaş – adică acel Doinaş necontaminat şi fără rest – n-ar fi de găsit niciunde. Mai mult, această negativitate nu naşte nici ea complexul alienat al absenţei – sau precarităţii – propriei identităţi. Iată, deci, ce i se reproşează poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş. Lui Ştefan Aug. Doinaş însuşi.

Or, ceea ce vreau să demonstrez este că, de la baladă la psalmi (în 1997 Doinaş publica un volum cu acest titlu), diferenţa nu-i relevantă în sine din moment ce ni se pare a fi expresia (deci consecinţa) unui singur principiu poetic, a unei singure existenţe nu doar poietice, ci chiar poetice; oricum, diferenţa nu-i ruptură; inautenticitatea nu-i lipsă de adevăr. Trebuie precizat, de altfel, că, nefiind purtătoare de sens, nu interesează posibila devenire în trepte a vreunui univers poetic, complex de teme, motive, atitudini. Dar ea interesează ca metamorfoză în sine, căci orice „ruptură” nu face decît să releve ipostaza (nouă) pe care poetul şi-o asumă. Pe care, pe cont propriu, o şi epuizează. Aşa încît, de la baladă la psalm, nu urmărim un drum progresiv care să condenseze o devenire (o astfel de mişcare nu există), ci doar, dînd senzaţia zig-zag-ului, principiul relevant al măştii poetice. Sintagma îi aparţine lui Doinaş, care a scris cîteva pagini pasionante pe această temă. O carte de eseuri se numeşte chiar Măştile adevărului poetic. Or, de aici decurge nu ideea că poezia este techné, ci că ea implică existenţial fiinţa concret-ocazională, dar numai în măsura în care ea se revendică de la universal şi de la simbolic. Particularul se topeşte în general şi „exhibarea de sine”, obligatorie în actul creaţiei, înseamnă asumare voit culturală a fiinţei generice. În fond, e ascunsă aici o relaţie care spune că, abisal, eul poetului nu poate să apară decît travestit; „el îmbracă, citim, diverse cos­tume, de tip arhetipal, de tip colectiv, de tip istoric, de tip convenţional-artistic, de tip simbolic”. Iată, aşadar, poetul, pe „o scenă de cultură”, producînd măşti personale pentru adevărurile umanităţii. Că e – cu un cuvînt folosit chiar de Doinaş – „un simulator”?! Dar asta nu înseamnă lipsă nici de autenticitate, nici de adevăr, din moment ce acela care simulează – travestitul, actorul – e, în sens etimologic, o persoană care trăieşte esenţial.

Aşadar, fără a intra în detaliile poeticii explicite a lui Doinaş, să constatăm doar că ideea devenirii lipsite de sens şi reproşul inconsistenţei existenţiale cad sub observaţia referitoare la datele ontice ale eului care ipostaziază Unul în multiplu, fiinţa, în formele-i ipotetice. Succesive, ipostazele pe care le capătă eul poetic al lui Doinaş nu sînt concurente, ci complementare. Şi apoi, doar împreună – şi în sincronie, nu în succesivitate – ele dau măsura experienţei poetice şi existenţiale pe care Doinaş o susţine. Oricum, măştile pe care poetul le poartă spun ceva nu privite separat, ci în complementaritatea lor, o complementaritate care epuizează posibilul. Prin limbajul măştilor, poetul sondează în eul abisal, iar experienţa poetică e un exerciţiu al explorării posibilului.

Sigur, ne putem întreba cînd va fi înţeles Doinaş acest raport al eului biografic cu esenţa – căci riscul receptării sale simpliste prin filtrul particularului unei singure ipostaze privite separat îl va fi perceput de mult. Ca şi, de altfel redundantă, acuzaţia de formalism, de tehnician pur şi sterp al versului.

Cum Măştile adevărului poetic e o carte tîrzie (din 1992), am putea crede că tehnica şi-a dezvăluit după lungi şlefuiri principiul ontic pe care-l hrănea. Acum se revendică el de la Hölderlin, T.S. Eliot, Trakl şi, mai ales, de la F. Pessoa, poeţi care-şi recuzau, într-un fel sau altul, subiectivitatea. Din Pessoa, căruia îi invocă heteronimele, chiar citează, ca pe o proprie profesiune de credinţă, versuri emblematice: „Scriu simulînd şi mint, / Zic ei. Dar nu-i aşa. / Eu pur şi simplu simt / Cu imaginaţia. / Resping, deci, inima”. Astfel de ipostaze multiple regăseşte Doinaş la Ion Barbu – şi e ciudat că nu invocă, mult mai elocvent, mai adecvat chiar, numele lui Arghezi. De discutat, în alt loc, fireşte, această omisiune. Oricum, Aventurile lui Proteu, volum din 1995, fac trimitere aproape explicită la proteismul arghezian, iar versul şi ideea argheziene sînt nu o oglindă în care se priveşte. În fine, consider exemplar volumul acesta nu doar pentru că, în interiorul său, se exprimă cinci voci distincte (visul heteronimelor lui Pessoa e copleşitor), ci mai ales pentru că, prin titlu, el explică o „metodă” poetică adecvată întregii creaţii poetice a lui Doinaş. Ba chiar există, în ciclul numit Metamorfozele, cîteva profesiuni de credinţă care nu pot fi ignorate. Iată: „Sunt cel ce sunt. Nencetat un altul / şi-n veci acelaşi. Vietăţi diforme / se bulucesc în mine să-şi transforme / tîrîşul, zborul, umbletul şi saltul. // Cunosc oceanul cu vîltori enorme / şi vipia ce bîntuie înaltul. / Argintul, zgura, sîngele, cobaltul / le-mbrac în tot mai felurite forme. // Plăcerea mea-i de-a-mi da eu însumi mie / nu numai o figură, ci o mie – / diverse-n grai, în gest, în răsuflare. // Sunt cel ce-şi mută limita fiinţei / în cercul schimbător al preferinţei: / azi om sau peşte, mîine zeu sau floare”. Iată alte două terţine dintr-un sfîrşit de sonet: „Ştiu doar atît: că mască după mască / mi-ajută trup şi suflet să renască / la nunţi multiple sub acelaşi astru // de voluptate-acestui schimb. Omidă, / eu nu mai fac popas în crisalidă, / ci mă lansez ca fluture albastru”. Ce e aici din Arghezi (recognoscibil în expresie, chiar dacă, poate, nemulţumitor pentru poet) e trecut printr-un filtru puternic de cultură şi opţiune culturală. Oricum, Doinaş optează, finalmente, pentru acest principiu – ce dezvăluie, mai mult decît o tehnică discursivă, un principiu ontic – care coagulează formule poetice diferite sub un singur stindard (spun stindard pentru a sugera polemica implicită a acestui discurs poetic).