Escapade în lumea aparenţelor

Secvenţa 1. Marţi, 13 decembrie, în cadrul atelierului de dramaturgie, organizat la Teatrul Naţional „M. Emines­cu” din Chişinău, am urmărit lectura unei ciudate lucrări de Constantin Cheianu, intitulată Piesă fără sfârşit. De fapt, „a urmări” nu este noţiunea tocmai potrivită, pentru că ceea ce a prezentat trupa realizatoare anula distanţa dintre public şi actori, dintre autor şi textul piesei, dintre realitate şi ficţiune, iar noi, spectatorii, nici măcar nu ne-am dat seama când a început „reprezentaţia” propriu-zisă. Aş spune mai mult: pe măsură ce se derula acţiunea, ni se insinua neliniştitoarea senzaţie de co-participare, dar nu interactivă, ci... ontologică. Piesa îţi elimina, practic, comoda postură a celui ce nu riscă nimic şi aşteaptă, parazitând, să i se satisfacă nevoia de agrement şi superioară contemplare, iar la final, în partea rezervată dezbaterilor, dorinţa de a se lansa în deconstrucţii inteligente.

Subiectul, la prima vedere, pare destul de oarecare: un „autor” (jucat chiar de Constantin Cheianu) scrie o piesă, discută cu „regizorul” şi cu „actorii” scenele în care aceştia sunt distribuiţi şi aspecte administrative cu „directorul teatrului”. Dialogurile sunt destul de zgârcite, chiar onomatopeice pe alocuri – o formă, transparentă, de satirizare prin limbaj a „faunei” teatrale. Revelaţia însă constă în faptul că discuţia „autorului” cu celelalte personaje, în jurul unei mese rotunde (un fel de „masă a tăcerii” degradată, de-sublimizată prin verbozitate fadă), devine, instantaneu, text de piesă, se mută în replicile „actorilor” uimiţi să-şi regăsească în partiturile primite de la „autor” frazele rostite mai devreme, poftele sau aprehensiunile mărturisite acestuia între patru ochi. Efectul este de cutie chinezească, de operă-palimpsest, de „teatru în teatru”: convenţiile se amestecă, „nivelele de realitate” îşi uzurpează, reciproc, teritoriile inexpugnabile – ca atunci când, de pildă, mama „autorului” se supără pe impos­tura rolului de „mamă a autorului”, interpretat de o „actriţă” de aceeaşi vârstă cu ea, şi vrea să-i ia locul, sau în episodul cu „actorul” care se crede urmărit, supravegheat de aproape, având impresia că orice vorbă, orice gest îi este stenografiat de „autor” şi intuiţia terifiantă că până şi lamentaţiile sale în faţa „doctorului” la care apelează ca la o instanţă de validare a adevărului s-ar putea transfera în act sau în tablou dramatic. O captivitate textuală, adică ontologică, devenită parte a scenariului literar din care nu există „scăpare”. „Totul e artă!” – exclamă, extatic, la celălalt pol al emoţiei, una din eroine.

Am spus mai devreme „noi”, referindu-mă la spectatorii acestei inedite lecturi, dar nu a fost o senzaţie unanimă. Unii dintre cei prezenţi şi-au declarat incapacitatea de a înţelege mesajul piesei lui Cheianu, alţii – majoritatea de fapt – s‑au distrat pur şi simplu, iar dramaturgii şi criticii de meserie au vehiculat sintagme precum: „esenţa artei”, „procedee pirandelliene”, „parodii teatralizate”, „intenţii auctoriale”, „copie şi model” etc. Eu am fost tentat să „citesc” Piesa fără sfârşit a lui Constantin Cheianu în cheie... construcţionistă, cum ar spune Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc. Conştient sau nu (pentru că un autor nu poate şti totul despre textul său, din simplul motiv că nu are cum să controleze impulsurile, asociaţiile spontane pe care le provoacă acesta în mintea şi în sensibilitatea receptorilor, şi nu poate acoperi mulţimea posibilităţilor de interpretare), Cheianu proiectează, dincolo de burlesc şi în ciuda texturii  încă des­tul de „crude” şi schematice a subiectului, o teribilă sugestie privind labilitatea condiţiei umane într-un ev super-tehnologizat. Este fenomenul pe care unii teoreticieni ai postmodernismului îl numesc de-realizarea lumii sau ficţionalizarea realităţii. Caracterul proteic al literaturii de azi răspunde extremei ambiguizări a vieţii şi a artei, văzute, ambele, din ce în ce mai mult, ca experienţă mediată (viaţa), şi ca excepţionalitate estetică depăşită (arta). Nu mai este un joc nevinovat de-a virtualităţile, de-a utopiile artistice, ci o profundă anxietate a omului contemporan. Anume această anxietate reprezintă materia primă a unor filme gen Matrix, în care eroii îşi pun mereu întrebarea: „ce este realitatea?”, trezindu-se fixaţi între oglinzi paralele, descoperind în spatele tapetului care le căptuşeşte încăperea alte şi alte „epiderme” ale existentului. Invazia multi-media ne face să trăim într-o deconcertantă simultaneitate cu o groază de evenimente de pe glob, iar această proximitate ameţitoare ne accentuează propria alienare, propria de-semantizare ca indivizi, când nu mai ştii dacă nu apari şi tu pe „ecranul” cuiva, un artefact pe o placă fotografică, un personaj în piesa unui autor aflat la un nivel inaccesibil capacităţilor tale senzoriale.

Ludicul, comicul, grotescul nu reuşesc să elimine întrebările grave din Piesa fără sfârşit a lui Constantin Cheianu. Mai degrabă le potenţează. Criza existenţială generează o criză a subiectelor literare şi dramatice, încât tot ce-i rămâne creatorului postmodern, confruntat cu masificarea şi reificarea individului, este să-şi tematizeze această „cădere”, să-şi fertilizeze angoasele, să-şi transforme epuizarea în sursă de inspiraţie.

Secvenţa 2. O idee artistică, transferată pe terenul vieţii imediate, developează o situaţie abisală. Dar dacă politicul a devenit în lumea contemporană show, spectacol mediatic, explozie de imagini livrate consumului public, des­pre politica moldovenească se poate spune că este „proiecţia proiecţiei”, „iluzia iluziei”, „visul unui vis”, pentru că nu are în spate structura palpabilă a unei societăţi bine aşezate, un set de valori împărtăşite, o cunună de instituţii asupra cărora să nu avem nici un dubiu că există, funcţionează, servesc o comunitate. Voi oferi, în continuare, trei exemple care să-mi susţină afirmaţia, culese din plaja evenimentelor din ultimele săptămâni.

Sâmbătă, 10 decembrie, Televiziunea Română a pus în scenă un spectacol de artificii politice: vizita preşedintelui Voronin la Bucureşti şi participarea, împreună cu preşedintele Băsescu, la „festivalul vinului moldovenesc”, inaugurat în capitala României. Cadrele pe care l-am surprins făceau parte dintr-un ceremonial fără mare tangenţă cu ceea ce definim în mod obişnuit vizită de stat. Nu s-a semnat nici un acord, deşi s-au făcut declaraţii de presă, nu s-au adus precizări pe marginea agendei politice bilaterale. Impresia a fost că am asistat la o şuetă între preşedinţi, pe tema Transnistria-Kosovo, urmat de o aşa-zisă înfrăţire, în piaţa Constituţiei, stropită cu vin de Basarabia. Cum se explică senzaţia de vid, de simulacru pe care a degajat-o întâlnirea celor doi lideri? Simplu: prin inadecvarea dintre imaginea acestei armonii bahice de la Bucureşti şi realităţile politice din Moldova. Dl Voronin s-a dus să sporovăiască amical cu preşedintele Băsescu, deşi acasă continuă să promoveze o atitudine ostilă valorilor naţionale comune şi nu acceptă nici o concesie, doar că a renunţat la declaraţiile belicoase la adresa României din primul său mandat, din considerente oportuniste, nu pentru că şi-ar fi asumat eroarea. Liderul comunist vrea să fie primit şi susţinut, dar evită să discute problemele care împiedică o apropiere reală între cele două state. Această nepotrivire o înţeleg foarte bine ambii preşedinţi, însă farsa e jucată până la capăt, pentru că o ipocrizie surâzătoare e de preferat unor relaţii îngheţate. Vinul moldovenesc, în acest caz, e folosit ca anestezic pentru lucrurile resimţite ca fundamental false şi forţate în raporturile Chişinău-Bucureşti.

O altă cacealma a avut loc a doua zi, duminică, 11 decembrie, o dată cu ratarea celui de-al patrulea tur repetat al alegerilor pentru fotoliul de primar al Chişinăului. Se ştia că prezenţa la urne va fi şi de această dată mai mică decât cota de validare, dovadă că în numeroase secţii de vot băncile rezervate observatorilor, delegaţi din partea staff-urilor electorale şi organizaţiilor civice, erau goale: nimeni nu a dorit să facă un efort inutil. Totuşi – ca să rămân în câmpul aceleiaşi metafore – întrucât afişele fuseseră comandate şi publicitatea plătită, „reprezentaţia” s-a ţinut fie şi într-un „teatru” pus­tiu. Rigorile legii au impus acest ritual electoral, în pofida lipsei de interes a cetăţenilor. Din păcate, soluţia propusă de trimişii Congresului Puterilor Locale şi Regionale de la Strasbourg – scăderea sau chiar eliminarea pragului obligatoriu de prezenţă la urne –, nu vizează fortificarea civismului în Moldova, ci (din nou) salvarea simulacrului democratic.

Un al treilea exemplu de mascaradă ni l-au servit în aceeaşi zi, 11 decembrie, alegerile nerecunoscute din Transnistria. De circa un  deceniu regimul de la Tiraspol este nominalizat doar prin ataşarea unor termeni depreciativi – „aşa-zis”, „pretins”, „pseudo-” –, particule cu funcţie de invalidare apriorică: „aşa-zisele alegeri”, „pretinsul lider Smirnov”, „pseudo-republica transnistreană”. Aşadar, spre deosebire de celelalte două exemple, pomenite mai sus, şi anume inconsistenţa relaţiilor oficiale moldo-române şi eşecul dinainte ştiut al alegerilor din Chişinău, ambele „împachetate” în retorică legitimistă, în privinţa Transnistrei există un consens unanim că asistăm la o paradă de marionete, manipulate grosier de sforarul de la Moscova. Situaţia ar fi într-adevăr distractivă, dacă „spectacolul separatismului” nu ar dura deja de 15 ani, fără a da semne de oboseală. Conţinutul lipsit de formă, care este Transnistria, se dovedeşte o realitate mai puternică, mai substanţială decât legalitatea vidată de conţinut a politicii moldoveneşti. „Simulacrul esenţei bătut de iluzia formei” - ar spune un specialist în imagine.

Secvenţa 3. În sfârşit (dar nicidecum la urmă!), o altă, curioasă escapadă în lumea aparenţelor s-a produs la serata de omagiere a lui Grigore Vieru, desfăşurată pe 3 decembrie la Palatul Naţional din Chişinău. Acest concert-maraton de aproape 6 ore (o adevărată probă de rezistenţă pentru numeroşii şi lăcrimoşii admiratori ai poetului) a răscolit opinia publică şi mediile intelectuale printr-o nouă intervenţie a preşedintelui Voronin în materie de literatură. Cuvântarea liderului comunist, rostită în onoarea sărbătoritului, a inaugurat o schimbare radicală de atitudine faţă de Uniunea Scriitorilor din Moldova. Acum doi ani, pe 8 noiembrie 2003, când lansa bizara asociaţie literară „de alternativă” Nistru/Dnest­r, Voronin acuzase organizaţia condusă de Mihai Cimpoi de extremism şi de activitate subversivă la adresa „statalităţii moldoveneşti”. Ei bine, de această dată, şeful statului, spre surprinderea multora, s-a declarat „naţionalist” şi şi-a mărturisit neliniştea pentru destinul literaturii autohtone. Destăinuirile sale merită reţinute: „Nu ştiu cum dorm alţii, dar eu tresar la gândul că cele mai bune cărţi ale scriitorilor noştri n-au fost încă scrise (...) Mă gândesc cu groază la faptul că dacă mai pierdem câţiva ani vânturând vorbe de duh în cuvântări omagiale (sic!), la zile de naştere şi înmormântări, cele mai bune cărţi ale dumneavoastră nu vor mai fi scrise niciodată. Iată de ce am rupt primul tăcerea. Eu sunt gata să vă sprijin. Eu întind prieteneşte mâna Uniunii Scriitorilor care, după mine, n-a găsit încă soluţia optimă pentru ieşirea din criză. Eu vă propun s-o căutăm împreună.”

Aflat într-un moment dificil al carierei sale politice, părăsit de ruşi pentru că i-a „trădat” cu Transnistria, şi privit cu rezerve de occidentali pentru că nu crede în democraţie, dl Voronin încearcă să se împace cu intelectualitatea de creaţie. Se zvoneşte că discuţii neoficiale între USM şi diverşi consilieri prezidenţiali se poartă de mai mult timp. Susţinerea acordată de conducerea Uniunii Scriitorilor favoritului PCRM la funcţia de primar al Chişinăului s-ar înscrie pe linia acestei colaborări. Relaţia dintre scriitori şi preşedinţie ar putea viza chiar şi probleme specifice procesului de creaţie. Dl Voronin a formulat la serata poetului Grigore Vieru unele judecăţi de critică literară, deplorând starea nefericită a prozei între alte genuri profesate în Basarabia: „Nu pot să nu constat faptul că ogorul scriitoricesc se află încă în paragină, că literatura artistică din ultimii ani, cu excepţia poeziei şi a câtorva piese de teatru, este inexistentă. Nu numai de hrană, căldură şi bani are nevoie omul nostru, ci şi de imagini artistice, delicii estetice, personaje pozitive, eroi curajoşi şi, de ce nu, romane cu final fericit.” Şi ca un corolar al acestei pledoarii: „Domnilor scriitori, acum, în lipsa oricărei cenzuri, daţi frâu liber imaginaţiei artistice şi scrieţi, scrieţi orice (...) numai, vă implor, SCRIEŢI.” Mişcătorul apel al dlui Voronin evocă, în chip simbolic, îndemnul lansat de Ioan Heliade-Rădulescu în zorii literaturii române moderne, şi pare la fel de actual ca acum 150 de ani.

Ce va face Uniunea Scriitorilor, m-am întrebat a doua zi, după mirabila alocuţiune prezidenţială? Va respinge sau va răspunde pozitiv acestei invitaţii pe care unii cinici de la Chişinău s-au şi grăbit să o califice drept „o propunere indecentă”? Nu poţi înghiţi prea uşor nada unui preşedinte care nu recunoaşte limba în care scrii, luptă cu istoria naţională şi nu agreează libertatea de expresie. Unele va­lori nu se negociază. Citit cu atenţie, discursul preşedintelui trasează foarte clar limitele „bunăvoinţei” sale: „Credeţi-mă pe cuvânt - nu denumirea limbii vorbite este problema vitală a ţării noastre astăzi. Adevărata problemă sunt maladiile procesului educaţional, în care încap toate viciile societăţii noastre: banditism, narcomanie, trafic de fiinţe umane şi multe altele, pentru tratamentul cărora, medicamentul miraculos ar putea să se afle în cărţile dumneavoastră nescrise.” Emoţionantă credinţa preşedintelui în forţa literaturii, însă problema denumirii limbii şi a poporului acestei „ţări” este fundamentală! Cauza debusolării postsovietice a Moldovei şi a confuziei din mintea atâtor oameni rezidă tocmai în dreptul la identitate refuzat basarabenilor. „Naţionalismul” liderului comunist este foarte selectiv şi circumstanţial, de aceea n‑avem cum „să-l credem pe cuvânt”. Nu „naţionalist” am dori să-l vedem pe dl Voronin, ci democrat şi european. Din păcate, după un scurt moment de suspans, USM a şi căzut în plasa preşedintelui, încântată că acesta „s-a întors cu faţa la scriitori”, când, de fapt, preşedintele priveşte în altă parte.