O mână scrie: Kafka (poeme pentru Contrafort)

Mă alătur lui Ghilgameş

Nu sunt trandafir,

nu sunt primăvară năvalnică

ce ar putea fi dăruită cuiva,

nu sunt căutatul mărgean

pentru care se scufundă bărbaţii

în adâncuri de ape –

un biet om, uneori,

anevoios, mişcându-se printre cuvinte,

mă văd,

printre griji, suferinţe comune,

iar când de la acestea

puţin răgaz îmi rămâne,

şi ora, fără nouri, prielnică este,

mă minunez de frumoasele,

imensele zile ale altora,

de templele unor neamuri,

cu destin mult mai nefericit

decât al neamului meu.

Sub umbra lor fragilă

de îndelungată viaţă

mă opresc şi visez presupuse istorii

sau, posibil, întâmplate fapte măreţe.

Frică mi-e să nu mă las dusă

de carul de foc al zeiţei Iştar,

frică mi-e şi de îngrozitorul

răcnet de durere al lui Ghilgameş,

când a murit Enchidu –

brusc mă trezesc din visare,

împresurată, fără scăpare,

de ale mele timpurii pierderi

şi mă alătur lui Ghilgameş

încă răcnind, straşnic şi neconsolat,

pentru pământeana lui stirpe,

întotdeauna purtându-şi în faţă

ale bătrâneţii,

ale morţii dezolante oglinzi.

O mână scrie: Kafka

Strigăte – nu sunt de bucurie,

umbre – nu sunt ale zilei,

şoapte – nu sunt de dragoste –

drum îmbrăcat în pericole.

Iar când un trecător rătăcit,

îngrijorat, întreabă

încotro s-o apuce,

o mână tremurătoare

scrie pe cenuşa trotuarului:

Kafka

Surori mai mici

Stânci străjuind taina verde a apelor,

broderii de argint,

lucrate de mâna lui Dumnezeu,

nimeni nu vă cunoaşte mai bine
                                    ca vântul,

mai bine ca voi nimeni nu cunoaşte

a vântului mângâiere aspră.

De timpuriu şi eu v-am încercat duritatea

şi liniştea, şi îngândurarea senină;

de timpuriu, chiar din clipa,

când m-au născut zorile,

mi-aţi însemnat viitorul,

iar morţii i-aţi stabilit ora.

Cu dinţi de foc muşca atunci Răsăritul

din trupul vostru pietros,

pentru a vă trezi,

pentru a vă readuce la viaţă din

somnul ceţos, înţepenit şi rece.

Cu ochi mari priveam, fascinată,

ospăţul tulburător şi feroce,

încât mi-a lăsat semn pe retină

imaginea aceea ca o imperială pecete.

Prin desişul memoriei

drum îmi croiesc până când îmi regăsesc

locul obişnuit şi bine luminat –

strig Amiaza pentru că o ştiu pe aproape,

chem ciocârlia cu trilul ei fără umbră –

cu ea mă avânt spre tării

şi mă agăţ de a Zenitului torţi.

De sus, contemplu amploarea peisajului:

văd ai Trecutului morţi,

în moarte înaintând tot mai mult,

văd Viitorul – vis necontenit,

cenuşă şi zbor – pasărea Phoenix fâlfâind

cu pară de aur – tot ce arde,

numaidecât mai târziu înfloreşte!

Văd Viitorul, din nou şi din nou,

tăinuit în a timpului scoică,

desfac trupul ei lucitor,

o ţin deschisă în palmele mele vii, calde,

cu emoţie şi cu mare grijă

scot perla,

cu emoţie şi cu mare grijă

o prind pe frunte de stânci.

De stânci, surori mai mici ale Carpaţilor,

martori ai lumii împreună cu ziua,

alunecând mai departe pe cerc.

Adolescenţa

Trup rămuros înflorind

chiar din prima secundă a primăverii,

maci, răspândiţi prin finele vene,

cu petale de jar îmbrăcaţi,

voi cântaţi necontenit

şi nu mă lăsaţi să adorm?

Prieteni de joacă, vă întreb şi pe voi,

nopţile voastre seamănă cu nopţile mele?

Zilele voastre au tresăriri de trandafir

la fel ca zilele mele?

Năbădăioase capricii împletesc

râsul cu plânsul,

bucuria cu întristarea?

Iezi nebunateci, aureolaţi de lumină,

şi prin grădinile voastre se zbenguie,

pătulind secara gingaşă,

înrourată în zori?

Alerg aşa, cu întrebările-n faţă...

A cui e oare privirea aceasta duioasă,

mlădiosul trup, glasul sfios?

A cui e căldura tremurătoare,

tremurătoare şi minunată?

***

Dacă moartea nu ar fi moarte,

evaporare, eter nevăzut dacă-ar fi,

parfum delicat al unor împlinite speranţe,

o urmă uimitoare pe cer, diafană –

cu privirile ridicate să stăm,

cu admiraţia aprinsă pe chipuri,

desfăcându-se ca un trandafir dimineaţa.

Dacă  moartea ar fi aşa cum noi o dorim,

atunci nu am vărsa săratele lacrimi,

nu am urla în singurătatea

unde nimeni nu ne aude,

iar cel care scump ne-a fost

nu ar mai fi un străin,

nu l-am respinge,

nu am merge cu ochi-aplecaţi,

afectaţi ca de culpă,

în urma a ceva ce nu ne mai are,

ce nu mai avem, iar morţii nu i-am zice

odioasa, sinistra, doamna cu coasa...

Dacă moartea ar fi candoarea unui cântec

de adolescent la prima sa dragoste!

Despre tine, ţăranule, despre primăvară

I.

Acum nu mai e modern să se scrie

despre tine, ţăranule drag,

un arhaism eşti,

un om rătăcit de numele său,

bâjbâind prin lume rădăcina unei speranţe,

când o găseşti, însă, te priveşti în ea

ca într-o oglindă luminată vremelnic –

tot casa ta,

tot ogoarele-ţi sunt temelie.

Iată primăvara pe câmpiile tale –

complexă, cu furtunile,

cu înfloririle ei în fiinţa ta imprimate,

fiinţa ta, purtând încă

fărâme intacte din moştenirea genetică

a neamului tău;

iată primăvara –

trup de femeie tânără

care naşte viaţa

şi se face mult mai frumoasă,

primăvara – ţăranca satului tău,

soaţa ta,

aceasta, când deschide uşa

şi iese din casă,

ştie precis ce are de făcut

şi nu o clatină îndoielile

sau neputinţa.

Despre tine, ţăranule drag,

nu mai e modern să se scrie,

de parcă pâinea ar creşte aşa,

din senin,

dintr-un tratat ştiinţific

sau din hard-discul unui calculator.

Acum mă las pradă criticii,

dispreţului unora purtători

de semeţe armuri metafizice

şi-mi recunosc, fără jenă,

profunda, îndelungata-mi rudenie

cu cea a sângelui tău,

purtând mireasma integră,

bogată a pământului.

II.

Nu tu, ţăranul trăieşte

intens primăvara,

pe el tunetul depărtat

îl ţine treaz noaptea,

el îşi oferă ogoarele inimii

ploilor calde şi repezi,

el, chiar pe urma lăsată de fulger,

aruncă grăunţe-aurii de porumb

şi, înfrigurat,

să încolţească aşteaptă.

Cu binecuvântata lui mână

rânduri drepte de viţă-de-vie

sădeşte -

raze înmiresmate frumos

să radieze pământul.

Ţăranul despre care

acum vă vorbesc,

când îşi strigă animalele,

tresare apa-n fântâni –

aici, în dragul lui sat,

orice lucru-i firesc,

aici toate i se supun

cu iubire şi calm,

iar primăvara pentru el

aduce pe ramul de măr

privighetoarea

cu uimitorul ei cântec.

Legături

Dealule,

care-o fi diferenţa

dintre seva ta

şi sângele meu?

Dintre truda-mi istovitoare

şi a ta dărnicie?

Atât de legate sunt

vieţile noastre,

încât cred că n-am să mai plec...

Fă-mi loc lângă inima ta.

Mult mai fericit e cireşul

Mult mai fericit decât tine-i cireşul –

cu rădăcinile dibuie întunericul,

cu floarea - văzduhului frumuseţe-i oferă

şi nu se rupe de la materna placentă.

Dar în umbra ta migratoare şi foarte îngustă,

cine să pună o bancă pentru răgaz?

Înflorirea ta, trecută demult,

frunza crudă, încărcată de viaţă,

cui a priit?

Să mărturisească cineva,

cât mai are timp să te-ajute...

O lume mută îţi închide vederea

chiar dacă cerul e o câmpie boltită, albastră...

Mult mai fericit e cireşul cu darurile lui.

Război

            memoriei bunicului Petrache

Prietene inamic, curând ne vom întâlni pe câmpul de luptă,

spune-mi, frate, cum să ţintesc în inima ta încă plină de mireasma proaspătă a femeii tale iubite, de inocentul gângurit al mezinului tău? Cum să ţintesc în pieptul tău? Şi dacă mă vede Dumnezeu? Vederea lui Dumnezeu fără sfârşit în palmă ne ţine.

Iar mai târziu, inamicule-frate, dacă mă întâlnesc cu maica ta, cu nevasta ta, cu fiii tăi şi toţi mă privesc în ochi: fiecare pe rând ori toţi deodată privirea îmi caută, privirea ţintaşului inimii tale mari şi calde?

Dar când mă întâmpină maica mea, nevasta mea, pruncii mei şi cu dragoste, cu bucurie se uită în ochii mei, în ochii ţintaşului inimii tale mari, calde, plină de mirosul femeii lui dragi, de gânguritul inocent al mezinului său?

Inamicule drag, curând noi doi ne vom întâlni pe câmpul de luptă... Tu, lemn tare de salcâm, spinosule, tu, semănându-le cu lăuntrul meu, nu-ţi mai ascunde florile inimii, noaptea beată de arome suave, pura prelungire a zilei albe şi înalte de primăvară a vieţii!

Biruitorule, învinsule, te ştiu pe de rost: la fel ca mine îţi pui nădejdea în Dumnezeu. Dar Dumnezeu, Dumnezeu în noi doi, oare câtă nădejde îşi pune? Cât valorează pentru doi salcâmoşi „iubeşte-ţi aproapele” şi „nu ucide”?

Ah, frate, ne vom întâlni în curând, chiar foarte curând, pe câmpul de luptă – doi salcâmi înfloriţi, două steaguri suav mirosind a speranţă.