Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar - R.S.S.M. 1956-1963(II)

Dintre publicaţiile de profil literar-cultural, în această perioadă de intensă renaştere a conştiinţei naţionale a românilor aflaţi sub ocupaţie ruso-sovietică, un rol de primă importanţă a revenit revistei Nistru, organ al Uniunii Scriitorilor. Pe parcursul a 33 de numere apărute în cei peste doi ani şi jumătate, cât timp s-a aflat în funcţia de redactor-şef poetul George Meniuc, ea a fost principala tribună de la care oamenii de litere şi cultură au pledat pentru unitatea spirituală românească, au promovat şi apărat dreptul de a munci şi crea liber o cultură naţională în spiritul patriotis­mului şi tradiţiilor marilor înaintaşi. Or, începând cu nr. l pentru ianuarie 1957, revista nu doar că a aruncat de pe ea ca pe o zdreanţă vechea denumire de Octombrie, care amintea de multele falsuri şi crime, atât în anii de dinainte de război, de unde o avea, cât şi de cele din anii postbelici, dar a luptat pe cât i-a stat în puteri pentru adevărul istoric, pentru unitatea literaturii române, pentru o dezvoltare normală a spiritului şi culturii de aici în strânsă şi firească legătură cu întreg spaţiul românesc.

În paginile revistei apar cu regularitate, aproape număr de număr, relatări de la diferite manifestări culturale ale unor colective sau formaţiuni din Ţară la Chişinău, interviuri cu scriitori şi oameni de artă aflaţi în vizită dincoace de Prut, reflecţii asupra unor reprezentări teatrale, reportaje de la expoziţii de artă plastică sau festival de filme, consemnări de date comemorative ale unor mari scriitori, compozitori, artişti etc. Astfel, în 1957 sunt publicate, în ordine cronologică, următoarele materiale de acest fel: „Noul în teatrul românesc” de Aurel Baranga (nr. 1), „Despre Ion Creangă” de Mihail Sadoveanu (nr. 3), „Hada lui Vârnav” de M. Beniuc (nr. 5), „De vorbă cu Ion Pas, ministru-adjunct al culturii din R.P.R.”, „Întâlnire cu Mihail Sebastian” („Stea­ua fără nume” la Chişinău), „Tradiţiile noastre” (interviu cu scriitorul român Sandu Teleajen, Teatrul din Iaşi), “Cu prietenii ieşeni” (nr. 12), iar la rubrica cronică sau calendar: “Expoziţia de artă plastică din Republica Populară Română”, „Alexandru Sahia” (nr. 8) etc. În 1958: materialul publicistic „Combina vie” de Dumitru Mircea, scriitor din R.P.R. (nr. 3), „La expoziţia de artă plastică românească”, „Festivalul de filme româneşti” (nr. 10), „Cu Sică Alexandrescu despre teatru”, „Caragiale actual” (nr. 11), iar la date calendaristice, consemnări despre mari personalităţi: Ioan Slavici, Emil Gârleanu, Nicolae Gane, Barbu Delavrancea, George Coşbuc, Jean Bart, Nicolae Grigorescu, Alexandru Vlahuţă, Aron Pumnul, Gavriil Musicescu; în 1959 au fost marcate mari fi­guri ale spiritualităţii româneşti: George Enescu, „Omagiu lui George Enescu” de L. Andronic (nr. 1), Gala Galaction (nr. 4) şi Alexandru Odobescu (nr. 6) şi prezentate două numere din prestigioasele reviste: „Viaţa Românească” (nr. 3 din 1959) şi „Limba română” (nr. l din 1959).

E cazul să menţionăm că venirea la conducerea revistei a lui George Meniuc, născut într-una din suburbiile Chişinăului în istoricul an 1918, anul revenirii Basara­biei la Patria-mamă, România, poet care s-a manifestat de timpuriu ca un adevărat talent (debutează la 16 ani în revista societăţii “Mihai Eminescu” din oraşul natal) şi care a făcut studii la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1937-1940), formându-se ca om de cultură în sânul remarcabilei spiritualităţi româ­neşti dintre cele două războaie, această venire în fruntea revistei a marcat una din victoriile obţinute de mişcarea de renaştere naţională, dar şi un rezultat al luptei ce începu imediat după sfârşitul războiului între partida de scriitori şi intelectuali ce militau pentru recuperarea valorilor spirituale general româneşti şi cea care promova provincialismul şi primitivismul, făcând jocul politicii de deznaţionalizare şi rusificare a românilor de la est de Prut. Oficialităţile de partid au fost nevoite să admită şi să tolereze o perioadă de timp atât contactele dintre oamenii de litere din teritoriile ocupate şi cei din Ţară, cât şi apariţia în presa de dincoace a unor materiale ce nu se încadrau în schema demult elaborată a moldovenismului sovietic de marcă stalinistă, în culise, însă din primul an al aşa-numitului dezgheţ hruşciovist se lucra intens la elaborarea unor măsuri de contracarare a imperioasei dorinţe a maselor de români de a-şi restabili relaţiile cu fraţii şi, mai cu seamă, a intensei activităţi a intelectualităţii - scriitori, ziarişti, pedagogi, medici de a recupera avuţia culturală, ştiinţifică şi spirituală a naţiunii. În ansamblul lor, aceste măsuri diversioniste au fost denumite, la modul demagogic desigur, lupta cu revizionismul, iar în condiţiile fostei R.S.S.M. din acei ani, lupta contra naţionalismului local. Acest “naţionalism local”, în concepţia ideologilor sistemului comunist totalitar, avea două varietăţi: naţionalismul moldove­nesc şi naţionalismul românesc. E de la sine înţeles că ambele erau inacceptabile în cel mai înalt grad pentru cerberii imperiului roşu, dar, în condiţiile perioadei de care ne ocupăm, mai-marii zilei, sub presiunea evenimentelor şi cea a maselor, s-au văzut siliţi să facă anumite concesii. Însă numai până la un punct, până la un moment. Or, aşa cum s-a exprimat unul dintre ideologii acelor timpuri de la tribuna unuia din activurile ideologice republicane la care se efectua spălarea în masă a creierilor - este vorba de fostul prim-secretar al C. C. al P. C. M., Bodiul: naţionalismul moldovenesc mai treacă-meargă, cât priveşte naţionalismul românesc... o să-l ardem cu fierul roşu... Astfel, în baza tezei generale de luptă contra revizionismului, un slogan ca toate sloganurile bolşevice, a fost elaborată în întunecatele cabinete ale Kaghebeului tactica de luptă contra „naţionalismului local”, iar cum timpurile nu erau propice unor crude represalii, cum s-a procedat pe vremuri, s-a recurs la alte mijloace şi metode: corupere de persoane, aţâţare de vrajbă între diferiţi oameni de vază, punerea în funcţii-cheie, mai ales la redacţii şi edituri, a unor inşi mediocri şi docili, organizarea de manifestări cu caracter festivist şi demagogic conform canoanelor experimentatei şi mincinoasei ideologii sovietice. Dintre acestea vom numi două acţiuni de anvergură şi de răsunet: 1) promovarea pe toate căile, cu toată forţa de presiune şi prin toate mijloacele a unor aşa-zise cărţi (în manuscris, bineînţeles) cu tematică de război, de luptă de partizani, care toate aveau un conţinut pronunţat antiromânesc, de blamare a tot ce se referea la români, şi 2) organizarea de urgenţă (pregătirile au durat în mod planificat vreo doi ani de zile) a unei aşa-zise decade a literaturii şi artei moldoveneşti la Moscova spre a demons­tra Kremlinului marele devotament al moldovenilor sovietici faţă de iubitul partid şi fratele mai mare, la fel cum a fost faimoasa „Scrisoare...” către sângerosul tiran şi decada cântecului şi dansului moldovenesc la Moscova în 1949, când mii şi mii de români basarabeni au fost ridicaţi în miez de noapte şi mânaţi în pădurile îngheţate ale Siberiei. Sub masca acestor două acţiuni, perfidul sistem totalitar prin maşina sa ideologică bine pusă la punct a şi pornit ofensiva contra renaşterii conştiinţei naţionale a românilor în fosta R.S.S.M., concentrându-şi atenţia asupra scriitorilor şi ziariştilor, principalii promotori ai ideilor „revizioniste” şi „naţionaliste”.

Este bine cunoscut faptul că o dată cu ocuparea Basarabiei atât în '40, cât şi după '44, a început şi a continuat, din ce în ce mai intens programat, procesul de imigrare a populaţiei alogene din toate colţurile imensului imperiu. Printre primii au sosit şi au invadat Chişinăul, precum şi alte oraşe şi orăşele, centrele raionale sute şi mii de foşti militari, ofiţeri de toate rangurile şi categoriile. Aceştia au format ca “eliberatori” osatura noului sistem administrativ, social-politic şi economic. Printre altele fie spus, acea armată a aşa-numiţilor pensionari militari din primul val, completată neîncetat pe parcursul deceniilor cu alte zeci şi zeci de mii de noi pensionari şi militari, dar şi civili, preponderent din Rusia, a dictat şi mai continuă să dicteze politica promovată şi astăzi în suverana şi independenta Republică Moldova. Aşa se face că, în componenţa oricărui grup sau colectiv în parte, uneori jumătate erau nebăştinaşi, persoane recent venite din altă parte. A existat în acei ani şi în componenţa Uniunii Scriitorilor din Chişinău un grup de literaţi de limbă rusă, dintre care unii ştiau să-şi respecte colegii de naţionalitate română, alţii însă, odată pornită activitatea de revenire a acestora la marea spiritualitate românească, au început să-i ia în derâdere, să le schimonosească numele, aşa cum fac de obicei mediile şovin-imperiale în relaţiile lor cu popoarele şi naţiunile subjugate, să-şi bată joc, într-un cuvânt. Nu e locul şi nici cazul să exemplific, destul ar fi să ne amintim de nu prea îndepărtatele anecdote scârboase la adresa ciuccilor fabricate la centru şi difuzate pe tot imperiul ruso-sovietic, care intrase deja într-un rapid proces de putrefacţie. Tocmai în aceşti ani în activitatea literară şi editorială de la Chişinău se întâmplau lucruri din cele mai urâte şi murdare. Editurile erau în subordinea Ministerului Culturii, inclusiv editura “Cartea moldovenească”, unde apăreau cărţile scriitorilor. Văzând că publicaţiile cu profil literar-cultural având scrii­tori în funcţie de redactori-şefi îşi permit să urmeze nu rareori o linie ce diferă de cea oficială, c. c. al p. c. m., ca cel mai înalt for diriguitor, fidel tezei staliniste - cadrele decid totul - numeşte în funcţia de şef de secţie pentru literatură artistică la numita editură o persoană fără merite sau vreo pregătire literară, ci numai pentru că activase pe timp de război într-o formaţiune de partizani. Şi până atunci au apărut cărţi cu amintiri din război, foarte aproximative ca valoare, dar acum li s-a deschis drum liber. Uniunea Scriitorilor, prin intermediul conducerii ei, din care făcea parte şi George Meniuc, a pornit lupta contra avalanşei de maculatură, contra afaceriştilor literari, a tot soiul de grafomani.

Să oferim cuvântul documentelor. „De curând la Uniunea Scriitorilor a fost depusă o scrisoare-declaraţie din partea ziariştilor G. Ciolacu şi A. Podoleanu, care au efectuat o transpunere literară a memoriilor fostului comandant al unei brigăzi de partizani Ia. P. Şcreabaci. Cartea intitulată «În drum spre Moldova» a fost editată în anul 1958 având pe copertă numele lui Ia. Şcreabaci, fără a fi menţionaţi autorii transpu­nerii literare. Autorul a încasat un onorar de 41 mii ruble. Pentru ediţia unui tiraj de masă care se află în curs de pregătire el a mai primit un onorar suplimentar de 61 mii ruble. Celor doi ziarişti care au făcut expunerea literară t. Şcreabaci a refuzat să le plătească... Într-o discuţie violentă cu păgubaşii, Şcreabaci a declarat că... cu mare greutate le poate face parte de 1000 ruble, deoarece aproape o jumătate din onorar a fost cheltuită pentru achitarea muncii altor autori şi recenzenţi anonimi (pentru a obţine recenziile corecte, după cum s-a exprimat Ia. Şcreabaci)a”. Acea scrisoare adresată instanţelor superioare vizează direct persoana numită în funcţia-cheie la editură: “Persoane de la Uniunea Scriitorilor, în repetate rânduri, s-au oferit s-o ajute pe actuala şefă de secţie de literatură de la editură t. Didâc în vederea pregătirii pentru tipar a însemnărilor ei „În spatele inamicului”, însă t. Didâc s-a decis să nu scrie simple memorii. Ea şi-a angajat pentru realizarea unei cărţi pe literatul G. Gândea şi pe ziarista A. Lisoviţcaia. Bineînţeles, t. Didâc nu putea să-i remunereze pe G. Gândea şi A. Lisoviţcaia din propriul buzunar, în schimb, în perioada aceasta le-a fost deschis larg uşa editurii de stat pentru traducerea diferitelor lucrări, pentru efectuarea de recenzii care sunt plătite din gros. Acuma dânsa umblă cu un manuscris peste seamă de umflat, care nu se poate prezenta nici ca memorii, dar nici trece drept roman artistic, scris fiind de nişte negri”. Sunt aduse şi alte exemple de acest gen, dar, credem, sunt suficient de clare psihologia abisală şi vocaţia literară ale eliberatorilor erijaţi în togă de scriitori, cu care au avut de luptat minţile luminate ale neamului. Nu am fi zăbovit asupra acestor fapte, fiind prea bine ştiut că sistemul comunist totalitar a fost bazat atât pe crime şi violenţă, cât şi pe o totală corupţie a sufletelor. Emisarii întunericului ignorau normele elementare ale moralei şi bunului simţ. Iar cât priveşte aspectul editorial putred despre care este vorba în aceste note, respectiva atmosferă, stimularea şi încurajarea unor aşa-zişi autori de aşa-zise romane nicidecum nu era o acţiune individuală şi întâmplătoare, ci avea o ţintă bine determinată şi o bătaie lungă. Anume prin diferite acţiuni diversioniste forţele antiromâneşti căutau să paralizeze procesul de renaştere a conştiinţei naţionale. În acelaşi demers, care poate fi numit şi un act de acuzare împotriva criminalilor ideologici, este fixat pentru istoria noastră adevărată următorul caz. „Pe căi îndoielnice îşi promovează opera la editura de stat Iu. Colesnicov. În loc să-şi expună memoriile în stil de document, dânsul s-a apucat să creeze o aşa-zisă operă artistică. Romanul lui intitulat «Sub pajura regală» nu a fost luat în discuţie la Uniunea Scriitorilor, un proces-verbal al unei discuţii ca atare nu există şi nici nu poate să existe, deoarece editura şi autorul nu au prezentat manuscrisul în cauză. Între timp, romanul a fost în mod fulgerător acceptat de editură. Iu. Colesnicov a încasat un avans de circa 40 mii ruble şi se întreprind acţiuni de a-l scoate cu un tiraj de masă. Apare întrebarea: de ce Colesnicov, locuind la Moscova, având nelimitate posibilităţi de a se edita acolo şi de a profita de consultaţiile unor scriitori proeminenţi din capitală a decis să evite ca manuscrisul să-i fie luat în discuţie la organizaţia scriitorilor moscoviţi, totodată ocolind şi o discuţie la Uniunea Scriitorilor din Moldova? Că doar este, pe cât avem ştiinţă, prima sa carte, care e extrem de umflată ca volum, cât priveşte conţinutul e de-a dreptul dubioasă. (Este vorba despre acţiunile cercetaşilor sovietici la curtea fostului rege al României.) De ce în loc să apeleze la concursul tovărăşesc al colectivului de scriitori, Colesnicov preferă sprijinul modest al t. Didâc şi protecţia unei singure persoane marcată de lipsa oricăror principii cum este tov. Bucov?... Nu putem înţelege de ce nici una din cărţile amintite, nici unul dintre aceşti şperţari neruşinaţi nu au primit o ripostă fermă din partea lucrătorilor Ministerului Culturii, în subordinea căruia se află editura? Nu putem înţelege cum poate Ministerul Culturii să se limiteze doar la a trece la pierderi cu o trăsătură de condei sute de mii de ruble, care sunt împărţite la tot felul de şperţari şi afacerişti”. Acest document a fost redactat la începutul lui 1959 şi purta semnătura a doi oameni de curaj: A. Lupan şi G. Meniuc. Iar la conducerea Ministerului Culturii, organizaţie vizată, în mod special, se afla nu altcineva decât cunoscutul “istoric” de ieri şi de astăzi, A. Lazarev. Or, conflictul ce apăruse între societatea scriitorilor, mai bine zis, între grupul de scriitori de orientare naţională şi promotorii politicii şovino-imperiale, care deocamdată se contura prin opoziţia Uniunii Scriitorilor - Ministerul Culturii, avea de-acum parcursă o evoluţie a lui, dar încă în surdină. Vom vedea, în continuare, cum a fost pregătită şi dezlănţuită acea răfuială cu forţele patriotice, cu militanţii pentru unitatea sufletului şi spiritului românesc.

O luptă aprigă se dădea în acea perioadă de adevărată renaştere a culturii noastre şi în domeniul esteticii şi în cel al teoriei şi practicii de creaţie. Ca unul dintre scriitorii cu o vastă şi profundă cultură literară, cu un orizont teoretic pe care puţini dintre colegii lui îl aveau, George Meniuc, în calitatea lui de animator al organului literar al scriitorilor, a întreprins acţiuni pentru a imprima publicaţiei un suflu nou, proaspăt, o deschidere către frumos şi adevăr. A ştiut să adune autori cu bună pregătire profesionistă, să selecteze şi să dea la lumină lucrări care veneau să demonstreze că forţele creatoare ale naţiunii sunt vii, lucrează, chiar şi sub dictatul unor idei şi concepte străine, cum era cunoscuta metodă de creaţie a sistemului comunist totalitar - realismul socialist. Totodată, a ţinut să demonstreze, pe baza propriei activităţi, că, în pofida declaraţiilor demagogice ale ideologiei oficiale, cultura şi arta pe aceste meleaguri nu începe nici din octombrie 1917, nici nu este o continuare a celor din r.a.s.s.m., cum s-au opintit ciracii vânduţi ai sistemului să demonstreze (lucru pe care unii mai continuă să-l facă şi astăzi), ci are o durată de secole, iar ultima perioadă de miraculoasă renaştere a fost cea din anii aflării Basara­biei împreună cu tot neamul.

Reîntors din pribegiile războiului, tânărul poet şi-a regăsit cuibul părintesc şi manuscrisele de început mistuite de timp şi scrum. Nu putem şti cum a suportat pierderile, dar faptul că în aceste vremuri de revenire la normal îşi întoarce gândul către cel ce-a fost el în tinereţe şi ar fi putut deveni dacă nu era coşmarul stalinist, că a înţeles să refacă legătura peste ani prin readucerea în actualitate a zbuciumului său din tinereţe, este aproape singular între autorii de generaţie şi, de aceea, cu atât mai semnificativ pentru istoria şi cultura noastră. George Meniuc publică în câteva numere ale revistei Nistru cunoscutele „Eseuri literare” cu menţiunea semnificativă: „Dedicaţie tinerilor literaţi”, în care a încadrat, ca partea cea mai interesantă şi mai grăitoare pentru contemporani şi urmaşi, notele şi reflecţiile sale literar-estetice de tinereţe, „Nostalgii basarabene”. „... Zilele acestea, spune autorul, un tânăr studios, îndrăgostit de antichităţi, mi-a adus un maldăr de hrisoave în fotocopie, întâi citindu-mi-le cu glasu-i grav, apoi propunând să le mai întorc tiparului o dată”b. Acel tânăr era sosit, cum se poate lesne înţelege, din Ţară, căci acolo dacă se mai puteau găsi cele pierdute... Se decide să le dea publicităţii: „E mai bine ca adevărul anilor să nu se prefacă-n neadevăr. Sau cum spune Eminescu într-o scrisoare: «Un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocească pe toată viaţa şi să-mi răpească onoarea». Citeşte-le, prietene, cu luare-aminte. Prefer să mai aud o clipă acel freamăt neastâmpărat din pragul vieţii decât să-l pierd pe totdeauna”. Selectăm doar câteva pasaje, idei din aceste remarcabile şi revelatoare însemnări : „...Basarabia... Teren neexplorat încă... Literatura va fi cea dintâi capabilă să-i cuprindă îndeajuns belşugul de minuni... Există actualmente un tineret basarabean entuziast, îndârjit, pornit pe muncă, gata să realizeze cele mai frumoase idealuri...” (februarie, 1940). „În viaţa asta răşchirată în fragmente de sărăcie, în pâclă de ignoranţă şi nedreptate socială, venim noi, titanii de mâine, noi, scriitorii, noi, artiştii, s‑o îmbogăţim cu sensuri... Climatul geografic şi structura internă dă putinţă basarabeanului să fie mai chinuit de realităţile vieţii. Psihologia acestei provincii cuprinde comori neprevăzute. Să le arătăm lumii” (1939). „O, căutările tragice ale poetului... Poetul coboară în mijlocul neamului şi dezgroapă mitul naţional, structura internă, fenomenul tipic, das Urphänomen, singurul mobil ce intervine de fiecare dată la creaţiile spirituale. O creaţie de orice natură ar fi, dacă nu‑şi trage rădăcinile din mitul unui popor, unui continent, unei epoci, cum să reziste? ... În ultimul timp este o avalanşă de poezie descriptivistă, pastelistă. Poeţii tineri se complac într-o redare facilă a zilei de totdeauna. Ceva nou nu se vede. Ceva transfigurat de‑o teamă de Spaţiu, de Timp, de Pământ. Cui se datoreşte această lâncezire şi putreziciune? Aş crede lipsei de crez înflăcărat. Lipseşte tuturor o concepţie despre lume şi viaţă. Singurii care, datorită influenţei literaturii ruseşti, dezvoltă atitudini precise în literatura română sunt tinerii scriitori basarabeni. Toţi prezintă în producţiile lor (aşa de zeflemisite, desconsiderate, «luare peste picior») o normă, o viziune nouă” (1939). „Numai omul liber şi nestânjenit de constrângeri are posibilitatea reală să prospere în toate direcţiile creaţiei... Pe timpul lui Nero, Caligula, romanii au ajuns la acea uniformitate de viaţă, că nu palpita nimic în ei şi, plictisiţi de monotonie, îşi puneau capăt zilelor, tăindu-şi arterele. Şi e natural să ajungi la asta. Conştient, raţional, omul nu poate îndura un trai animalic...”. „Arta nu e produsul constrângerii, arta e semnul libertăţii omeneşti, al unui răgaz de care profită omul...” „Libertatea scrisului se cere categoric instalată, contrariu, arta îşi va cunoaşte decesul” (1939). „Artistul posedă voinţa de artă ce cuprinde ritmurile universului; ele se ros­togolesc clipă cu clipă, în veşnică schimbare. Înfăţişarea cadenţelor universale, din care facem parte şi noi, cere sufletului o pătrundere aparte. Atât de titanic execută artistul, atât de ciudat se zbuciumă întreaga lui fiinţă, pentru infima porţiune de spaţiu, în care zace semnificaţia umană, opera de artă” (1939). “Sufletul poetului e ca odaia cu oglinzi: orice obiect din afară se străvede înlăuntru şi într-un chip special. Imaginile acestea îl urmăresc toată viaţa” (1938). Pe lângă faptul că repune în discuţie atât de complicatele probleme ale specificului muncii artistului, ale libertăţii de creaţie fără de care nu pot exista arta şi cultura, probleme ignorate de sistemul totalitar sau declarate superstiţii burgheze, autorul eseurilor literare demonstrează, în subsidiar, printr-o sumedenie de referiri, asociaţii literare şi descrieri de oameni şi locuri, cum ar fi, de exemplu, excelentul eseu-studiu „Mioriţa”, că există o singură literatură, literatura română, există un singur folclor, folclorul românesc, există o singură spiritualitate în sânul căreia trăim cu toţii care ne numim români - spiritualitatea românească.

În aceeaşi ordine de idei, atât compartimentul criticii literare, cât şi cel al publicisticii ce apare în paginile revistei din această perioadă poartă amprenta unei descătuşări, a unei libertăţi nemaiîntâlnite în presa subordonată sis­temului ideologic comunist. Făcând o succintă prezentare şi analiză a producţiei literare curente, în studiul său intitulat „Literatura moldovenească în 1958”c, cunoscutul profesor univer­sitar, istoric şi critic literar Vasile Coroban, absolvent al Universităţii din Iaşi (1935), face următoarele remarci la adresa unor scrieri din acea aşa-zisă literatură moldove­nească, în felul său, sarcastic: „Totuşi pentru acei care se complac în evocarea unor tablouri de viaţă din trecut ori care preferă teme periferice, aş vrea să amintesc ce spunea în asemenea cazuri unul din marii noştri scriitori clasici: «Iar când e vorba de subiecte de drame sau de roman, scria Vlahuţă, mi se pare că nu ar fi tocmai nevoie să le căutăm pe malurile Nilului şi pe vremea Ptolomeilor. Se petrec atâtea drame palpitante sub ochii noştri, e aşa de plină de interes şi aşa de puţin experimentată viaţa societăţii noastre de azi cu pasiunile şi frământările ei, că, de câte ori văd pe câte un scriitor de-ai noştri căutându-şi subiectul la mii de poşte şi cu mii de ani în urmă, îmi zic: “Şiretul înadins ne duce aşa departe, ca să nu băgăm noi de seamă că ne spune braşoave”». Asta pentru prozatori şi dramaturgi, dar spiritualul critic nu i-a uitat nici pe poeţi. E locul să fie amintite următoarele versuri din Coşbuc, care să fie totdeauna un reproş versurilor rele şi totodată un imbold pentru îmbogăţirea cu idei şi imagini a poeziei. Coşbuc scria în «Scrisoarea lui Firdousi către şahul Mahmud»: „Ca stelele pe cer roiesc poeţii,/ Mulţi buni, dar mulţi o pacoste a vieţii,/ Şi cântă tot ce ştiu prin univers. / Găseşti la unii şi putere-n viers,/ Dar cei mai mulţi sunt triste roţi de moară - / Nu-i vulturul ce e fiindcă zboară,/ Că zboară, şi-un gânsac din gard pe gard;/ Şi nu-s aloe orice tăciuni ce ard».”

Spiritul critic, curajul revis­tei de a da la lumină aspecte întunecate ale realităţii nu s‑au limitat doar la literatură şi artă, la chestiuni de teorie literară şi estetică, ci s-au manifestat şi în publicistică, în materiale ce vizau realităţi politice şi sociale. Într-o schiţă semnată de ziaristul Iosif Gaisaniuc se relata despre un preşedinte de colhoz, tiran şi criminal, din satul Dubna-Vertiujeni: „Da, tot satul... era de hoţi şi bandiţi. Numai el, Mifode Cibotari, e devotat puterii sovietice. Numai pe dânsul se ţinea colhozul. A luat parte la o colectivizare mai demult. Toată viaţa luptă cu duşmanul de clasă. Ce? Unde şi-a pierdut amândouă mâinile? Nu, nu le‑a pierdut în lupta cu chiaburii, nici pe front n-a fost. E o istorie mai veche, a căzut sub tren când era încă mic. Dar asta n-are a face. Pe culaci îi urăşte de când a venit pe lume. După el, cel puţin jumătate din sat ar trebui arestată, ca a doua jumătate să prindă la minte. Auzi? Nu vor să iasă la lucru, ba mulţi chiar leapădă colhozul, căutându-şi de câştig în altă parte, tâlharii! Da Toader Ursu e primul instigator în sat. Închipuiţi-vă... Îl provoacă şi pe preşedinte la acte de duşmănie! Apoi asta nu e contrarevoluţie?...”.

Acest Mifode „era unul dintr-aceia care mult timp, prin propria lor purtare, ne-au răpit acel ceva scump şi sfânt care se cheamă încredere. Se frângea din şale pe tribună, jurându-se luptător pentru dreptate, după care da buzna în casa bătrânei Elisaveta Nazar - o slăbănoagă de 65 de ani, şi o ameninţa că-i ia sectorul de lângă casă, c-o trimite cine ştie pe unde, numai şi numai ca biata bătrână să se sperie şi să-i dăruiască ultima pielicică brumărie ce-o pregătise s-o ducă la târg ca să mai facă rost de parale pentru plătirea impozitelor, că ceea ce câştiga în colhoz nu-i ajungea nici pentru atâta. Procedând în felul acesta, Mifode taie sectoarele de lângă casă la vreo 40 de colhoznici, silindu-i apoi să deie pielicele, bani, rachiu. Propovăduia respectarea legilor sovietice, dar îi bătea pe oameni ca un jandarm. Era fără mâini şi-i lovea cu picioarele! Pe Tudose Apostol, Ilie şi Ignat Sochirca, pe Mihalache Ursu - un bătrân de 70 de ani. Îl bătu şi pe Toader Ursu, cel cu care mă întâlnisem în valea iazului. Şi oamenii nu tăceau. Ridicau glas de indignare la raion. Satul întreg scrise cu lacrimi şi durere. Însă toate acele scrisori se întorceau spre luare de măsuri... la acelaşi Mifode Cibotari...”. Asemenea dictatori locali, care erau selectaţi de sistemul comunist totalitar ca prin teroare să-i promoveze ideile şi politica, se aflau în funcţii pretutin­deni, în toate domeniile vieţii şi activităţii sociale din fosta r. s. s. m., inclusiv şi în sfera ideologiei şi a culturii, care era proclamată, cultura adică, în serviciul ideologiei oficiale străine şi duşmană a aspiraţiilor adevărate ale poporului. Cu aceştia avu a se confrunta intelectualitatea vremii animată de idealurile patriotismului şi ale spiritua­lităţii naţionale, iar aflaţi în fruntea acesteia, scriitorii, au apărat adevărul istoric şi demnitatea neamului.

____________

a) Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Mol­dova, Fond 51, inv. 19, dosar 251.

b) Nistru, nr. 4, 1958

c) Ibidem, nr. 6, 1959.

1