Confuzia

Iulian voia să privească meciul de hochei dintre selecţionatele Uniunii Sovietice şi Cehoslovaciei, dar tata închise televizorul şi, măsurându-l din ochi, îi porunci să se pregătească de serbare.

Ce note ai în trimestrul acesta?

“Cinci” şi “patru”…

Bagă de seamă… Vei muri de foame dacă n-o să înveţi!

Cu toate că nu avea habar de activitatea şcolară a fiului, lăcătuşul Vladimir Vladimirovici îi descria mereu viitorul neguros al chiulangiilor şi repetenţilor. Muncea la uzina “Vibropribor” din zori şi până-n noapte pentru un salariu de 100-120 de ruble, se întorcea acasă istovit şi iritat şi, fireşte, nu reuşea să-şi supravegheze progenitura. Deşi nu citise două cărţi în viaţa lui, îl obliga pe Iulian să citească în fiecare zi. Partea bună era că Vladimir Vladimirovici nu făcea distincţie între manualele de literatură moldovenească / de istorie şi romanele science-fiction.

Lipsit de posibilitatea să vadă cum invincibilii hocheişti sovietici îi pun la respect pe cehoslovacii încăpăţânaţi, Iulian luă de pe raft volumul talentatului poet sovietic moldovean Grigore Vieru şi se ghemui în fotoliul (luat pe credit ca şi mai toată mobila din casă) din cealaltă cameră a apartamentului comandat. Trebuia să declame la serbare un poem al lui Grigore Vieru.

Mama pâine albă coace, / Noi zburdăm voios. / Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos.

Era chiar poezia cu care se făcu de ruşine la ultima lecţie de literatură moldovenească. Rememoră involuntar situaţia penibilă. “Cine vrea să-mi spună, copii, cui îi mulţumeşte eul liric pentru pace?” întrebase Vera Gheorghievna – o profă buboasă, între două vârste, măcinată de singurătate. Nu voia nimeni. Privirea Verei Gheorghievna se opri asupra visătorului Iulian care admira în momentul acela părul ondulat al frumoasei Lenuţa Timofte.

Mamei… spuse ce-i veni pe limbă băiatul luat prin surprindere. Vera Gheorghievna bulbucă ochii.

Cum vine asta? Ieri, măi năucule, am analizat poezia lui Grigore Vieru! Eşti prost sau te prefaci?

 Băiatul roşi. Nu era în apele lui nu doar din cauza gafei, ci şi a privirii dojenitoare a Lenuţei cu păr ondulat…

După ce învăţă pe de rost poezia, Iulian se apucă să răsfoiască un atlas cu coperte jerpelite editat la Moscova. Era mai mult decât un hobby. Era o pasiune devoratoare. Putea să examineze ore în şir, uitând de toate, hărţile geografice şi mai ales harta politică a lumii. Uniunea Sovietică era imensă, dar lui Iulian îi părea mică. Băiatul nu putea înţelege cum pot exista America de Sud, Africa şi Australia în afara Ţării Sovietelor? Cum poate exista o Germanie imperialistă după ce din Hitler nu s-a ales nici praful? Şi cum a putut porcul de ţar să vândă Alaska americanilor? Iulian îşi imagina o Uniune Sovietică care începea în Portugalia şi se termina în San Francisco. O întrebase odată pe diriginta nedumerită dacă URSS era într-adevăr cea mai puternică ţară din lume. Aşa era, confirmă diriginta. Păi, de ce atunci nu sunt distruse toate statele imperialiste? Pentru că URSS e bastionul păcii pe pământ. Nu suntem cuceritori, ci doar apărăm ceea ce ne aparţine…

Mama îl trezi la revărsatul zorilor ca să repete poezia lui Grigore Vieru. Luă micul dejun – lapte cu cacao şi ochiuri – îşi ticsi manualele în ghiozdanul neîncăpător şi, îndemnat de tic-tacul zgomotos al ceasornicului, o zbughi din apartament. Pereţii scării erau invadaţi de inscripţii chirilice: Petea+Marina=Liubovi. Larisa, sosi hui! Ala Pugaciova. Boney M. Iulic durak! Valera bîc! Miru mir. Ne zabudu mati rodnuiu. Moia miliţia menia berejiot! Maldavanin tuporîlîi! Pe terenul de sport din faţa blocului de locuinţe veteranul Aleksei Petrovici Liulin – de vârstă matusalemică – îşi plimba buldogul care tocmai se căca cu nonşalanţă în careul în care se comiteau cele mai multe faulturi. Nu departe de şcoală, Iulian se opri să se uite la unul din puţinele panouri publicitare ale epocii brejnevis­te care îndemna orăşenii să zboare cu avioanele “Aeroflotului”. Îndemnul era de-a dreptul inutil, de vreme ce “Aeroflotul” nu avea concurenţi, dar pe Iulian acesta îl făcea să viseze. Îşi imagina cum zboară împreună cu Cikalov deasupra taigalei nemărginite. Uneori, îi însoţea Grigore Vieru care le dăruia câte un volumaş cu dedicaţie. Trecu pe lângă nişte blocuri în construcţie deasupra cărora se înălţa ameninţător o macara ce se prăbuşise odată, omorând o gospodină care tocmai se întorcea de la piaţă cu sacoşele pline. De-a dreptul ciudat era că bravii miliţieni nu găsiseră vinovatul.

Sala de festivităţi era arhiplină: inspectori atotvăzători de la Departamentul Educaţie, învăţători povăţuitori, părinţi cuprinşi de emoţie, veterani ai Armatei Sovietice cu medalii zăngănitoare şi, fireşte, o sumedenie de copii (octombrei, pionieri şi comsomolişti). Abia mişcându-şi picioarele, venise chiar şi bufetiera obeză care visa să aibă vreodată atâţia clienţi. Deasupra scenei atârna o placardă pe care scria “Cântăm pacea şi prietenia”, iar într-un colţ al sălii câţiva copii examinau, plini de curiozitate, un glob pământesc pe care era scris în diferite limbi cuvântul “PACE”.

Iulian avea noroc: era unul dintre protagoniştii matineului. Prin urmare, era un elev ale cărui merite nu puteau fi puse la îndoială. O pionieră îmbujorată sună din clopoţel, anunţând începutul serbării. Un elev, pe care Iulian îl invidia pentru arta de a vorbi în public, recită plin de pasiune versurile lui Liviu Deleanu:

Ridică-ţi ochii dornici de minune, / Copilule cu fruntea bucă… lată, / Să vezi cât de frumoasă şi bogată / E necuprinsa noastră Uniune.

Sala aplaudă. Era un început promiţător, învăţătorii erau mulţumiţi. O elevă, pe care mai târziu interminabila tranziţie moldovenească o va face să practice prostituţia în Albania, spuse cu convingere:

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste! E dulcea mea ţară, a ta, a noastră. E ţara în care oamenii făuresc cu adevărat un viitor luminos, e ţara copilăriei fericite şi a viselor împlinite, e ţara biruinţelor!

Toate mergeau strună. Copiii erau însufleţiţi, inspectorii n-aveau nici un motiv să le caute învăţătorilor nod în papură. Totuşi, se întâmplase ceva nefiresc, un fapt insig­nifiant care nici nu merita pus la socoteală, un amănunt remarcat doar de Iulian. În momentul în care eleva rosti patetic “e ţara copilăriei fericite şi a viselor împlinite” cineva din sală chicoti. Un chicot scurt şi abia perceptibil, care însă conţinea un fel de neîncredere. Aşa cel puţin i se păru lui Iulian. Ieşi la rampă, în continuare, fiul unui nomenclaturist, actualmente şeful unei firme moldo-germane:

Oameni de cele mai diferite profesii – ţăranul Ceapaev, tânărul medic Şciors, cazacul Budionîi, lăcătuşul Voroşilov (emoţionat, Iulian îşi aminti că taică-său e lăcătuş), agronomul Kotovski şi alţii – s-au ridicat la luptă împotriva duşmanilor interni şi externi ai ţării. Şi lupta cu jertfire de sine a Gărzilor Roşii n-a fost zadarnică: luând puterea de stat în mâinile sale, poporul muncitor şi-a apărat libertatea şi a început a construi o lume nouă, o societate fără asupriţi şi asupritori.

Sala aplaudă cu frenezie. Învăţătorul de istorie strigă “Bravo!”, iar un veteran înduioşat vărsă câteva lacrimi. Şi din nou Iulian desluşi un chicot, de această dată parcă mai sfidător. Veni rândul unui coleg de clasă al lui Iulian să vorbească. Un băiat timid care va muri în 1987 în Afganistan în circumstanţe misterioase.

22 iunie… Călăii fascişti au năvălit mişeleşte asupra Uniunii Sovietice. Mii şi mii de obuze aruncate asupra Stalingradului, oraşe şi sate şterse de pe faţa pământului, lagăre ale morţii, pustiire şi durere, jaf, prăpăd şi cenuşă – iată ce a adus războiul pe paşnicul nostru pământ. În apărarea Păcii şi a Patriei sfinte s-au ridicat Gastelo şi Kosmodemianskaia, Matrosov şi Soltâs, Koşevoi, Şevţova şi Glavan, milioane de fii şi fiice ale poporului sovietic.

Surprins, Iulian văzu că unul dintre eroii războiului aţipise şi chiar sforăia încetişor. Acest fapt însă nu periclita în nici un fel desfăşurarea festivităţii. O fată durdulie, care astăzi vinde castraveţi şi roşii la Piaţa Centrală din Chişinău, ţinu un discurs vivifiant:

S-au ridicat la apărarea Patriei umăr la umăr toate popoarele ţării. Prietenia popoarelor înfrăţite lovea ca un ciocan uriaş (Iulian tresări), ca un colos în pieptul armatei duşmane. Aceasta a fost cea mai mare şi groaznică armă pentru hitlerişti, care, în cele din urmă, au fost învinşi. Victoria a fost de partea acelora care doresc mereu numai pace, acelora care s-au împrietenit pentru vecie, de partea tuturor popoarelor din măreaţa noastră ţară.

Încurajată de o melodie tristă, o fată stabilită astăzi în Canada spuse răspicat că Boris Glavan şi tovarăşii săi de luptă n-au murit numai pentru ogoarele natale. Ei “au apărat Patria, civilizaţia şi cultura. Au luptat pentru Puşkin, Eminescu, Blok şi Ceaikovski”. După fată - care o dată cu prăbuşirea URSS-ului va simţi subit un interes deosebit pentru flora şi fauna Canadei şi care-l va suna în 2005 din Toronto pentru a i se plânge că nu mai poate suporta canadienii materialişti şi insensibili - vorbi Andrei Rusu, un băiat de treabă pe care interminabila tranziţie moldovenească îl va obliga să se refugieze în România a cărei tranziţie părea să aibă un sfârşit:

Măreaţă, puternică şi de neînvins e Patria-mamă! Puterea ei rezidă în frăţia şi prietenia celor cincisprezece republici-surori, a tuturor popoarelor ţării noastre. Păşeşte destoinic în viitor şi republica mea, căci are peste o sută de neamuri în necuprinsa noastră Patrie, care o iubesc, o ajută şi o fac să înflorească! Ne mândrim că trăim într-o ţară cu milioane de prieteni. Aurul Siberiei, grâul Kazahstanului, bumbacul Uzbekistanului, ceaiul Gruziei, strugurii Moldovei sunt ale noastre, ale tuturor. Toate comorile Patriei sunt un bun comun al întregului popor sovietic. Iar cea mai mare comoară – Prietenia – a prins rădăcini adânci şi durabile pentru vecie!

În sfârşit, intră la rând Iulian. Începu să declame, emoţionat şi îmbujorat, poezia lui Grigore Vieru. Reuşi să pronunţe însă numai o strofă pentru că, pe neaşteptate, cineva din fundul sălii izbucni zgomotos în râs. Cineva se strica de râs, iar râsul acela, dacă luăm în considerare atmosfera solemnă, era de-a dreptul persiflator şi impertinent. Iulian înlemnise, nu mai avea gură să spună ceva. Toţi – inclusiv veteranul care acum câteva clipe dormita nestingherit – îşi îndreptară ochii spre haidamacul pe care-l bufni râsul. Era Satarovici, groaza şcolii, un individ brutal, slobod la gură, care-l buzunărise şi-l lovise dureros peste nas de câteva ori. Mitul Satarovici te înspăimânta / fascina (alegeţi ce vă place) mult înaintea apariţiei “zeului”. Se zvonea că tipul pizdeşte copiii care nu-i dau copeici de bunăvoie, fumează ţigări americane “Kent”, rarisime pe vremea aceea, spune bancuri obscene despre Leonid Ilici Brejnev în WC-ul în care mirosul înţepător de clor îi anestezia pe cei plăpânzi, are gume de mes­tecat de tot felul şi prezervative cu “mustăţi” aduse de marinarii din Odesa, despre a căror menire ştiau doar iniţiaţii (are şi un frate care a fost marinar în armată şi care a trebuit să se despartă de marină pentru că nu era membru de partid), se pişă uneori în văzul tuturor în curtea şcolii (fapt confirmat ulterior de câteva şcolăriţe stupefiate), pipăie de zor fetele în vestiarul cvasiobscur, în care mai întotdeauna dispăreau becurile, cunoaşte o vădană bogată de 45 de ani care-l hrăneşte şi-i dă bani, are câteva perechi de blugi “Lee” şi “Wrangler”, îşi bagă picioarele în profi… Prima ivire a “zeului” în public avu loc într-o dimineaţă rece şi ceţoasă când, după gimnastică, elevii se buluciseră la uşa principală a şcolii. Înjurând ca la uşa cortului, Satarovici îşi lua avânt şi lovea puternic mingea de baschet care nimerea în capetele, spinările şi popourile şcolarilor îngroziţi. Fetele ţipau ca din gură de şarpe. Însă “zeul” nu putea fi înduplecat. Exis­ta părerea că e debil mintal, dar asta era puţin probabil. Iulian nu putea nicidecum înţelege de ce acest individ periculos nu este alungat din şcoală. Faptul că Satarovici nu era pedepsit îl deruta, era în contradicţie cu simţul moral.

Râsul “zeului” provocă o linişte adâncă preschimbată imediat în rumoare. Directoarea omniscientă Taisia Scorpan, poreclită Scorpia, se ridică şi, gesticulând emfatic, strigă: “Scoateţi obrăznicătura afară!” Câţiva tătici vânjoşi, secundaţi de proful de cultură fizică, se repeziră spre Satarovici, iar veteranul revoltat, abia trezit din somn, răcni “N-ai ruşine, huliganule!” “Zeul” fu dus, spiritele se potoliseră dar, cu toate acestea, Iulian nu mai putea continua. Îi fugea pământul de sub picioare. Ştia că toţi aşteaptă să vorbească, vedea că Vera Gheorghievna îi făcea cu degetul, auzea versurile pe care i le şopteau colegii, dar nu putea descleşta fălcile. În cele din urmă, Scorpia îl apucă de mână şi-l trase după sine cu sila. Pe coridor directoarea crispată îl trase de urechi. Îi ajunse din urmă Vera Gheorghievna vădit îngrijorată. Fu dus în cancelarie unde îi aşteptau un inspector pleşuv şi…Satarovici. Ambii aveau mutre posomorâte. Posaci păreau şi gângavul sprâncenat şi sfătosul bunic din Humuleşti de pe perete. Inima lui Iulian se făcu cât un purice.

Cum poţi, băi animală, să-ţi baţi joc de veteranii care şi-au vărsat sângele pentru voi!? zbieră Scorpia, dând frâu liber emoţiilor.

Aista, blea, m-o făcut sî râd! răspunse cu promptitudine “zeul”, fulgerându-l cu privirea pe Iulian şi arătându‑l cu degetul. Iulian holbă ochii. Degetul arătător al lui Satarovici era gros şi avea o unghie mare sub care se întrezărea murdăria. Îşi aminti de o caricatură din ziarul “Pravda”: un imperialist înfiorător cu joben, aşezat pe un sac cu dolari, îşi întinde labele peste ocean spre Europa. În loc de unghii are proiectile, dar nu are sorţi de izbândă, fiindcă un muncitor spătos cu salopetă îl loveşte peste labe cu un ciocan imens.

Ce înseamnă asta?

Aista m-o rugat sî fac gălăgie când o sî grăiască pentru cî n-o învăţat poezâia. O zâs că-mi dă şî nişte bani… Satarovici părea imperturbabil.

Din buzunarele lui se iţeau nişte hărţi marine mototolite.

E adevărat ce spune haimanaua asta? întrebă Scorpia făcând ochii mari.

Iulian tăcea mâlc. Trebuia să aleagă: să infirme învinuirea şi să fie pizdit măr de Satarovici sau să confirme că e un complice şi să fie pedepsit de profi şi părinţi. Copleşit de frică, nu putea înţelege că tăcerea e “alegerea” cea mai proastă. Inspectorul pleşuv bătea darabana pe masă.

Deci sunteţi o apă şi un pământ, conchise Scorpia. Ar trebui să vă plesnească obrajii de ruşine, haimanalelor! O să găsesc eu ac de cojocul vostru!

Taisia Borisovna, cine sunt părinţii băiatului? dădu glas, căscând, pleşuvul.

Taică-său e muncitor, iar maică-sa, se pare, e educatoare…

Mda…lucrurile sunt încurcate, trase concluzia inspectorul.