Interziceţi tayozoku, domnilor!

Crearea conceptului tayozoku (în japoneză: tribul soarelui) îi este, de obicei, atribuit lui Şintaro Işihara, căruia în 1956 i se decernează jinduitul premiu literar Akutagawa pentru nuvela scurtă Anotimpurile soarelui, scrisă, potrivit unor zvonuri, doar în trei zile. O carte descrisă de mulţi drept un ţipăt disperat şi violent împotriva tradiţiei şi generaţiei mai în vârstă. Unul din giganţii cinematografici niponi, Nikkatsu, a turnat imediat şi un film de mare succes inspirat de această carte. Filmul se încheia cu o scenă a funeraliilor fetei pe care personajul principal o lăsase însărcinată, şi cu strigătul disperat al acestuia: „Voi, oameni, nu înţelegeţi nimic!”.

A fost o temă preluată de foarte mulţi tineri răzvrătiţi, care, după modul lor de gândire şi acţiune, se autoproclamau tayozoku. Anderson şi Richie, în Enciclopedia filmului japonez, subliniază că astfel de idei se puteau observa şi în cinematografia altor ţări prin James Dean, Marina Vladi, prin filme ale genului Avant le Déluge. În Japonia însă, acest curent a stârnit un adevărat uragan naţional.

O companie concurentă, pe nume Daiei, cumpără drepturile de autor al următorului roman semnat de Işihara, Camera pedepsei (1956). Iarăşi se vorbea despre sex şi tineri nelegiuiţi. Un student pune nişte somnifere în berea unei colege, după care o violează. Fata se îndrăgosteşte de agresor, el însă o respinge cu dispreţ şi ajunge să fie bătut măr în camera pedepsei din titlu.

E curios că nuvelele lui Işihara au fost bine primite de criticii japonezi, în timp ce filmele au provocat un val de proteste. Un editorialist de la Asahi avertiza că simplitatea cu care a fost comisă crima în povestea narată pe ecran poate deveni un exemplu lesne de urmat de oricine şi că un astfel de film trebuia interzis de la bun început. Alţi critici au observat că, în timp ce Anotimpurile soarelui era o dramă personală, Camera pedepsei avea pretenţia să recreeze o scenă din viaţa cotidiană a studenţilor. Companiei Daiei îi păsa însă prea puţin de aceste reacţii, pentru că sălile cinematografelor erau ca niciodată pline. Noul gen cu alura sa erotică era popular mai ales în rândul adolescenţilor.

Totuşi, cel mai criticat film a fost Fructul nebunatic (1956), inspirat după un roman ulterior al aceluiaşi Işihara. Deşi cinematografic superior producţiilor anterioare, era cel mai „eronat moral”. Filmul agasa morala familiei tradiţionale prin proiectarea unor scene explicite de dragoste între fată şi doi fraţi, probabil simultan şi, cu certitudine, de mai multe ori. Pelicula avea un nimb de sexualitate într-atât de puternic, încât Eirin, biroul japonez de autocenzură internă în industria filmului, a dispus tăierea a două scene. Prin această intervenţie însă, filmul a devenit mai obscen, lăsând câmp liber celor mai îndrăzneţe aso­cieri. De exemplu, una dintre scenele excluse înfăţişa un băiat care îi scoate fetei costumul de baie. Secvenţa de substituţie reprezenta o panoramă a mării şi soarelui, striată de o margine a luntrii în care se aflau tinerii, iar coloana sonoră, rămânând intactă, trăda susceptibilitatea fetei urmată de şoaptele ei aprobatoare.

Filmul a scandalizat. Femeile casnice pichetau din zori şi până seara cinematografele, guvernele locale au promulgat interdicţii, încercând să blocheze accesul în sălile de proiecţie tinerilor sub 18 ani. Acesta era vogue-ul tayozoku. Dar în pofida eforturilor publicitare imense ale companiilor producătoare, tărăboiul s-a diminuat brusc, deşi câteva filme au mai fost totuşi lansate. Cauzele acestei „răciri” a spiritelor reprezintă o temă aparte, care necesită o despicare amănunţită - din lipsă de spaţiu o las pentru altă dată.

Aşadar, una din consecinţele apariţiei acestui gen de film adolescentin a fost repunerea în funcţie a aparatului cenzurii de stat, slăbit oarecum de libertinismul propriu perioadei de după terminarea celui de-al doilea război mondial şi de dispariţia controlului exercitat de guvernul militarist. Acum această practică păguboasă, comic-devastatoare, a fost reluată, ciopârţindu-se nemilos scenele „dubioase”, care, dacă nu sunt definitiv eliminate, sunt retuşate cu pătrate negre ce nu au nimic de a face, evident, cu intenţia regizorală.

Lupta cineaştilor cu cenzura începuse cam în perioada tayozoku, deşi niciodată nu a luat forme făţişe. Regizori ca Hiromici Horikawa, Yoşio Kawazu, Yasuşi Nakahira (Fructul nebunatic) au crezut că genul tayozoku era unul foarte important şi că interzicerea acestuia reprezintă o pierdere considerabilă pentru filmul autohton.

Ca urmare a unor intervenţii insis­tente ale pro­ducătorilor, în virtutea cărora nuditatea din film nu trebuie considerată obscenă, ci parte a unei opere de artă, s-ar putea ca temutul Consiliu Naţional japonez al Audiovizualului să mai închidă ochii, mai ales când este vorba despre filmele independente care sunt rulate la cinematografe mici, unde, oricum, nu încape prea multă lume.

Intervenţia cenzurii a condus, simplist vorbind, la o despărţire şi accentuare tragică a genurilor cinematografice. La începutul anilor ’60, japonezii, deja sensibilizaţi de scenele amoroase, le puteau mistui relativ uşor, atâta timp cât nu conţineau violuri sau „maniere vulgare”. Unde este cerere apare şi oferta. Astfel a luat naştere industria filmului roz, care a ajuns actualmente să umple o treime din stocul oricărei case de închirieri de casete video şi DVD-uri. Pe de altă parte, violenţa îşi are adoratorii săi. Filmele şi dramele cu samurai şi yakuza continuă să se facă şi să se bucure de succes imens nu doar în Japonia, ci şi peste hotarele ei, cu siguranţă nu numai datorită agresivităţii miezului lor exotic.

E curios faptul că, în 1999, Işihara, romancierul şi eroul tinerilor din generaţia „cincizeciştilor”, acum oameni înstăriţi, el însuşi devenit foarte prolific în plan literar, a candidat pentru postul de guvernator al oraşului Tokyo şi şi-a învins adversarii de-o manieră categorică! În presa de limbă engleză, Işihara este cunoscut pentru atitudinile sale antiamericane. Un editorialist de la The New Yorker nota la un moment dat că Işihara a atras pentru prima dată atenţia Pentagonului printr-o culegere de eseuri, pe care acesta a tipărit-o în engleză prin ’89, într-o ediţie-subsol. În acele texte, impenitentul autor afirmase, printre altele, că Japonia ar trebui să vândă cipurile utilizate pentru ghidarea rachetelor de la sol nu SUA, ci URSS, pentru a manipula balanţa între marile puteri.

Iar unii tineri de azi, continuă să meargă la mare, să facă băi de soare - fete şi băieţi deopotrivă, uitând de griji şi angoase, înarmaţi cu celulare. Trec şi pe la cinema, sau poate vizionează o dramă TV, de exemplu, Anotimpurile soarelui, reluată în 2002, de Nobuhiro Doi.

1