Mă simt în egală măsură român şi german, indiferent unde sunt

Misterele unui nume „împărtăşit”

Vitalie Ciobanu: Dragă Gerhard, trebuie să începem dialogul nostru, inevitabil, prin a lămuri o chestiune de... ascendenţă biologică. Eşti Gerhard Csejka-junior, fiul lui Gerhardt Csejka, cunoscutul scriitor de limbă germană, originar din România, şi traducător din literatura română, tot el şi director al revistei Neue Literatur. Tatăl tău a emigrat în Germania înainte de 1989, azi locuieşte la Frankfurt-pe-Main şi îşi continuă prodigioasa activitate de traducător. Cum se poate profita sau, dimpotrivă, ce inconveniente are cineva de pe urma faptului că poartă acelaşi nume cu tatăl său, cineva care trebuie să-şi modeleze individualitatea inconfundabilă, mai ales dacă se „mişcă” în spaţiul unor preocupări culturale similare?

Gerhard Csejka: Asemănarea de nume acum nu mi se pare nici prea convenabilă, nici foarte incomodă. Desigur, această asemănare îmi aduce marele avantaj (particular) de a cunoaşte într-un mod relativ amuzant şi de la bun început lejer oameni la care probabil n-aş avea acces altfel, sau doar prin eforturi diplomatice - sau din întâmplare. Îmi amintesc, de exemplu, o situaţie de pe vremea când mergeam la grădiniţă: acolo, la grădiniţa germană din Bucureşti, am început să învăţ şi limba germană. Într-una din zile am învăţat mijloacele de transport şi m-am întors acasă încântat de cuvântul “Hubschrauber” (elicopter), cu care vreo săptămână am tot verificat dacă prietenii părinţilor mei care susţineau că ştiu germana într-adevăr o ştiau – spre marele lor amuzament; unii chiar s-au prefăcut surprinşi şi au învăţat acest cuvânt atât de greu de la mine. Alt exemplu: porecla “crocodil albastru” pe care am primit-o cândva de la Iordan Chimet – nici azi nu ştiu de unde vine, dar încă mă încântă.

Dezavantajul, de altfel, este acelaşi. Acum câteva luni m‑a felicitat un prieten din Berlin pentru traducerea unui volum de poezii de Mircea Cărtărescu, apărut la DAAD în 2001 – n-a remarcat mica diferenţă între “Gerhardt” şi “Gerhard”. Acelaşi lucru i se întâmplă însă şi tatălui meu: a fost şi el felicitat pentru portretul autoarei de pe coperta volumului de poezie al Ioanei Nicolae, Nordul.

Nu, senzaţia că această asemănare de nume m-ar inhiba am avut-o cândva, e drept, dar s-a şters demult. Deja în copilărie am învăţat să filtrez vibraţiile vocii când cineva ne striga numele: dacă suna promiţător, răspundeam (de obicei, amândoi), dacă simţeam că risc să fiu certat, tăceam, pretinzând că nu eu sunt cel vizat (de altfel, sunt de părere că şi el proceda la fel).

Pe scurt – încep să pot glumi pe acest subiect: nu numai pe mine mă cheamă ca pe el, ci şi invers.

“Colonia” românească de la Berlin

Vit. C.: Gerhard, ne-am cunoscut acum cinci ani, la Berlin, cu ocazia manifestaţiilor finale ale proiectului Literatur Express Europa 2000, când am petrecut mai mult timp, alături de alţi prieteni şi cunoştinţe comune – Nora Iuga, Mircea Cărtărescu, Dana Ranga, Ioana Nicolae, Ion Bogdan Lefter, Carmen Francesca Banciu, T.O. Bobe ş.a. Noi, echipa românească a Trenului - Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Vasile Gârneţ şi eu, adăugându-i aici şi pe românofonii Richard Wagner şi Andras Ferenc Kovacs – am avut impresia că suntem doar o parte a unei colonii româneşti mai numeroase, mai mult sau mai puţin itinerante, de la Berlin. Cum îţi mai rememorezi, azi, acea întâlnire efervescentă? 

G. C.:  Ai dreptate, ceea ce numeşti tu „colonie” este mult mai mare şi mai pestriţă decât ce ai putut vedea în acele zile. Totuşi, în memoria mea confuză ziua sosirii trenului îmi apare ca o intersecţie pariziană la oră de vârf. Iar Berlinul fiind un gigantic sat („Weltdorf“, deşi unii susţin că ar fi deja „Weltstadt“), într-o astfel de ocazie te întâlneşti cu mulţi prieteni şi cunoscuţi, în mod mai mult sau mai puţin surprinzător. Ideea care a stat la baza acestui proiect mi s-a părut foarte frumoasă şi mi-a impresionat efortul organizatoric. Sincer să fiu, n-aş fi crezut că va ieşi atât de paşnic şi armonios, cel puţin la suprafaţă (în decursul zilei s-au cernut oarece simpatii sau antipatii apărute între participanţii călătoriei, dar cred că este un lucru firesc şi nu necesită comentarii). O astfel de ocazie de a intra în vorbă, de a schimba impresii şi idei cu oameni atât de diferiţi e într-adevăr destul de greu de imaginat. Oricum, printre cei cunoscuţi sau întâlniţi atunci se numără mulţi oameni cu care corespondez în continuare cu bucurie, şi mi-ar face multă plăcere să trăiesc din nou o astfel de întâlnire! De altfel, experienţa acelei zile i-o datorez Norei Iuga: iniţial, am ezitat să particip la acţiune, dar privirea ei uimită m-a trezit, şi îi sunt foarte recunoscător!

Vit. C.: Te rog să-mi spui cât de corectă a fost impresia mea de atunci: sunt, într-adevăr, mulţi intelectuali români în capitala germană, îi poţi califica drept o „diasporă”, au o vizibilitate publică şi culturală?

G. C.: Raportat, de exemplu, la populaţia Berlinului, n-aş susţine cu conştiinţa împăcată că la ora actuală aici s-ar afla mulţi intelectuali români. Cât despre o eventuală diasporă vizibilă – nu mă convinge nici numărul lor, nici nu văd vreo încercare serioasă de a se etala altfel decât individual.

Există la Berlin de câţiva ani (din 1999) un institut de cultură românesc, „Titu Maiorescu“ (condus la început de doamna Ruxandra Demetrescu, la ora actuală de doamna Adriana Popescu), s-ar putea deci presupune că există şi o oarecare viaţă culturală românească. Eu aş spune însă că până acum câteva luni se ascundea foarte bine. Ce mi se părea foarte românesc în programul acestui institut, din păcate, se concentra în organizarea acestuia. De fapt, nu vreau să vorbesc institutul de rău – dar nici numai „de bine“ nu pot. Trebuie să recunosc că mie programul mi se părea, de obicei, slăbuţ – şi nu este doar părerea mea (explicaţia semioficială primită acum vreun an a fost lipsa fondurilor – ceea ce recunosc că trebuie să fie un impediment greu de trecut, dar nu mă convinge ca fiind singurul), locul este prost ales (o imensă vilă reprezentativă într-o zonă dintre cele mai nobile – suficient de departe de centru pentru a te pune de fiecare dată în faţa întrebării „hm, chiar merită drumul?“), iar în presă până acum scurt timp căutai degeaba anunţuri cu programul acestui institut (spre deosebire de cel maghiar, ceh, rus sau polonez, de exemplu).

De ce zic că programul era slăbuţ? Pentru că din cele aproximativ 10-15 acţiuni lunare deseori peste 75% erau concerte de muzică de cameră, rar altceva, de exemplu, lecturi sau teatru. Când şi când mai avea loc şi câte o expoziţie de pictură sau fotografie – în cei aproape 6 ani de existenţă a acestui institut nu ştiu dacă au fost 10 acţiuni care să mă fi atras cu adevărat. Sigur, este doar părerea mea, deloc reprezentativă. În plus, mă simt dator să subliniez faptul că, de câteva luni, pare să se schimbe un pic spectrul, să se lărgească orizontul. De asemenea, faptul că programul institutului apare între timp şi în presă este o mare şi plăcută surpriză, sper să se menţină. Cred însă că cel mai mare pas înainte ar fi dezvoltarea programului în continuare, invitând mai mulţi artişti stabiliţi în România (şi Moldova!), nu numai cei la îndemână aici. Nu vreau să par pornit, nu sunt, mă bucură foarte mult faptul că există acest institut – dar o lungă bucată de vreme programul m-a dezamăgit şi pur şi simplu n-am avut pentru ce să mă duc acolo. Nu ignor progresele făcute în ultimele luni, dar mi se pare prea devreme încă pentru lauri.

Cum se trăieşte din scris în Germania

Vit. C.: Se poate trăi la Berlin, în Germania, din traduceri literare, din „scris”, în general? Cât de dură este concurenţa între cei câţiva specialişti de literatură română pentru obţinerea unor contracte de traducere? Dar, probabil, mai întâi ar fi trebuit să te întreb ce interes există pentru literatura română?

G. C.: O întrebare surprinzător de uşoară! Răspunsul, după mine, este un categoric NU. Probabil Günter Grass poate trăi din scris, poate şi câte unul mai descurcăreţ dintre autorii tineri la modă. Dar ca traducător de literatură, şi încă din limba română, cu siguranţă că trăieşti la limita sărăciei dacă nu-ţi găseşti şi un job „serios”.

Despre concurenţa între traducătorii „specialişti“, cum îi numeşti, sunt tentat să spun că nu există – dar nu dintr‑un altruism exemplar sau măcar pentru că s-ar înţelege aşa de bine unii cu alţii, ci pentru că şansele celor tineri sunt aproape nule, cei etalaţi ori neputându-şi permite să rateze vreun contract, ori nevrând. Interesul pentru literatura de limbă română, probabil, există, chiar dacă este relativ modest – poate va creşte din 2007/2008 încolo, dacă România reuşeşte într-adevăr să intre în Europa (mă abţin de la comentarii sarcastice, atâta doar: acum numai trei ani, într‑o mare instituţie de stat germană pentru a efectua o convorbire telefonică din birou cu România nu era suficientă o legătură „către Europa“, ci... worldwide!). Oricum: fără dictator, fără revoluţie, fără mineriade, fără exod sinti/roma, fără reportaje-şoc despre orfelinate, termocentrale nucleare sau catastrofe ecologice – şi fără Hagi! interesul publicului suprasaturat de informaţii şi de-a dreptul copleşit de o ofertă zdrobitoare e greu de captat. Şi nu o dată, după ce într-o convorbire s-a lămurit misterul accentului meu, am fost întrebat ca român: „Aa, da? Şi cum e acum pe-acolo prin Budapesta?“

Vit. C.: Povesteşte-mi despre pasiunea ta pentru arta fotografică.

G. C.: Despre fotografie... Pasiunea asta am descoperit‑o acum vreo 16-17 ani, la scurt timp după emigrare. Îmi cumpărasem un aparat de fotografiat modest, nici măcar nu ştiam la ce să fiu atent ca să găsesc aparatul potrivit mie, şi cu acest aparat automat mi-au reuşit câteva fotografii care m-au lăsat perplex. Apoi, la facultate, am cunoscut doi colegi pasionaţi de acelaşi lucru, dar mult avansaţi faţă de mine (ei discutau deja despre fotografie subacvatică, au şi fost pe undeva prin Maldive şi am fost foarte impresionat de rezultatele expediţiilor lor subacvatice). Prin unul din ei am învăţat încet-încet să stăpânesc un aparat de fotografiat "clasic", fără ajutoare electronice, tot el mi-a împrumutat şi un teanc de cărţi, despre fotografi mai mult sau mai puţin faimoşi (în primul rând, evident, Ansel Adams, dar şi Shinzo Maeda sau Art Wolfe, fiecare din ei fiind un tip de fotograf complet diferit de ceilalţi) – şi cam aşa s-a născut fascinaţia mea pentru arta fotografică.

Nu am un domeniu delimitat strict, cel mai mult mă „absorb” însă detalii ale unor motive banale, privite dintr-un ungh­i neobişnuit, astfel încât pe cât posibil să nu-şi dezvăluie identitatea, cel puţin, nu imediat. Dar mă atrag şi peisajele sau macrofotografia. Ce nu mă atrage deloc (încă?) sunt prelucrările electronice ale imaginilor, indiferent de subiect. Oricum, nu mi-am pus întrebarea "de ce tocmai fotografie şi nu în primul rând scris sau tradus, ca exemplul pe care-l am în faţă de mic copil?" - doar nu se exclud, nu?

Simţul critic al dublei apartenenţe

Vit. C.: Acum, o întrebare care te priveşte personal: cât de „român” şi cât de „german” te simţi la Berlin? Ce avantaje şi dezavantaje comportă o asemenea dublă apartenenţă?

G. C.: Acum o săptămână-două am stat de vorbă cu un unchi cu care n-am mai comunicat de vreo 17 ani. Cândva discuţia a ajuns exact la această întrebare. Am răspuns aşa cum răspund de obicei ("în România eram mai degrabă „neamţul”, aici mai degrabă „românul”; de fapt, mă simt în egală măsură român şi german, indiferent unde sunt"). Am fost însă foarte surprins, şi nu tocmai plăcut, când acest unch­i mi-a atras atenţia că sunt mai mult român decât german, tatăl meu (fratele lui) fiind german originar din România ("Rumäniendeutscher") şi mama mea româncă. Mi s-a părut de neconceput să cântăreşti atât de atent procentele "germane", respectiv, "româneşti" şi să-ţi imaginezi că poţi calcula rezultatul. Oricum, rămân la ce simt eu, nu la ce spun nişte cifre.

Între timp mă văd suficient de „acasă“ aici pentru a nu mă mai simţi stânjenit în public (de exemplu, la început, în 1988, mă lăsa perplex până şi tăbliţa cu orarul autobuzelor – nu puteam concepe ca un autobuz sau orice alt mijloc de transport în comun să poată circula după orar!), dar cred că şi românul din mine este (tot: între timp), la rândul lui, suficient de sigur pe sine ca să nu se mai lase impresionat aşa uşor.

Foarte plăcut a fost când am stat mai mult de vorbă cu o profesoară de la institutul de romanistică din Berlin, pe care o stimez foarte mult, şi am văzut cum germana mea, altfel izvor de mirare pentru berlinezii „obişnuiţi” ("zău? nu mi-aş fi dat seama, nu se simte deloc, ei, poate puţin felul în care pronunţi „r”-ul, etc.") i-a provocat extaze lingvistice (a rămas să mai „studiem” chestiunea!).

Pentru mine avantajul cel mai mare este de la sine înţeles: limba comună, posibilitatea de a comunica (aproape) fără piedici. În plus, diferenţa dintre cele două mentalităţi (da, ştiu, generalizez în mod inadmisibil, însă în cazul de faţă cred că se înţelege ce vreau să spun) poate ascute percepţia. M-am născut şi am trăit într-un cu totul alt mediu, în care mi-am format anumite reflexe. Unele sunt desigur banale sau ridicole (de exemplu, nu mă pot obişnui să stau la un stop roşu dacă văd clar că nu vine nici o maşină, motiv pentru suficiente discuţii cu amici germani), altele, zic eu, că au un efect destul de puternic - privesc şi oamenii, şi mediul mai atent, şi îmi imaginez că reacţionez mai sensibil la mecanismele de adormire a simţului critic.

Dezavantaje? Nu ştiu... Având avantajul de a vorbi limba suficient de bine mi s-a întâmplat foarte rar să am probleme din cauza provenienţei mele, până acum n-am ajuns în situaţii cu adevărat critice – ceea ce nu înseamnă însă că nu le consider posibile.

 Vit. C.: Ţi-am pus întrebarea anterioară deoarece, cum bine ştii, identitatea este o problemă la modă, o temă de studiu şi dezbateri aprinse în această epocă a multiplelor metisaje culturale şi politice în Occident. Şi noi avem în Moldova de la est de Prut o problemă a identităţii, dar care constituie mai degrabă o restanţă nerezolvată a trecutului decât un construct cultural modern. Ai auzit, bineînţeles, şi tu de bizarerii gen „limba moldovenească”, „popor moldovenesc” – invenţii care servesc un anumit proiect politic, de sorginte sovietică şi rusească, orientat împotriva identităţii româneşti a populaţiei majoritare din Moldova. Ce sentimente îţi trezesc asemenea fenomene când auzi de ele în Germania?

G. C.: În măsura în care mă las atins de astfel de discuţii (rar!), ele îmi trezesc mai puţin sentimente cât îmi stârnesc producţia de adrenalină. Sunt conştient de faptul că, trăind „în vest“ şi neurmărind cu atenţie toate mişcările „din ţară şi din Basarabia“, cum glumeai tu la Berlin, cu timpul mi se modifică modul de a privi astfel de probleme, pierd din obiectivitate. Aşa ceva – cred că le putem numi pe nume: aberaţii - pur şi simplu mă înfurie.

„Nu reunificarea a fost marea păcăleală, ci promisiunile”

Vit. C.: Există dezbateri „identitare” între nemţii din vest şi cei din est? Ce „căutare” mai are în Germania anului 2005 conceptul de „ţară-mamă”, protectoare, cu miturile ei fondatoare şi cu eroii trecutului chemaţi să legitimeze construcţii politice ale prezentului, cum încă se mai întâmplă în România şi în Moldova? Cât de instrumentat este noul mit, al „unităţii europene”, în Germania? Este mare procentul „euroscepticilor” la voi?

G. C.: Dezbateri mă tem că avem mai puţin, discuţii şi certuri la un nivel scăzut se mai întâmplă... Dar nu-mi fac griji (nu vă faceţi nici voi!), cred că mai mult de 50-60 de ani n-o să dureze...

Concepte ca cel de „ţară-mamă“ ("Mutterland"? Poate greşesc eu, dar mie nu-mi sună deloc bine) nu prea cred să-şi (mai) găsească o cale până în miezul gândirii unei majorităţi (cel mult până în reflexe), oamenii cam „au alte griji“. Desigur, ar trebui diferenţiat după starea socială, respectiv, materială – dar, ca să-l citez pe Mihai Stănescu, cunoscutul caricaturist român: „Acum nu e momentul“.

Procentul „euroscepticilor“ o fi mare, dar, după cum se vede, nu suficient. Nu, am glumit... Iarăşi trebuie cercetat cu atenţie, se pare că totuşi mulţi oameni pur şi simplu au obosit să lupte împotriva acestui mit atât de abil propagat - mă refer la alt mit, nici el nou, cel al unei mari şi măreţe Europe. Nu pot să cred că toţi "anti-euroscepticii" sunt duşi de nas şi nu realizează. Dezinteres, resemnare, naivitate – nu ştiu care e explicaţia. Probabil că între timp aici lumea pur şi simplu s-a obişnuit cu ideea acestei Supereurope – metoda „picătura chinezească”! Nu s-au prins ce mare păcăleală au fost promisiunile făcute pe-ntrecute în legătură cu reunificarea Germaniei, nu se prind nici acum. Nu mă-nţelege greşit, te rog: nu reunificarea a fost marea păcăleală, Doamne fereşte! ci promisiunile. Cei cărora le mergea mai prost au sperat (crezut) că de pe azi pe mâine le va merge la fel de bine ca celorlalţi, cei cărora le mergea bine au crezut (sperat?) că le va merge la fel.

Vit. C.: Pentru a fi valorificat artistic, în spiritul multiculturalismelor de azi, „specificul regional” al Moldovei trebuie scos mai întâi de sub incidenţa manevrelor politicianiste, iar acest lucru nu se poate face decât într-o lume în care democraţia şi drepturile omului sunt realităţi incontestabile. El, acest specific regional, însă devine o problemă în ochii unor conaţionali ai noştri din România care, de multe ori, percep alteritatea basarabeană ca un pericol la adresa omogenităţii naţionale, deranjând un anumit clişeu mental românesc. Cum ţi se par aceste anxietăţi, care generează sentimente de superioritate şi, respectiv, de inferioritate la românii de pe cele două maluri ale Prutului? Pot coexista, fără tensiuni „destabilizatoare”, unitatea şi dreptul la diferenţă în sânul aceluiaşi popor, aflat, pe deasupra, în faţa provocărilor Uniunii Europene?

G. C.: Cum să mi se pară aceste anxietăţi? Stupide şi supărătoare, porniri negândite suficient şi manipulate – un subiect potrivit pentru interminabile discuţii. Iar răspunsul la cea de-a doua întrebare este evident: da, sigur că pot coexista – teoretic! Căci nu-mi vine a crede că într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat să dispară mecanismele de manipulare a maselor, respectiv, de aţâţare a anxietăţilor de care tocmai vorbeam – or fi existând diferenţe de nuanţă, dar principiul după care „lumea“ se lasă teleghidată aici este cam acelaşi. Iar dacă funcţionează aşa de bine – de ce să fie înlăturate? Concurenţa doar este un motor pe cât de eficient, pe atât de uşor de întreţinut! Simplificat extrem şi redus la câteva formule amare dar uşor de „ambalat“: „ca să rezulte că eu sunt grozav trebuie ca tu să fii un nimic“, „dar de ce-oi fi TU grozav, şi nu EU?“, „eu sunt mai puţin necinstit decât tine“, „aşa a fost dintotdeauna“ – şi eventual şi „lasă că ştiu eu...“. Dar asta duce la cu totul alte subiecte.

Pornind de la ce percep eu acum şi aici (subiectiv, deci, şi absolut fără pretenţia de a fi pătruns secretele mecanismului), m-aş încumeta să susţin atât că miracolul reunificării Germaniei e încă departe de ţintă, cât şi că majoritatea oamenilor şi-au imaginat-o cu totul altfel. S-a vorbit mult de aroganţa Vestului (care a „învins” Estul şi s-a impus cam fără drept de apel şi cam în toate domeniile), s-a vorbit şi de aroganţa Estului (care, eventual, se complace în postura de victimă, simţindu-se astfel superior moraliceşte). Despre "zidul din capete" se va mai vorbi mulţi ani, de asta sunt convins. Prejudecăţile persistă. Cunosc oameni din Berlinul fost de Est care n-au fost niciodată "dincolo" (termen consacrat şi încă valabil), cel puţin nu benevol. Acelaşi lucru e valabil şi invers, chiar dacă totuşi în mai mică măsură. Ce-i mai grav: mult prea des nemulţumirile se descarcă pe spinarea "celorlalţi", "celor de dincolo", privit indiferent din ce parte. Evident, nemulţumirile pornesc, în primul rând, de la scăderea nivelului de trai (în Vest, dar nu numai), respectiv, de la faptul că procesul de echivalare se petrece aşa de şovăielnic: de exemplu, ÎNCĂ mai sunt diferenţe între tarifele după care sunt retribuiţi angajaţii de stat în est şi în vest! Pe hârtie unificarea a fost/este un mare succes. Şi în realitate, dar în realitate există şi o grămadă de probleme nerezolvate, în special de înţelegere, de apropiere - de care n-am impresia că se mai ocupă cineva. Cifrele să iasă bine, oamenii... se descurcă, n-au încotro! Au la cine găsi vina pentru ce-i roade, se au unii pe alţii.

Obsesia „sincronizării” literare la basarabeni şi la nemţi

Vit. C.: Pentru scriitorii din generaţia ’80 din Basarabia, obiectivul integrării culturale şi al sincronizării cu literatura română contemporană, după decenii de izolare politică, a devenit un program asumat în epoca post-’89. Cred că am putea face o paralelă din acest punct de vedere între noi, intelectualii basarabeni, şi scriitorii germani originari din România, preocupaţi şi ei într-o vreme de a se racorda la actualitatea literaturii din patria lor „istorică”. Îi mai vezi pe aceşti autori, stabiliţi de mai mulţi ani în Germania, marcaţi de un analog „complex al integrării”? Ce impact au cărţile lor la Berlin?

G. C.: Nu, n-aş (mai) vorbi de un astfel de complex. Cel puţin, nu la cei ale căror cărţi sunt luate la cunoştinţă şi de publicul german (nu m-aş limita la Berlin), nu numai de mediul „rumäniendeutsch”. Totuşi, termenul de „impact” cred că nu se poate aplica – nu numai acestor cărţi, ci mai tuturor apariţiilor care nu ţin cont de valurile modei.

Cu paralela dintre intelectualii basarabeni şi scriitorii germani originari din România nu sunt de acord, din mai multe motive. Întâi: oricât de radical s-ar fi modificat condiţiile în ultimii, să zicem, doar 15 ani – intelectualii basarabeni au perceput schimbările aşa cum au avut ele loc, treptat, în doze mărunte, pe când scriitorii germani originari din România, emigrând, evident, s-au trezit de azi pe mâine în condiţii complet diferite de cele cunoscute lor, indiferent în ce privinţă. Dar, de fapt, nu aici voiam să ajung, căci acest lucru este de la sine înţeles, ci la ce mi se pare a fi una din diferenţele esenţiale: grija uimitoare pe care se pare că o au intelectualii basarabeni pentru ce numeşti tu racordarea la actualitatea literaturii din „patrie”, teama de a întârzia sau de a o rata! Aşa ceva nu cred să (mai?) preocupe vreun scriitor german originar din România şi stabilit în Germania. Mă tem că, de fapt, aceasta este piedica cea mai mare în dezvoltarea şi afirmarea unei literaturi – ba nu, a unei culturi proprii şi încrezătoare în sine. De ce trebuie să se racordeze la ceva? De ce trebuie să corespundă, indiferent căror păreri, prejudecăţi, imagini, reguli...? Cândva, pe la sfârşitul anilor ’80, am văzut pe litoral un spectacol care m-a uluit: un concurs Miss Mamaia. Nu ţin minte decât una din probe: candidatele trebuiau să treacă printr-un fel de panou din care era decupată o siluetă – silueta „ideală”, carevasăzică? Toate femeile care s-au supus acestei proce­duri incredibile erau, indiscutabil, femei frumoase – cu toate că nici una nu corespundea acelei siluete!

Vit. C.: Tatăl tău a tradus mult din literatura tânără, „postmodernă” basarabeană, inclusiv din poezia şi proza noastră, a celor patru scriitori participanţi la festivalul Donumenta, în noiembrie 2004 (Irina Nechit, Vasile Gârneţ, Em. Galaicu-Păun şi subsemnatul). Asemeni lui, ai şi tu privilegiul de a te situa în interiorul a două „matrici stilistice”. Ai participat la lecturile pe care le-am susţinut la Berlin şi ai ascultat, alternativ, variantele română şi germană ale textelor noastre. Spune-mi, cum se modifică „spiritul” acestor creaţii la traducere, mai au ele aceeaşi relevanţă (ca să nu zic „valoare”) în limba germană? Reuşesc să trezească publicului german asociaţii inedite, inexistente în limba originală, română?

G. C.: Într-un caz fericit modificarea constă în transformarea „codului” textului din cel străin publicului într-unul stăpânit de el fără efort, păstrându-i însă, pe cât posibil, specificul, „spiritul”, vorba ta. În orice caz, prin schimbările impuse la traducere ori de către melodia limbii, ori de către ritm, ori de către lexic sau de orice altă necesitate, este aproape inevitabil ca un text să nu capete noi „impulsuri”, să nu creeze asociaţii neintenţionate iniţial. Dar acest lucru se poate întâmpla şi dacă iei un text şi-l rescrii în aceeaşi limbă, nu? După mine, această transpunere în noi coordonate a reuşit foarte bine în traducerile textelor auzite la Berlin, lucru deloc de la sine înţeles. Aţi făcut o impresie foarte bună şi sper că vă voi revedea curând la noi lecturi la Berlin!

Cum se poate câştiga publicul german

Vit. C.: Lecturile noastre de la literaturWERKstatt au fost doar unul din numeroasele evenimente artistice care se produc zilnic în imensa metropolă a Berlinului. Am simţit în cele două seri de lecturi că instituţiile culturale îşi dispută cu ardoare publicul care are de ales dintr-o ofertă foarte generoasă. Spune-mi, în ce ar consta, după tine, mecanismul de captare a atenţiei publicului la voi? Pe lângă talent literar şi traduceri de calitate, de ce-ar mai avea nevoie un scriitor est-european sosit la Berlin?

G. C.: Foarte simplu, cel puţin în teorie: în primul, al doilea şi al treilea rând de reclamă bună! Dacă e anunţat şi prezentat din timp în ziarele şi revistele-program, pe cât posibil şi cu o fotografie marcantă şi cu un text „cu cârlig”, ar avea reale şanse. Şi dacă mai apar şi afişe!... Ei, exagerez un pic. Contează mult organizarea, fireşte: locul lecturii, ora, data... La vreo cafenea cu lectură se vor duce mai puţini (şi alţi) oameni ca la literaturWERKstatt, Literaturhaus Berlin sau la Literaturcolloquium Wannsee, adevărate instituţii cu program foarte bun şi cu renume asemenea; miercuri seara vei vedea alt public decât sâmbătă seara, când lumea e relaxată şi nu trebuie să se gândească la următoarea zi de lucru...). Asta dacă vorbim de lecturi. Iar în privinţa editurilor (nu vorbesc doar de Berlin), am din ce în ce o mai puternică impresie că lucrurile stau destul de „balcanic“ – ca autor tânăr, dacă încă n-ai renume, evident că nu strică să te recomande cineva care deja are cât de cât unul. Poate greşesc şi aici, dar m-ar surprinde.

Vit. C.: Ce proiecte de viaţă şi de creaţie ai în acest moment, în Germania, în România? Ţi-ar plăcea să cunoşti „pe viu” Basarabia? 

G. C.: O, mi-e greu să-mi enumăr proiectele, se tot modifică şi se suprapun... De exemplu, o expoziţie de fotografie împreună cu un prieten, arhitect din Viena, traduceri, ceva legat de teatrul de limbă română (deci şi din Republica Moldova!), film... Până acum n-am avut ambiţia de a publica, nici texte proprii, nici traduceri, dar având un oarecare succes cu câteva fotografii am început să-mi dau seama că merită să depun ceva mai mult efort – să vedem... Mi-ar plăcea foarte mult ca pasiunea asta pentru fotografie să dea roade.

Cât despre a cunoaşte Basarabia „pe viu“ – tocmai am vorbit cu prietena mea despre concediul de vară, pe care ne-am gândit să-l petrecem în... Republica Moldova!

1