Manualul de literatură

Probabil că se ştie deja de existenţa unei cărţi, unice în felul ei, numite – cu un orgoliu care ar putea părea exclusivist – Manualul de literatură (Editura Vinea, 2004). Poate că intenţia lui Daniel Bănulescu, cel care a alcătuit-o (implicit a lui Nicolae Ţone, editorul şi îngrijitorul) va fi fost aceea de a polemiza cu tot felul de manuale de literatură, la rîndul lor dornice să dinamiteze clişeele. Dar, dincolo de toată gravitatea (căci armele par gata să iasă din teacă), e aici fervoarea unui spirit ludic, nutrit din nonconformism şi credinţă, care pare că nu doreşte decît să propună spectacolul unei generaţii şi cîteva din vocile ei referenţiale.

În fond, o carte care parodiază monumentele – cu sentimentul puternic al inconsistenţei, poate chiar al neputinţei revoltei. Şi iată un prim argument: se ştie că Nicolae Ţone e un împătimit al instantaneelor fotografice. Or, volumul e însoţit de un pliant în care cei şase poeţi, unul lîngă altul cum n-au stat niciodată în realitate, ţin în mîini ori sub braţ cîte un cap ca o mască. O introducere în straniu, de unde ar trebui să ţîşnească o metafizică, dar de unde nu apare decît forţa înscenării şi a neputinţei. Acelaşi lucru, mai elocvent, în fotografia de pe copertă. În grup, ca într‑o poză de epocă, pe două rînduri, privind cu toţii în aparat, conştienţi de ceea ce li se întîmplă, cei şase poeţi ţin mîinile de parcă ar avea în ele aceleaşi capete. Or, capetele nu se văd şi nici umbra de efort pe care existenţa lor reală ar presupune-o. În fine, un grup virtual – căci, se ştie, Cristian Popescu e mort de ani buni (să tot fie vreo 10!) –, un fel de proiecţie a morţii (şi nu a vieţii). Mă şi întreb cum de s-a alăturat Floarea Ţuţuianu celor şase poeţi? – pe care ar fi cazul să-i şi invoc: Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Ţone, Lucian Vasilescu. Nimeni dintre realizatorii volumului nu spune nimic – aşa încît am putea crede că, dincolo de poezia ei, care e legitimatoare (dar nu acesta e criteriul, se înţelege), se va fi simţit nevoia unei femei, ca o amintire a vieţii, în plin tărîm al absenţei. Floarea Ţuţuianu – care debuta publicistic în anul în care Cristian Popescu murea şi despre care Mircea Iorgulescu, într-o cronică de acum cîţiva ani, spunea că „De la Arghezi încoace angoasa morţii n-a mai apărut în poezia românească cu atîta năprasnică forţă”.

În fine, nu vreau eu să fac aici o pledoarie în favoarea nouăzecismului… Pentru mulţi, nouăzecismul şi optzecismul sînt una şi nu prea ar avea treabă cu poezia adevărată. Tuturor acestora le invoc adesea obtuzitatea lui Iorga, pentru care un Blaga, un Bacovia, un Barbu ar fi trebuit să facă obiectul sanatoriilor. Dar cum să fie crezuţi pe cuvînt nişte poeţi care răstoarnă cam toate clişeele şi reautentifică lirismul (şi agonia), uneori într-o ruptură violetă chiar faţă de optzecişti? Poeţi care nu mai sînt rafinaţi filologi (chiar atunci cînd au terminat filologia) şi care nu mai coboară în stradă, ci în bolgiile fiinţei. Ştiu care sînt riscurile oricărei generalizări – le fac, de aceea, cu strîngere de inimă. Nu că nu sînt orfici sau la tribună, dar poeţii aceştia par să nu mai aibă deloc de-a face nici măcar cu o altă burghezie, aceea a amfiteatrelor. Chiar dacă au trecut prin ele, ei sînt ziarişti cel mai adesea, şi asta după ce au fost muncitori necalificaţi la Casa Poporului, lăcătuşi mecanici, desenatori tehnici, paznici de noapte etc. Cu cuvintele lui Lucian Vasilescu, cartea lor cea mai grasă este cartea de muncă. Adică, dacă-mi permite Lucian Vasilescu să depăşesc sensul literal, locul în care se înscrie, cu faptele ei, existenţa concretă. Printre prietenii săi, şi „ţapinarii cărora acum cîţiva ani le-am citit o noapte întreagă poezie, împreună cu Ioan Flora, într-o cîrciumă de pe şoseaua ce duce (şi aduce) la Mănăstirea Neamţului” (de se‑n­doieşte cineva, să citească poemul lui Ioan Flora, Cocoşul de Neamţ, din ultimul său volum, Dejun sub iarbă).

Ajuns aici, vreau să precizez: asemenea lui Iorga, mulţi anonimi de azi (sau voci puternice care nu ar trebui să iasă din anonimat) reacţionează în faţa unei astfel de poezii cu o asemenea neputinţă de a înţelege care-i plasează, pentru mine, în grote. Utilă, de aceea, rubrica „Polul minus şi polul plus al receptării critice”. De fapt, polul minus, prilej pentru a ne reaminti abjecţiile unui ALCIBIADE, din „România Mare” referitoare la Daniel Bănulescu ori invocarea Codului Penal în legătură cu Mihail Gălăţanu. Iată: „o astfel de poezie ar putea să intre, la o analiză mai atentă, chiar sub incidenţa Codului Penal”. Apoi, o „apărare”: „Poetul este un personaj-cheie într-un jenant scandal de defăimare de ţară şi de atentat la bunele moravuri istorico-naţionale (sic!). […] Parchetul din Braşov poate să se ocupe liniştit de infractori: atîta timp cît poetul răbufneşte ca un vulcan în biciclete şi nu în femei, nu există riscul ca el să se înmulţească. Deci nu este un pericol naţional!”. Să ne reamintim că romanul lui Daniel Bănulescu, Te pup în fund, Conducător Iubit!, n-a putut fi lansat la Herculane, pentru că se afla în trecere pe-acolo preşedintele ţării… (şi nu el era vizat!), că un profesor din Ieud crede că Ieudul fără ieşire, cartea cu care debuta teribil Ioan Es. Pop, „este o crasă batjocură la adresa unui sat maramureşean cu o rezonanţă aparte în cultura şi civilizaţia românească”. La poli opuşi, în viziunea de un orgoliu luciferic a lui Lucian Vasilescu, Alexandru Muşina (pentru care „Lucian Vasilescu ar face deliciul oricărui circ din lume”) şi Dumnezeu („care, deşi fac ce fac şi scriu ce scriu, mă îngăduie încă în viaţă”).

Aşadar, nişte excluşi – pentru cei (foarte mulţi) care identifică poezia cu ceea ce ştiu ei despre ea –, şi asta în condiţiile în care reperele poeziei şi existenţei lor sînt Dumnezeu şi moartea. Atît de diferiţi între ei, aceşti poeţi – dintre care doi-trei vor fi citiţi şi peste o sută de ani, vă asigur – se nasc din nevoia agonică a unei divinităţi, care se apropie de forţa maternă a morţii. Oricum, dincolo de poemele adesea tulburătoare, sînt în cartea aceasta confesiuni care rup orice văl de artificiu, de idilic şi de superficial. Pledoaria mea pentru această poezie nu poate ignora mărturisiri care, singure, pot acredita un poet. Să cităm, aşadar, simplu, ţărăneşte: „În rest, despre poezie ca despre spovedanie şi mîntuire, ca despre credinţă şi dragoste, ca despre viaţă, ca despre viaţa de după viaţă…” (Lucian Vasilescu). „Poetul e un mistic care lucrează cu uneltele păcătosului” (Ioan Es. Pop). „Poezia nu e nici expresia damnării pure: am cunoscut damnaţi care n-au fost niciodată ispitiţi să-şi exprime damnarea prin poezie; ştiu şi artişti damnaţi a căror artă nu s-a ridicat la înălţimea damnării lor; şi am cunoscut creaţii damnate, în sensul intensităţii, ai căror autori erau – sau deveniseră – profund senini. Singurul lucru cert între atîtea negaţii care apropie poezia de Dumnezeu, absenţa pură, este că autorul de poezie nu lucrează cu fericirea (Ioan Es. Pop)”. „ […] a scrie înseamnă boală. Mai exact spus: scrii pentru că terapie mai bună la boala ta n‑ai găsit. Scrii încercînd să dai forma finală unui Bilet de externare care să-ţi confirme starea bună de sănătate. […] Din punctul ăsta de vedere, aşa-zisul turn de fildeş nu depinde de totalitarism sau democraţie. Din punctul ăsta de vedere scriitorul e un călugăr ratat. El discută cu Dumnezeu, încearcă să se adreseze Lui. Îl interesează mai puţin Ceauşescu sau Iliescu. Boala de scriitor nu se vindecă cu democraţia şi nici nu se ia  de la tiranie. Preocuparea plăcută cu literele, cochetarea pe lîngă muze – poate…” (Cristian Popescu).

Dacă uneori agresează, dacă alteori coboară în zonele kitsch-ului, poezia aceasta o face pentru că are în spate disperarea. Ce cuvinte mai bune pentru a vorbi despre fundamentul ei existenţial decît acelea ale lui Al. Cistelecan despre Ioan Es. Pop sau decît acelea ale lui Mircea Martin despre Cristian Popescu. Reproduse în manual, nu rezistăm să nu le reluăm. Spune Al. Cistelecan: „E clar că Ioan Es. Pop umblă, cum poate, prin împărăţia morţii şi că se străduieşte să facă, mai colocvial, mai cinic-jovial, reportajul unei apocalipse. […] Ioan Es. Pop îşi doreşte, de fapt, un infern ca sancţiune transcendentă, pentru a-şi putea murmura rugăciunea chiar de pe rugul damnării. În provocările sale e întot­dea­una un sîmbure de fervoare, iar scriitura «nega­tivistă» are mereu un indice devoţional. Numai că ambiţia poetului (păcat al orgoliului, fireşte) e să se întîlnească cu Dumnezeu pe cruce, acolo unde su­fe­rinţa e suprema devoţiune”. Şi spune Mircea Martin: „Conştiinţa acută a morţii îl va fi făcut să persevereze în insuportabil, să trăiască într-o exacerbare şi trepidaţie nervoasă continuă, lăsînd impresia că şi-a legat direct poezia de artere, de viscere, de senzorii trupului. De aici, tragicul conţinut în poemele sale, în ciuda idilismului lor declarat, în ciuda umorului de atîtea ori debordant”. Peste cuvintele lui Al. Cistelecan şi Mircea Martin, părerile primitive ale unora sau ale altora nici nu mai contează, chit că societatea e alcătuită, într-un procent copleşitor, din inşi care nu citesc poezie, sau, dacă citesc, caută în ea altceva decît poezia însăşi. Din fericire, poezia continuă să reziste, aşa, într-o margine a societăţii, reuşind, de acolo, din margine, să ţină lumea în echilibru, să-i identifice substanţa. Continuu să cred că, cu aparate foarte sensibile, care nu sînt decît propria-le formă în permanentă schimbare, poeţii înregistrează ritmul unui timp şi miezul fiinţei. Şi dacă sînt sau nu cîţiva cititori care nu o trădează, e deja o chestiune secundară. În fond, misiunea ei nu e decît să fie. Îşi este propriul ei sens – în care e inclusă însăşi existenţa. Se confesează Lucian Vasilescu: „Mi-ar plăcea şi mie să încerc şi alte genuri, dar mi-am făcut socoteala că nu prea o să am timp pentru asta. Am pornit să sap o groapă (a mea) şi la ea am să sap, cît mai adînc, spre lumină”. Ceea ce poeţii adevăraţi au de spus ţîşneşte nu din inteligenţa, ci din carnea lor. Asemenea nisipului dintr-o clepsidră, cuvintele trec din fiinţă în text, pentru a reveni ulterior în fiinţă.

În fine, sînt unul dintre cei care, după spusele lui Cezar Baltag, îi cred pe poeţi pe cuvînt. Confesiunile lor, dovada asumării lucide a fiinţei. Iar suspiciunea mea, căci orice credinţă se naşte şi din îndoială, nu face decît să identifice, eventual, gradul de mistificare care e ea însăşi uneori dovada autenticităţii, a adevărului. De fapt, aici, acum, ar trebui mai degrabă să citim poezie. Chiar confesiunile nu au sens decît prin poezie. Comentariile criticilor, de asemenea. Dar ce să alegi? Pentru a merge cu o demonstraţie implicită mai departe, citesc un poem anume din Ioan Es. Pop. Aş fi putut citi aproape din oricine. E, totuşi, dintre toţi cei din manual, poetul cel mai tulburător: „La treizeci şi şase, am învăţat să mă rog. Am făcut cu chiu cu vai / rost de un dumnezeu al meu, o păpuşă de gumă, ferfeniţită, / cu buzele groase, cu o mînă sărită din umăr, / cu cauciucul de pe pîntece tăiat. Pînă la urmă, / numai atîta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu / şi nu‑i, poate, păpuşa asta din gumă cel mai puţin dumnezeu / ce i s-a dat unui om. // de asta, în camera unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă. / la dumnezeul meu, acesta, nu îmi e ruşine să mă rog / nici cînd mă întorc acasă pe patru cărări, abia reuşesc să-i arunc / două-trei vorbe deşucheate înainte să mă prăbuşesc / cu capul pe masă şi cu mîna peste beregata lui. // e drept, cu dumnezeul ăsta de gumă o să fiu mai puţin iertat. / dar, aşa schilod cum este, pare mai puţin nepăsător. / şi cînd mă rog nu urlu, n-are rost, oricum n-aude, / totuşi i-am retezat urechea, ca să-mi pară / că dacă i-o lăsam m-ar fi putut auzi. Deci cînd mă rog / nu urlu. nu mă jelui. Nu cer îndurare. Am învăţat să mă rog / ca la orice lucru fără rost. Nu mă mai uit la cer. / e limpede: nu am venit de-acolo. // […].