Iniţiativa ucraineană în problema Transnistriei: un nou început?

1. Riscurile planului ucrainean

Odată cu revoluţia orange din Ucraina opinia publică era în aşteptarea unor schimbări care ar aduce o altă abordare şi în rezolvarea problemei transnistrene. După instalare, noua putere de la Kiev a declarat că va propune propriul plan de reglementare a conflictului. Acest fapt s-a întâmplat la summit-ul GUUAM de la Chişinău din 22 aprilie. Chiar dacă s-a anunţat anterior că iniţiativa liderilor de la Kiev va fi lansată cu ocazia acestui eveniment, pentru mulţi ea a reprezentat o surpriză, deoarece era evident că ucrainenii nu avuseseră timp suficient pentru a pregăti un proiect serios. Conţinutul foarte sumar al ideilor propuse de Viktor Iuşcenko în cadrul summit-ului de la Chişinău confirmă această observaţie. După ce a luat act de opiniile exprimate şi în urma consultărilor de la Vinniţa, Kiev-ul a venit cu o iniţiativă mult mai elaborată, însă şi conţinutul acesteia a dat naştere unor reacţii în mod firesc contradictorii. Pe de o parte, ea stipulează prevederi ce nu pot fi respinse, deoarece au la bază chiar tezele susţinute de autorităţile şi opinia publică din Moldova. Pe de altă parte, unele prevederi ale planului nu pot fi acceptate pentru motive ce au fost expuse pe larg în dezbaterile anterioare.  

Proiectul propune ca în prima etapă Parlamentul să adopte o lege privind principiile de bază ale statutului regiunii transnistrene în baza căreia vor fi organizate alegeri, urmând ca reprezentanţii organului ales să participe la elaborarea legii privind statutul special al regiunii transnistrene. Aceşti paşi trebuie întăriţi prin acte adoptate de organul ales şi nu e clar care este natura juridică a acestor acte, însă din context rezultă că au menirea să ratifice legile adoptate de Parlamentul Republicii Moldova. Prin urmare, această procedură nu poate fi acceptată, deoarece este anticonstituţională şi ineficientă pentru că ar produce blocaje. De asemenea, legea supremă a eventualei regiuni transnistrene autonome poate fi numai legea privind statutul acesteia adoptată de Parlamentul Republicii Moldova şi nu o eventuală Constituţie adoptată de entitatea autonomă însăşi, aşa cum este stipulat în plan. 

O altă observaţie trebuie adusă prevederilor cu privire la dreptul de autodeterminare al populaţiei din stânga Nistrului, în cazul în care Republica Moldova îşi pierde suveranitatea, şi dreptul regiunii transnis­trene de a lua parte la realizarea politicii externe a Republicii Moldova. Populaţia din regiunea transnistreană nu are o identitate naţională sau teritorială distinctă care ar putea sta la baza unor revendicări de autodeterminare sau tratamente privilegiate. Locuitorii din acest teritoriu nu reprezintă o categorie care ar îndeplini criteriile stabilite în documentele internaţionale ce definesc o entitate cu aspiraţii la autodeterminare sau la un statut special. Calitatea actuală a teritoriului din stânga Nistrului reprezintă rezultatul intervenţiei militare a Rusiei, fapt constatat în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cazul grupului Ilaşcu. Conform dreptului internaţional public contemporan, ocupaţia militară nu poate fundamenta un statut dis­tinct al regiunii transnistrene.

În acest context, aş menţiona că autorităţile Republicii Moldova trebuie să încerce cu insistenţă să elimine din lexicul folosit relativ la problema transnistreană ideea de „părţi” cu referire la teritoriile de pe cele două maluri ale Nistrului şi să explice că nu există părţi în acest conflict, ci există autorităţile legale ale Republicii Moldova şi o grupare de cetăţeni ruşi care nu reprezintă populaţia din stânga Nistrului şi care a uzurpat puterea într-o zonă a Republicii Moldova cu sprijinul militar şi politic al Rusiei, repet, fapt atestat prin hotărârea CEDO. De altfel, consider că hotărârea Curţii de la Strasbourg în cazul Ilaşcu ar trebui invocată în fiecare situaţie în care este discutată legitimitatea „părţilor” la conflict. Trebuie să amintim că acceptarea participării liderilor nerecunoscuţi la negocieri şi rolul special deţinut de Rusia în formatul de negocieri reprezintă privilegii acordate în speranţa că ele vor face posibilă atingerea unui compromis în problema transnistreană. Din punct de vedere legal, implicarea liderilor de la Tiraspol în negocieri a fost posibilă nu în baza unor elemente care ar face legitimă participarea lor, ci în baza unui act discreţionar al autorităţilor moldoveneşti. Locul special ocupat de Rusia a fost agreat de mediatori în ideea că guvernul de la Moscova va demonstra bună credinţă şi va obliga regimul ilegal să accepte o soluţie. Deoarece aceste demersuri nu au dat rezultate ci, dimpotrivă, au încurajat acţiunile separatiste, menţinerea actualului format este inoportună. În condiţiile în care liderii regimului terorist nu au legitimitate şi nu au susţinerea populaţiei din stânga Nistrului, consider inutile eforturile de a-i aduce la masa negocierilor. Participarea lor ca parte la negocieri nu va permite niciodată adoptarea unei soluţii corecte pentru că raţiunea existenţei lor este tocmai menţinerea conflictului. Camarila condusă de Ig. Smirnov nu este altceva decât un grup de mercenari care are de îndeplinit o misiune şi nu putem aştepta o atitudine pozitivă din partea ei. Autorităţile Republicii Moldova trebuie să ceară excluderea regimului separatist din formatul de negocieri, oferindu-i calitatea de observator cu dreptul de a exprima opinii cu caracter facultativ. Trebuie acreditat principiul după care dacă acest regim nu va avea o atitudine pozitivă, o eventuală soluţie va fi aplicată şi fără participarea sa. În acest demers Republica Moldova are două argumente. Faptul că regimul instalat în stânga Nistrului nu va fi recunoscut niciodată de comunitatea internaţională, pe de o parte, şi susţinerea cvasitotală a populaţiei Republicii Moldova şi consensul clasei politice, pe de altă parte.

O prevedere la fel de inacceptabilă, stipulată în planul ucrainean, este cea care se referă la calitatea Ucrainei şi Rusiei de „garanţi” şi „arbitri” ai sistemului politic din Moldova. Replica noastră este relativ simplă şi se regăseşte în aceleaşi norme ale dreptului internaţional public. Prevederea în cauză instituie un protectorat făţiş, încalcă suveranitatea Republicii Moldova şi trebuie respinsă ca atare. Singura garanţie pentru aplicarea unei soluţii corecte o reprezintă implicarea în formatul de negocieri a Statelor Unite, Uniunii Europene şi, nu în ultimul rând, a României, singurul aliat onest şi dezinteresat al Moldovei.

În ceea ce priveşte organizarea alegerilor libere în regiunea transnistreană, planul ignoră două aspecte esenţiale. În primul rând, “alegeri libere” înseamnă nu doar exprimarea mecanică a voturilor prin semnarea buletinelor, aşa cum unii reprezentanţi ai Misiunii OSCE de la Chişinău încercau să ne convingă. Alegeri libere înseamnă alegeri organizate în condiţiile funcţionării instituţiilor democratice. Cu alte cuvinte, înseamnă alegeri desfăşurate în condiţiile funcţionării principiului pluripartidis­mului, a dreptului la libertatea de exprimare, înseamnă libertatea presei, libertatea de circulaţie etc. Înseamnă şi o campanie electorală în care concurenţii dispun de mijloace echitabile şi timpul necesar pentru a-şi face cunoscut programul electoral, înseamnă condiţii pentru dezbateri pe o perioadă de timp suficient de îndelungată etc. Pentru ca aceste condiţii să fie respectate este necesară asigurarea monitorizării adecvate a tuturor etapelor scrutinului şi, în prealabil, instalarea unui control asupra teritoriului din stânga Nistrului, or problema principală în acest conflict este tocmai imposibilitatea de a exercita un astfel de control. Şi atunci apare firesc întrebarea: ce sens mai are organizarea unor alegeri în situaţia prezentă, cauzată de funcţionarea actualului format de negocieri? 

Am reţinut că unii experţi afiliaţi OSCE-ului sunt îngrijoraţi că, potrivit declaraţiilor autorităţilor moldoveneşti, la alegeri pot participa doar cetăţenii Republicii Moldova. Incompetenţa acestor “specialişti” nu mă mai surprinde, dar este totuşi uluitor că ei ignoră un principiu constituţional aplicat în mod riguros în toate democraţiile, şi anume că la alegeri pot participa numai cetăţenii statului respectiv. În cazul regiunii transnis­trene principiul trebuie respectat cu şi mai multă stricteţe, deoarece acolo s-au instalat mulţi cazaci, mulţi cetăţeni ruşi veniţi să participe la lupte şi care nu s-au întors în patrie. 

În al doilea rând, problemele pe care le implică desfăşurarea alegerilor nu ţin doar de calitatea persoanelor care vor reprezenta regiunea transnistreană, ci şi de statutul acestui teritoriu care este pus la baza reprezentării. Planul ucrainean nu este foarte explicit în acest sens, stabilind că “Consiliul suprem” ales în urma scrutinului va deveni în mod legitim organul reprezentativ al regiunii transnistrene. Textul nu conţine o definiţie a noţiunii de “regiune transnistreană” şi nu ne rămâne altceva de înţeles decât că trebuie să acceptăm ceea ce aceasta reprezintă în forma ei actuală. Altfel spus, devine posibil ca regiunea transnistreană, cunoscută doar ca o stare de fapt, să îmbrace forma unei entităţi recunoscute în mod legal. Această confuzie, coroborată cu alte prevederi ale proiectului, ar putea conduce în final la legitimarea regimului condus de Ig. Smirnov. Chiar şi dacă am admite că Smirnov ar pierde alegerile, structurile construite de el vor rămâne intacte, or scopul alegerilor ar trebui să fie nu o simplă substituire a persoanelor, ci readucerea regiunii transnistrene în câmpul constituţional şi legal al Republicii Moldova.

Deşi nu este menţionat în mod expres, putem observa că, prin elementele pe care le conţine, planul Kievului are la bază un model federal. Expresia cea mai clară a acestui model este dată de clauza cu privire la dreptul la autodeterminare al regiunii transnistrene şi de faptul că liderii nerecunoscuţi ai acesteia pot bloca în orice moment aplicarea prevederilor sale.

Planul ucrainean este însă valoros nu atât prin conţinutul său, cât prin schimbările pe care le aduce în ecuaţia conflictului o dată cu lansarea lui.

2. Noul context de după lansarea iniţiativei ucrainene

Până nu demult guvernările care s‑au succedat în Moldova nu au avut o politică consecventă cu privire la problema transnistreană. Din motive  variate, dar înainte de toate întrucât a lipsit înţelegerea necesităţii definirii şi promovării interesului naţional. În consecinţă, nu a fost posibilă modelarea unei strategii coerente în gestionarea conflictului potrivit acestui interes. Guvernanţii moldoveni s-au perceput pe ei înşişi, dar şi Republica Moldova ca stat, mai degrabă în calitate de „obiecţi” supuşi influenţelor din exterior. De aceea, ei au preferat să-şi modeleze comportamentele în funcţie de aceste influenţe, participând foarte puţin la elaborarea proiectelor de soluţionare a conflictului. Trebuie să i se recunoască preşedintelui V. Voronin meritul că, după consumarea efectelor prop­riilor rătăciri, a înţeles necesitatea unei schimbări de abordare şi transformarea guvernului de la Chişinău dintr-un actor de plan secund într-un subiect activ în ecuaţia transnistreană.      

Importanţa planului ucrainean rezidă în faptul că susţine acest vector, schimbând poziţiile anterioare ale participanţilor, şi face ca iniţiativa să revină Ucrainei şi Republicii Moldova. Prin urmare, reacţiile autorităţilor moldoveneşti la demersul ucrainean trebuie să aibă un caracter de complementaritate şi nu de respingere. Nici nu era de aşteptat ca planul Iuşcenko să fie exhaustiv şi lipsit de carenţe, de aceea continuarea lui firească ar trebui să-şi găsească conţinut în acţiunile autorităţilor moldoveneşti. Atitudinea pozitivă a liderilor de la Kiev faţă de Apelul Parlamentului moldovean din 10 iunie a.c. ne dă speranţe că planul Iuşcenko reprezintă materializarea unor intenţii sincere. La această etapă liderii ucraineni nu puteau întreprinde mai mult decât au făcut şi trebuie să înţelegem faptul că Ucraina nu-şi poate periclita relaţiile cu Rusia. Astfel, cererea de retragere a trupelor ruse din stânga Nis­trului constituie prerogativa autorităţilor moldoveneşti, mai mult: urmarea firească a demersului ucrainean o reprezintă formularea de către Republica Moldova a unei atitudini clare în acest sens. Reacţia autorităţilor moldoveneşti s-a materializat deja prin Apelul adoptat de Parlamentul Republicii Moldova şi prin declaraţiile preşedintelui V. Voronin, mai sus-amintite. Unii comenta­tori s-au arătat nedumeriţi de cererea de retragere a trupelor ruseşti până la sfârşitul anului 2005, afirmând că această revendicare nu se bazează pe un termen real. Ţin să menţionez că nu respectarea termenului în sine este importantă în astfel de situaţii, ci manifestarea unei atitudini şi stabilirea unui reper care să ajute la mobilizarea eforturilor de creare a presiunii în ideea atingerii scopului fixat.

Să menţionăm consensul partidelor parlamentare care a permis adoptarea unor texte de o calitate foarte bună. Aici trebuie remarcată contribuţia societăţii civile care a furnizat pe parcursul ultimilor ani baza teoretică ce se regăseşte în conţinutul Apelului. Este probabil prima dată în ultimii ani când întreaga clasa politică se află în consens cu opinia publică din Moldova şi acest fapt ne dă speranţă cu privire la viitoarele evoluţii. Mesajul de unitate este important mai ales în contextul presiunilor care se aşteaptă din partea Rusiei.

Ameninţările care au venit în ultimul timp dinspre Moscova nu trebuie să ne sperie, ci să ne oblige la căutarea unor soluţii cu caracter economic. În acest sens, trebuie obţinut sprijinul partenerilor occidentali în scopul promovării mărfurilor moldoveneşti pe piaţa din Vest. Mai ales că aceştia au arătat întotdeauna o deschidere generoasă faţă de eforturile Republicii Moldova pentru soluţionarea conflictului.