La 13 ani de la înfiinţare grupul Trigon debutează discografic la Chişinău

În 1993, la Varna, pianistul de reputaţie internaţională Mihail Alperin mi-a înmânat o casetă promoţională. Gestul lui era acompaniat de entuziasmul unei mari descoperiri, pe care a formulat-o astfel: "Iată, finalmente, grupul care ştie cu adevărat să transfigureze muzica românească în jazz." Era vorba despre trei juni muzicieni din Chişinău, reuniţi sub titulatura Trigon: Anatol Ştefăneţ/violă, Sergiu Testemiţanu/bas, Oleg Baltaga/percuţie. În anii ce au urmat, ei au avut o ascensiune rapidă pe scena mondială (Europa, dar şi Japonia şi Noua Zeelandă), documentată prin albumele Moldovan Wedding in Jazz, editat de prestigioasa casă franco-belgiană Silex, Oglinda la casa germană Jaro şi Free Gone, apărut sub egida celui mai puternic label de jazz din Rusia, Boheme. Precaritatea situaţiei socio-economice a teritoriului devenit în anul 1991 Republica Moldova nu l-a putut abate pe Ştefăneţ de la proiectul său artistic, urmărit cu tenacitate... răzeşească. Născut în 1956, în comuna Grinăuţi de pe malul Prutului, el are în sânge vigoarea şi luxurianţa tradiţiilor muzicale de pe întreg arealul locuit de români. A probat-o convingător prin albumele de folclor realizate pentru celebra colecţie Musiques du Monde. Iar prin muzica grupului Trigon, Anatol Ştefăneţ îndeplineşte actul de magie al unei fuziuni între esenţele melos-ului românesc şi spiritul libertar al jazzului.

Cronologic vorbind, această performanţă a fost precedată, în România, de două momente similare ca anvergură şi consecvenţă: acţiunea de fundamentare a unei identităţi româneşti în jazz, datorată genialului Richard Oschanitzky (1939-1979) – urmată, mai mult sau mai puţin ezitant de generaţia lui J­ohnny Răducanu, Dan Mândrilă, Marius Popp, Aura Urziceanu, Paul Weiner – iar apoi insurgenţa neo-avangardistă a grupării constănţene Creativ polarizate în jurul fabulosului nucleu H­arry Tavitian/Corneliu Stroe. Deşi vehement contestată între anii 1979-1989, de către gardienii "corectitudinii jazzistice", concepţia liber-autohtonizantă cultivată de Tavitian/Stroe prin memorabilele lor suite polistilistice a dat roade după eliberarea de totalitarism. În anii din urmă, jazzul cu inflexiuni româneşti s’a primenit continuu, graţie unor valoroşi muzicieni precum Nicolas Simion, Mircea Tiberian, Mircea Stan, Anca Parghel, Maria Răducanu, Marius Mihalache, Sorin Romanescu, Marta Hristea, Teodora Enache ş.a. Dar, după destrămarea incomparabilului duo, Trigon rămâne purtătorul de stindard al acestei categorii muzicale, importantissime pentru promovarea singurei culturi neo-latine din Europa central-orientală.

Unul dintre titanii muzicii secolului 20, Bela Bartok – profund cunoscător al tezaurului folcloric românesc din Transilvania – afirma în 1944: "Gradul cel mai înalt al perfecţiunii se găseşte, pe de o parte, în rezultatele marilor genii, iar pe de altă parte, în creaţiile sătenilor analfabeţi, neatinşi încă de cultura urbană." Dacă mari jazzmeni au fost seduşi de resursele inepuizabile ale mu­zicilor tradiţionale, tra­se­ul parcurs de Anatol Ştefăneţ e invers: el poartă înscrisă în fibra sa artistică muzica tărâmurilor natale, iar recursul la limbajul jazzistic îi oferă modalităţi privilegiate de acces la universalitate. Pe primul disc înregistrat de Trigon în România (The Voice of My Earth/ Green Records, 2001), Ştefăneţ îşi materializează viziunile sonore într’o nouă companie (Alexandru Murzac/bas, Mario Căldăraru/percuţie, Valeriu Caşcaval/ţambal), nu mai puţin eficientă esteticamente, deşi cu o mutare de accente de la spontaneitatea scenică spre elaborările de studio.

După aniversarea unui deceniu de activitate a grupului Trigon, în istoria acestuia survine o schimbare dramatică: Anatol Ştefăneţ – a cărui capacitate de a valoriza integral resursele instrumentului mă determină să-l consider în prezent numărul unu al violei în jazz – se vede pus în situaţia de a-şi re-alcătui formaţia. O face cu mult curaj şi intuiţie valorică. Apelează la trei reprezentanţi ai noii generaţii jazzistice din Basarabia: versatilul Dorel Burlacu (n.1974), capabil să cânte fluent pe orice claviatură, iar cu mâna stângă să suplinească absenţa basului din noua formulă; poliinstrumentistul (şi, pe alocuri, vocalistul) Valeriu Boghean (n.1977), abordând cu fermecătoare muzicalitate saxofonul sopran, fluegelhorn-ul, cavalul sau muzicuţa; Gary Tverdohleb (n.1967), probabil unicul baterist/percuţionist din zonă apt să calce pe urmele lui Oleg Baltaga (plecat, ca şi Testemiţanu, să lupte cu morile de vânt ale show-business-ului occidental). Muzica noului  Trigon este, implicit, un regal de culori timbrale, coroborat cu structuri acustice sofisticate, caleidoscopice, mustind de idei. Aceste configuraţii aparent eclectice reunesc eforturile componistice ale celor patru muzicieni într’o stilistică sui generis, de o pregnantă organicitate. Arhetipurile jazzului (blues, swing, suflu improvizatoric) sunt "compatibilizate", prin melisme caracteristice, cu ritmurile subtil-explozive proprii interregnului occidental-oriental. Şi, de asemenea, cu însăşi esenţa doinei, într’o glisare inefabilă dintru dor înspre dolor universalis, sub spectrul "notelor albastre". Ethos-ul carpato-danubian – oscilând între melancolie, poesie şi humor – alcătuieşte substanţa intimă a acestor piese. Disponibilitatea spre joc e clară, începând cu titlurile lor şi până la "dramaturgia" plină de surprize a felului cum sunt construite. Într’o lume extenuată, acest tip de gândire muzicală insuflă noi energii, redă speranţe, reface moralul.

Timp de o viaţă, Anatol Ştefăneţ a lucrat asupra violei, dăruind patrimoniului jazzistic frumuseţi proaspete şi perene, comparabile cu frescele mănăstirilor moldave, sau caracterul vinurilor din partea noastră de lume. Toate resursele instrumentului sunt explorate, reliefate, epurate, cizelate, distorsionate, frânte, resuscitate, savurate, celebrate – puse, aşadar, în valoare, fără vreo tendinţă de redundanţă sau manierism. Mereu cu alt impuls creator şi cu acelaşi amor fără limite. Dacă datorită lui viola îşi cucereşte dreptul de a fi considerată o prezenţă majoră în muzica improvizatorică actuală, el ştie să evidenţieze şi contribuţiile tinerilor săi companioni la definirea unui sound românesc (de sorginte basarabeană!) în jazzul de azi. De la explorările în triunghiul minimalist al primului deceniu de existenţă, Trigon-ul devine acum un patrulater cu noi resurse de creativitate, confirmate de debutul lor discografic la Chişinău, intitulat 7 scări, programat pentru anul 2005. Muzica propusă aici e realmente semnificativă pentru un proces de anvergură globală: emanciparea limbajelor jazzistice prin raportare la diverse tradiţii naţionale. Ca atare, Trigon deţine deja un loc de referinţă în jazzul periplanetar al începutului de secol 21.

1