Un salon numit dorinţă

Mă declar dintru început un duşman al Saloanelor de artă. Pentru că nu le văd rostul în realităţile complexe de azi. Poate mi se va replica: unde mai pot fi văzuţi artiştii noştri, aşa, toţi laolaltă, în acelaşi spaţiu? Un salon era gândit, pe timpuri, ca o panoramare (ghidată şi controlată) a unei stări de fapt. Acum nu mai trebuie să dăm nici un fel de dări de seamă, nici rapoarte de activitate artistică colectivă. Era festivis­mului şi a colectivismului sterp s-a stins. Individualismul şi societatea de consum solicită un altfel de comportament public al artei şi al artiştilor. Expoziţiile numite de “concept”, precum şi cele personale sunt cele mai indicate forme de manifestare publică în acest moment. Ce se mai întâmplă pe la noi?

Se ştie prea bine că breasla cea mai organizată, şi mai veche din regiune este Uniunea Artiştilor Plastici din RM. Ea este cea care deţine o infrastructură încă destul de bine închegată. În lipsa unei pieţe de artă concurenţiale, ea este şi cea care livrează potenţialilor cumpărători producţia artistică dorită. Cu mici excepţii temerare, iar cele câteva galerii private nu au devenit un barometru exclusiv al stării de lucruri, oferta expoziţională este încă accidentală şi oarecum haotică. Totuşi, sub auspiciile diverselor structuri independente (centrul de artă contemporană [ksa:k], asociaţia “Oberliht”, galeria AoRTA ş.a.) se pot urmări evenimente interesante şi problematizatoare.

Salonul din această primăvară al UAP a arătat o faţetă neaşteptată (şi îmbucu­ră­toare) a artei autohtone. Tineretul a început să domine întregul peisaj creator. Apar şi forme inedite de prezentare a materialului creat. Interesant de arătat aici că pe vremuri grafica, pictura, cromatica, deci expresia bidimensională erau cele care caracterizau sensibilitatea acestui spaţiu cultural, acum se observă o tendinţă de obiectualizare a artefactului. Prin asta înţeleg o altă relaţie cu spaţialitatea, corporalitatea lucrurilor, şi nu e vorba aici exclusiv de încadrarea lor în semantica fixă a sculpturii, ci mai degrabă în termenul foarte larg de obiect. O piesă ca “Peisaj neprivatizat” (2004), semnată de Ghenadie Popescu, “consună” cu intervenţia de grup intitulată “Acţiune anonimă” (2005), care înfăţişează o serie de conifere vopsite într-un roşu crud, iar alăturat putem vedea documentaţia fotografică detaliată a aces­tei intervenţii (autori: Tatiana Fiodorova, Alexandr Raevschii, Ghenadie Popescu şi Andrei Gamarţ). Iar compoziţia textilistei Elvira Cemortan-Voloşin – “Mişcare în spaţiu” – părăseşte deliberat bidimensionalul specific tapiseriei clasice, pentru a se transforma într-un obiect paradoxal şi impresionant prin provocarea vizuală ce-o oferă. Un fel de objet inutile estetizat la maximum.

Pictura “feminină” este un punct forte, mi se pare, al acestui salon. Valentina Bobcova, Elena Bontea, Alla Rusu, Inessa Tâpin, Alexandrina Hristov, Elena Karacenţev – sunt câteva nume de artiste ale căror lucrări le caut prin expoziţii, şi le regăsesc de fiecare dată scriitura plastică specifică. Bobcova este o prezenţă singulară în plastica de la noi, şi nu numai pentru că a “migrat” la un moment dat din critica de artă spre expresia picturală. Ci mai ales prin calitatea intrinsecă a artei sale. Ea pictează sfidând orice tradiţie, modă sau ofertă care ar veni din sfera comercialului sau a senzorialului posac. Ea se exprimă plastic aşa cum simte şi gândeşte. Am întâlnit-o acum ceva vreme în scuarul-bâlci* dintre Sala cu Orgă şi Teatrul Naţional, unde încerca să vândă ceva din opera sa. Stătea sfioasă şi nutrea speranţa că are şanse egale cu pseudo-pictura viu colorată, un kitsch strident, sfidătoare şi vidată de orice sens, care o înconjura. Evident, pe lângă acele orori, n-avea nici o căutare! Naturile ei moarte şi peisajele pictate cu mult negru şi brunuri “barbare” erau repede trecute cu vederea de rarii cumpărători ce căutau, cel mai frecvent, cadouri pentru inşi cu gusturi rarefiate şi cel puţin dubioase. “Oraşul” (1999) şi “Trandafiri albi” (2004) erau cele două pânze expuse de Bobcova la acest Salon, prin care, evident, nu s-a dezminţit. Am regăsit acelaşi expresionism oniric şi uşor pueril, aceleaşi culori sumbre, gloduroase, cărnoase şi, mai ales, aceeaşi dorinţă de a nu plăcea deloc unui privitor pasiv, superficial şi nesofisticat. Se putea vedea aici şi mereu. O pictură reluată întotdeauna de la capăt, şi epuizată până la sinceritatea ultimă – aidoma unui barbar. O genuitate primară am putut citi şi în cele două pânze semnate de Alexandrina Hristov, “Hipnos” şi “Murena”(ambele - 2004), picturi cu ecouri morandiene, filtrate... Este clar că această tânără artistă se revendică din tradiţia europeană a picturii şi efortul ei este de a-i înţelege modernitatea şi problematicile.

Cu aceste mici excepţii, consemnate de o manieră extrem de personală şi, din păcate destul de expeditiv şi schematic, îmi voi rezuma preferinţele din acest Salon primăvăratic, spunând că lipsa unui concept curatorial care se face mereu resimţit şi dezirabil; şi nu voi obosi să tot invoc necesitatea unor expoziţii pe tematica şi conceptul cărora să-şi pună cineva anume semnătura şi amprenta. Asta ar însemna o asumare şi o responsabilizare totodată. Dacă tot se pun la cale aceste Saloane, de ce să nu se facă mai mult decât o pedestră înşiruire de tablo­uri panotate pe pereţii galeriei, şi o serie de obiecte şi sculpturi distribuite în interstiţiul dintre aceştia – bazate pe o selecţie confuză şi aleatorie? Din care se poate omite orice sau include oricât, dacă spaţiul ţi-ar permite acest lucru... Un salon numit (din nou) dorinţă.

aprilie, 2005