Cunoscându-l pe Andersen

Fişier biografic: Hans Christian Andersen este “scriitorul care a făcut cunoscută Danemarca în toată lumea” (Robert David). S-a născut la 2 aprilie 1805 în orăşelul Odense. În 1819, la 7 septembrie, sărac şi neajutorat, soseşte la Copenhaga. Încearcă să-şi facă o carieră ca actor şi cîntăreţ, apoi îşi desăvîrşeşte studiile la liceele din Slagels şi Elseneur. Cum se ştie, la Elseneur, în castelul Kronborg, îşi situase Shakespeare acţiunea tragediei sale “Hamlet”. De remarcat că tatăl lui Hans Christian Andersen, Hans Andersen, deşi cizmar, era un om cult, printre lecturile sale preferate numărîndu-se şi piesele lui Shakespeare pe care nu obosea să le citească în familie. Inspirat de călătoria sa în Italia (1833), H. Ch. Andersen scrie romanul “Improvizatorul” (1835) şi devine cunoscut în mai multe ţări europene o dată cu traducerea lui în limbile germană, engleză, suedeză, rusă, olandeză, franceză, poloneză, cehă. Critica locală însă mult timp nu “l-a avut la inimă” pe scriitorul care avea să devină celebru, din care cauză el suferea şi era decepţionat, “apărîndu-se” însă în felul său: compunea noi şi noi opere. “Fericirea mea se ascundea într-o simplă pană de gîscă”, avea să spună Andersen mai tîrziu. “Poveştile” (prima apariţie în 1832) i-au adus în ţară reproşuri şi învinuiri dureroase, de tipul “Îi recomandăm autorului să nu-şi mai piardă timpul, scriind poveşti pentru copii”. În “Povestea vieţii mele” (prima parte e publicată în 1855), H. Ch. Andersen nota: “Iar eu nicidecum nu-mi puteam învinge dorinţa de a scrie poveşti. Ce diferenţă însă între primul ecou venit din afara ţării referitor la “Poveşti” şi ceea ce s-a scris la noi!”. “Mica sirenă”, “Soldatul de plumb”, “Lebedele sălbatice”, “Răţoiul cel urît”, “Crăiasa zăpezii”, “Povestea unei mame” şi multe alte poveşti, piese, cît şi faimoasele sale cărţi de călătorie, traduse şi tipărite în mai multe ţări, inclusiv în America, îi aduc, în timpul vieţii, faima unuia dintre cei mai mari povestitori ai lumii. La 6 august 1875, la vîrsta de 70 de ani, Hans Christian Andersen încetează din viaţă în casa unui negustor din Copenhaga. Acest “mare prieten al copiilor” nu a avut niciodată o casă a lui, nu şi-a întemeiat o familie, nu a avut copii şi nu s-a bucurat de căldura unui cămin. A fost un optimist incurabil, a iubit viaţa, oamenii, natura. “Norocul meu cel mare, scrie Andersen în “Povestea vieţii mele”, ţine de faptul că mi-a fost dat să-i întîlnesc pe cei mai de seamă oameni ai timpului”. Aceştia erau: Heine, Hugo, Balzac, Dickens, Thorwaldsen, Liszt, Vagner, Rossini, nemaivorbind de prinţi, prinţese, regi şi regine pentru care vizitele lui Andersen în palatele lor erau o mare onoare.

Cu prilejul bicentenarului de la naşterea lui Hans Christian Andersen, în Danemarca şi într-un şir de alte ţări europene au loc diverse acţiuni culturale. De remarcat că poporul danez a făcut mult ca să-i înveşnicească memoria. Oraşul natal al scriitorului, Odense, a devenit un oraş al statuilor. La fiecare pas se întîlnesc sculpturi după personajele din creaţia lui Andersen. În Copenhaga, de exemplu, se înalţă falnic statuia Micii sirene care reprezintă simbolul Danemarcii, iar în Arhus a fost instalată o uriaşă statuie a unei purcele alăptîndu-şi purceluşii.

Dragă prietene!

Te cunosc de cînd eram mică. Tocmai citisem “Regina fulgilor de nea”. S-a întîmplat să fie iarnă, o iarnă geroasă, cu fulgi grei, unii chiar că-mi păreau mari ca nişte găini. Dar nu asta era important. Important era că aflasem de existenţa Reginei fulgilor. Bănuiam eu ceva cînd ieşeam iarna la săniuş! Dar după ce am citit cartea, totul mi-a devenit clar. Pentru mintea mea de copil a fost o descoperire extraordinară. “Nu se poate să nu vină Regina şi pe la noi, pe la Opaci,!” îmi spuneam. “Uite-o! O fi asta! Ba nu! E acolo!” Am alergat o bună bucată de zi prin zăpada care nu mai contenea să cadă ca o binefacere cerească. (Aşa se spune prin părţile noastre cînd ninge sau plouă din abundenţă). În casa noastră veneau scriitori, actori, medici, învăţători, vorbeau despre cîte în lună şi în stele, dar nu-i auzisem să fi pomenit despre vreo Regină a fulgilor. Şi nici mama mea care mi-a spus multe poveşti nu mi-a vorbit nimic despre Regina fulgilor. Iar ea, ca să vezi, există! Îmi era indiferent de unde venea. Important era să ajungă şi pe la noi. Dar… n-a fost să fie. Nici în acea zi, nici în alte zile Regina n-a binevoit să vină. Deşi, trebuie să-ţi spun, am aşteptat-o. Vroiam nespus de mult s-o văd. Măcar trecîndu-mi pe dinaintea ochilor. Ce-i drept, n-aş fi urmat-o, dacă m-ar fi îndemnat să merg cu ea. Simţeam un fel de teamă numai la gîndul că aş putea pleca de lîngă casă, mai ales fără voia părinţilor.

De pe atunci, să fi avut vreo 8 ani, ţi-am reţinut numele: Hans Christian Andersen. Aşa am citit pe coperta cărţii “Regina fulgilor de nea”. “El este autorul!” mi-a spus tatăl cu o anumită gravitate. Trebuie să-ţi spun, dragă prietene, că în copilăria mea am avut parte de cărţi multe şi bune, dar “Regina fulgilor de nea” a fost una cu totul şi cu totul deosebită. Vroiam să te cunosc şi într-o zi l-am întrebat pe tatăl meu, de ce nu vine pe la noi şi Andersen. Tatăl meu mi-a zîmbit oarecum stînjenit, apoi a luat un Atlas geografic şi m-a poftit să mă aşez. “Uite, asta este ţara unde s-a născut Andersen. Se numeşte Danemarca. E foarte departe de Moldova. Este dincolo de hotarele ţării noastre şi nu putem pleca acolo, fiindcă nu e voie. Nu se poate, înţelegi?”. Eu nu înţelegeam. “Nu trebuie să plecăm noi, poate veni el. Aşa cum vin şi alţi scriitori. Cărare vine ori de cîte ori vrea!” “Nu, Andersen nu poate veni, chiar dacă ar vrea, călătoriile fiind pasiunea lui. Andersen nu mai este în viaţă. Este mort. Înţelegi?”

Eu nu prea înţelegeam ce înseamnă să fii mort, deşi auzeam vorbindu-se prin casă că a murit cineva sau că trag clopotele “la mort”. În scurta mea viaţă, în familia mea încă nu murise nimeni şi nu ştiam ce înseamnă să nu mai fii. Simţeam că am în mine ceva asemănător cu sentimentul ne-muririi. Eram convinsă că toată lumea din jurul meu simte la fel. Credeam că am fost dintotdeauna împreună şi că vom rămîne mereu împreună. Iar despre scriitori ştiam că ei nu mor niciodată. Cum adică să fi murit Andersen?! “Vezi tu, cum stau lucrurile, mi-a spus tatăl meu, scriitorii, da, sînt vii şi după moarte. În cărţile lor. Andersen trăieşte în poveştile pe care le-a scris”. Cuvintele tatălui meu au fost ceva nou pentru mine. Dacă mă gîndesc bine, atunci s-a schimbat atitudinea mea despre oameni. Cred că am înţeles că n-o să-l văd pe Andersen niciodată. Chiar dacă Danemarca ar fi în capătul satului. Totuşi, nu mi-am pierdut speranţa unei eventuale întîlniri. Regina! Trebuia să vină odată şi odată! Ea o să-l aducă pe Andersen în sania cea albă şi frumoasă!

Atît de puternică a fost impresia din copilărie, încît, nu o singură dată, cînd crescusem mai mărişoară, aşteptam, în miezul iernilor, cu răbdare, să văd această minune. Era un fel de taină, pe care nu am încredinţat-o nimănui. Îmi era frică să nu rîdă cineva de mine. (Trebuie să recunosc că în ţara mea oamenii care văd lucrurile altfel sînt luaţi peste picior). Peste ani, într-o iarnă geroasă, i-am arătat fetiţei mele, pe sticla de la geamul îngheţat, un soi de fiinţă cu aripi. “Iat‑o! E Ea, Regina! A venit în ospeţie, noaptea, s-a lipit de geamul nostru şi a rămas aici peste zi!” Apoi i-am spus cea mai frumoasă poveste din cîte mi-a fost dat să cunosc vreodată.

Cu trecerea anilor, m-am maturizat şi am aflat, din cărţi, mai multe despre ţara în care te-ai născut, ţi-am citit poveştile – şi în rusă, şi în română, am văzut spectacole. Aş fi vrut să fac o călătorie în Danemarca, dar n-a fost chip. Cuvintele spuse de tatăl meu în copilărie “nu e voie” s-au dovedit a fi o realitate cruntă. Spaţiul ex-sovietic era ca o carceră, iar ţara mea ca o pasăre închisă în colivie. Aşa a rămas şi azi: ca o pasăre închisă în colivie.

Cine ştie, dragă prietene, dacă voi mai ajunge vreodată în această viaţă la Odense sau Copenhaga! Cel puţin, deocamdată, încă nu se poate. De aceea îţi scriu acest răvaş. Citind cu atenţie “Povestea vieţii mele”, publicată prima oară la Copenhaga în 1855, m-a surprins următorul detaliu: pe cînd erai mic, tatăl îţi povestea întîmplări cu Fecioara de gheaţă, care vine şi se lipeşte de geam. Odată ţi-a arătat pe geamul îngheţat o figură asemănătoare cu o femeie, spunîndu-ţi că ea e Fecioara de gheaţă. Apoi i s-a adresat mai mult în glumă: “Ai venit să mă iei?!” Cînd tatăl tău s-a îmbolnăvit şi după trei zile de agonie s-a stins din viaţă, mama ta i-a spus greieraşului care ţîrîia jalnic în ungher: “Lasă-l, nu-l mai chema înapoi, fiindcă pe el l-a luat Fecioara de gheaţă!” Şi tu ai rămas profund impresionat de cuvintele mamei, înţelegînd perfect ce a vrut să spună ea. Poate că încă pe atunci, la 1816, ai început să zămisleşti povestea “Reginei fulgilor de nea”. Care a ajuns, peste mai bine de un secol, şi în îndepărtatul sat din Moldova, dîndu-i unui copil, adică mie, dreptul de a intra în lumea fanteziei. Un drept pe care nu mi l-a luat nimeni, chiar dacă alte drepturi, pe parcursul vieţii, nu mi s-au dat sau mi-au fost luate şi încălcate cu brutalitate. Dar asta e o altă poveste, a vieţii mele…

1