Vasile Gârneţ în dialog cu Constantin Cheianu: 'Am considerat necesar să critic în ideea că, dacă nu există acum forţe capabile să schimbe lucrurile în bine, măcar să impunem necesitatea şi valoarea criticii'

Vasile Gârneţ: - Dragă Constantin Cheianu, încep dialogul nostru prin a te întreba cum apreciezi rezultatele alegerilor parlamentare din acest an din Republica Moldova? Ai scris zeci de articole în presa de la Chişinău şi din România despre guvernarea comunistă, despre politicienii “democraţi” ai Moldovei de astăzi şi despre anemica societate civilă, ai sancţionat cu duritate greşeli şi mentalităţi, încât mi-am imaginat că ţi-ai fixat un anume orizont de aşteptare legat de aceste alegeri. Ţi s-au împlinit măcar câteva din speranţele şi năzuinţele tale?

Constantin Cheianu: - De fapt, nu am avut un orizont de aşteptare. Mi-ar fi plăcut să existe, dar cum în politica noastră din ultimii ani s-au produs tot felul de răsturnări şi metamorfoze de-a dreptul imposibile, am sfârşit prin a crede că orice rezultat la care se va ajunge va fi unul prost.

Gândeşte-te cât de greu i-ar fi fost unui intelectual georgian ori ucrainean să-şi fixeze un orizont de aşteptare în situaţia în care nişte nomenclaturişti ca Şevardnadze în Georgia ori Kucima  în Ucraina s-ar fi “restructurat” la jumătatea mandatului lor, ajungând să sfideze Rusia şi să pledeze pentru integrarea în Europa, iar nişte democraţi ca Yuşcenko şi Saakaşvili s-ar mai fi cramponat de prietenia cu Rusia! Or la noi cam asta s-a întâmplat.

Aici Rusia a fost pe punctul să provoace un fel de revoluţie oranj “pe dos”, adică una pe care să o speculeze în interesele ei. Ce satisfacţie maliţioasă am avut văzând cum un fiu destoinic al Moscovei, care este Vladimir Voronin, arestează trenuri cu provocatori (adevăraţi, falşi - nu ştiu) ruşi, ca să-i expedieze acasă! Iată un fel de reluare, peste ani, în termenii unei farse istorice, a faimosului slogan “Cemodan, vokzal, Rossia!”

În consecinţă, neavând un orizont de aşteptare, am considerat necesar, în schimb, să combat şi să critic persoane, fapte şi instituţii în ideea că, dacă nu există acum forţe capabile să schimbe lucrurile în bine, măcar să impunem necesitatea şi valoarea criticii.

V. G.: - A câştigat din nou Vladimir Voronin şi partidul său, care practică un fel de “comunism fără comunism” şi mulţi basarabeni – inclusiv şi organisme internaţionale care monitorizează Republica Moldova – îi privesc cu speranţă şi oarecare încredere. Am trăit s-o vedem şi pe aceasta: generalul Vladimir Voronin, cel care organiza – fără să i-o fi cerut cineva - apărarea Breanskului de tancurile NATO, invită acum Pactul Nord-Atlantic să se implice în rezolvarea conflictului transnistrean şi trece în ochii organismelor internaţionale drept cel mai convingător europenist din Moldova. Cum ţi se pare această metamorfoză a vechiului comunist? Este el credibil în ceea ce afirmă?

C. C.: - Trebuie să-ţi mărturisesc că, în virtutea structurii mele de sceptic (dacă nu cumva de “scindat”), accept cu dificultate interpretările univoce şi, probabil, am făcut un fel de obsesie din a căuta reversul lucrurilor, albul în negru şi invers. Am ajuns să accept ideea că paradoxalul şi absurdul sunt tot atât de fireşti şi necesare ca şi ordinea şi logicul. Este în acest fel de a privi lumea o provocare permanentă pentru minţile noastre, o ridiculizare a aroganţei intelectuale şi o acutizare a vigilenţei spiritului.

Aşa se face că la sfârşitul anilor ‘80, atunci când ne adunam, entuziaşti, la mitingurile de la Teatrul Verde ori din Piaţa Marii Adunări Naţionale, eu tocmai îl descopeream pe Nietzsche. L-am citit aproape integral, viziunea lui, al cărei miez e ideea dualităţii lumii, pliindu-se foarte bine pe percepţia mea. Deşi strigam în piaţă împreună cu toată lumea, refuzam să cred că oamenii aceia de la tribună, care până mai ieri slujeau cu devotament regimul vechi, vor fi capabili să construiască o lume nouă.

În orice caz, Nietzsche m-a tratat pentru totdeauna de boala maniheismului.

Din acest punct de vedere, mi se pare neunivoc şi de aceea curios tot ce se întâmplă cu Vladimir Voronin. Şi Kucima în Ucraina, şi Şevardnadze în Georgia (sau, iată, Akaiev în Kârgâzstan; de fapt, cam cu toţi liderii din CSI) au sfârşit în ultimul deceniu prin a practica un soi de “stagnare a tranziţiei” cu apropieri-îndepărtări de Rusia, ori de Occident, pe planul politicii externe, şi cu o îmbinare monstruoasă între capitalis­mul sălbatic cu cel de stat (ori “de clan”), pe plan economic. La un moment dat, ne-am obişnuit cu această rutină, am considerat-o firească, acceptând-o ca pe o fatalitate. Brusc, apar un Saakaşvili şi un Yuşcenko, care spun că lucrurile pot evolua altfel, cu alte viteze, cu mai multă eficienţă (o tendinţă pe care pare să o ilustreze, deocamdată, şi Băsescu).

De fapt, accelerarea aceasta istorică trebuie privită într-un context mai larg şi trebuie să o legăm de dinamizarea politicii externe americane în primul rând. Dinamizare, care, la rândul ei, a fost provocată de 11 septembrie 2001, adică de un eveniment absurd, ca să mă menţin în spiritul lui Nietzsche şi sper că nu sunt sinistru.

Voronin s-a lansat la începuturi nu atât ca un Kucima sau un Şevardnadze, cât chiar ca un Lukaşenko, adică un om al soluţiilor radicale. Într-o primă etapă a mandatului său părea dispus să ia decizii tranşante în privinţa Transnistriei, a limbii ruse, a apropierii de Moscova. Ajuns la jumătatea mandatului, însă, a realizat că radicalismul său se ciocneşte de inerţia şi stagnarea care se statorniciseră în spaţiul ex-sovietic. În acel punct ar fi putut să se resemneze, să devină un Lucinschi moderat şi conciliant care să se mulţumească cu status quo, să dea pensii, să se întâlnească de două ori pe an cu Smirnov, să-şi servească clientela politică. Ruşii s-au înşelat, însă, crezând că Voronin va acţiona de aceeaşi manieră, “adormită”, ca şi ceilalţi lideri ex-sovietici. Mai mult, fiindcă el făcea declaraţii de dragoste la adresa Rusiei mai fierbinţi decât alţii, ruşii au crezut că pot obţine chiar mai mult decât de la predecesorii săi.

Unii i-au reproşat lui Voronin că prea vrea să-i semene lui Putin. Uite că autoritarismul liderului de la Kremlin ajunge, prin mimare, să lovească, precum un bumerang, nu numai în noi, dar şi în cel ce l-a lansat.

Şi în toamna lui 2003 în Georgia se ajunge la “revoluţia rozelor”, iar în Moldova Voronin respinge “planul Kozak”.

Se profilează, aşadar, cel puţin două supoziţii apropo de evoluţia lui Voronin. Unii politicieni şi comentatori, mai sceptici vis-a-vis de capacitatea de a se schimba a preşedintelui moldav, văd în această metamorfoză a sa un gest calculat, o mişcare tactică, o stratagemă menită să-l readucă oricum, până la urmă, în braţele Moscovei. Alţii îl consideră pe Voronin un tip pragmatic, abil, flexibil, care ştie să înveţe şi să-şi revizuiască punctul de vedere. Un amestec de radicalitate, spirit aventurier şi vanitate ce îl caracterizează l-au determinat să ia decizii “atipice”.

Văd că în polemicile postelectorale această divizare a intelectualilor şi comentatorilor dobândeşte accente paroxistice, nici unii, nici alţii, nu vor să audă argumentele celorlalţi, aşa încât la un moment dat ajungi să crezi că e vorba nu atât de o ciocnire de idei şi de principii, cât de un “război al temperamentelor”, al celor “care cred” în schimbarea lui Voronin cu cei “care nu cred” în ea.

În ce mă priveşte, împărtăşesc un optimism prudent apropo de capacitatea preşedintelui de a consolida tendinţele europeniste ale guvernării şi de a renunţa la stilul său autoritarist. Nu cred că este fertil să respingem tot ce vine de la Voronin cu motivarea că provine de la un “bolşevic”, tot astfel cum nu ne putem transforma, din comentatori, în nişte fani ai liderului de la Chişinău, cum a făcut-o, de pildă, domnul Vladimir Socor.

Apropo de atitudinea Occidentului faţă de Voronin. Mi se pare o evidenţă faptul că aici, raţiuni de ordin geopolitic au prevalat asupra preocupării pentru apărarea valorilor democratice, cum au remarcat şi alţi analişti politici. Pentru Europa a contat mai puţin faptul că Voronin a instaurat un regim autoritar şi că, în raport cu guvernările precedente, democraţia a regresat simţitor în Moldova ultimilor patru ani. Împărtăşesc şi eu în acest sens dezamăgirea multora dintre colegii mei. Totodată, încerc să înţeleg şi abordarea Occidentului. Este pentru prima dată în ultimii cincisprezece ani când Moldova a devenit una din ţările de real interes pentru Statele Unite şi UE. Ar fi fost bine, în acest moment de dinamizare politică şi transformări în zona noastră, să avem un lider democrat, să fim o ţară matură cu elite puternice, aşa cum au fost la momentul oportun o Estonie, o Slovenie sau o Cehie. Dacă nu le avem, ce să facem, să ratăm această şansă istorică numai pentru că Voronin este aşa cum este? Eu nu cred că Occidentul vrea să ne înglobeze în orbita sa pentru a conserva aici o insulă de autoritarism.

Optimismul meu (şi nu numai al meu, cred) vis-a-vis de capacitatea de schimbare a lui Voronin ar putea deveni mai ferm, dacă preşedintele nostru ar face nişte paşi spre concilierea cu intelectualii, renunţând la răceala ostentativă şi chiar ostilitatea cu care ne tratează. Paradoxul (încă unul!) este că Partidul Comuniştilor a fost votat în principal de pensio­nari, care, însă, nu înţeleg, iar mulţi dintre ei nici nu acceptă, politica externă a guvernării comuniste, cea îndreptată spre confruntarea cu Rusia şi integrarea europeană. Sunt nişte obiective mai apropiate şi mai înţelese de noi, intelectualii.

V. G.: - În aceste săptămâni de după alegeri am auzit destui oameni spunând, pe un ton uşor resemnat, că “iluminarea” sau “deşteptarea” comunistului Voronin trebuie salutată, atâta timp cât opoziţia democratică e anemică şi ezitantă şi nu poate oferi o alternativă credibilă. Eu îmi păstrez destule rezerve pentru felul acesta de a judeca lucrurile şi mă întreb, la rândul meu, dacă nu e un preţ prea mare pentru Moldova să cronometreze, răbdătoare, anii în care Voronin se “iluminează” şi se “deşteaptă”, înţelegând şi acceptând abia acum lucruri pe care ar fi trebuit să le înţeleagă şi să le accepte mai demult? E corect oare ca o ţară să sufere atâta, doar pentru că cei care o conduc orbecăiesc pe căi greşite?

C. C.: - Dar predecesorii lui Voronin nu s-au “iluminat” nici măcar în zece ani!

Mi-ar plăcea şi mie să evolueze mai repede, mi-ar plăcea să facă, la puţinul cât a făcut, încă două-trei lucruri, adică să relanseze cu adevărat relaţiile cu România, să reformeze Televiziunea publică, să abandoneze tendinţele autoritariste şi să reabiliteze spiritul democratic, pe care tot el l-a compromis, să impulsioneze procesul de integrare europeană. Aş vrea să spun că Voronin a dovedit că se poate schimba, poate evolua şi că, prin urmare, există probe că va produce schimbări şi în direcţiile acestea, dar îmi dau seama, totodată, că avem de a face cu un om mult prea imprevizibil şi excentric şi ne putem aştepta încă la destule extravaganţe şi piruete derutante.

Dacă Moldova ar fi o ţară matură, conştientă, cu elite puternice, aş zice şi eu aşa cum spui tu că da, preţul e cam mare. Uitându-ne, însă, cu mai multă luciditate la noi, la toţi – politicieni, intelectuali, oameni de afaceri, popor, la marea majoritate a acestora, cel puţin, şi la capacitatea noastră de a articula şi promova nişte valori, îmi dau seama că nu prea putem pretinde la o cantitate de suferinţă mai mică decât cea de care avem parte. Îmi sunt antipatici comuniştii, dar câţi inşi antipatici am avut şi avem printre aşa-zişii democraţi! Aşa se face că numărul orbilor îl covârşeşte, la noi, pe cel al văzătorilor, în plus, aceştia din urmă mai fiind şi marginalizaţi. Ori chiar ostracizaţi.

Continuând metafora aceasta, permite-mi să evoc episodul dintr-un cunoscut film rusesc, “Legenda despre Till” după cunoscutul roman al lui Charles de Coster, în care apare, la un moment dat, acel şir faimos de orbi preluat de regizor cu multă fidelitate din marele tablou al lui Breughel. La un moment dat acei orbi se prăbuşesc într-o groapă nu prea mare şi când unul din personajele filmului le oferă mâna pentru a le ajuta să se ridice, se întâmplă că, în avida şi disperata lor dorinţă de a-şi recăpăta echilibrul, ei se înfig în acel personaj cu ferocitatea unei haite de lupi fiind pe punctul să-l sfâşie şi numai intervenţia altcuiva îl salvează. Cam acesta este şi destinul unor “văzători” de la noi.

Sigur, se întâmplă în istorie cazuri când o ţară primeşte câte un lider “de la Dumnezeu”, care, indiferent de stadiul în care se află societatea respectivă, el reuşeşte să-i accelereze mersul istoric. Alteori, liderul poate fi mai ticălos şi mai retrograd decât poporul şi atunci acesta din urmă este aruncat înapoi. În sfârşit, există liderii mediocri, adică “păstrătorii de stagnare”. Sistemul democratic este benefic în acest sens, deoarece are pârghii prin care poate minimaliza influenţa ticăloşilor şi a mediocrilor, punând, totodată, în valoare virtuţile liderilor talentaţi.

Când spui că ar trebui să ne mişcăm mai repede şi că e nedrept să suferim atâta, mă tem că ceri, de fapt, un lider sau nişte lideri “de la Dumnezeu”, or noi am avut şi avem ticăloşii şi mediocrii pe care îi merităm.

V. G.: - Un alt aspect pe care aş vrea să-l discutăm este cel legat de prestaţia mass-media de la Chişinău în perioada campaniei electorale. Cei care s-au implicat – majoritatea – au făcut-o pătimaş, ilustrând un partizanat deschis, fără rezerve. Am descoperit, cu ajutorul presei, că lumea noastră politică nu este altceva decât o galerie de “killeri”, “hoţi”, “mafioţi”, “securişti-kgb-işti”, “mercenari ai Moscovei”, “mercenari ai Bucureştiului”. “Demascările” curgeau gârlă, păreau atât de convingătoare, încât m-am gândit că procuratura va opera arestări îndată după încheierea campaniei electorale. Or, nu s-a întâmplat nimic, ca de obicei. Cum ai caracteriza tu, jurnalist independent, prestaţia mass-media în această campanie electorală?

C. C.: - Dacă într-o publicaţie occidentală serioasă pot apărea trei-patru articole pe an cu acuze grele la adresa unor persoane sau instituţii, articole ce pot provoca demiterea unor demnitari atât de înalţi precum un cancelar german sau un lider NATO, la noi unele ziare publică câte trei-patru articole pe zi, pline cu epitete de genul celora pe care le aminteşti. De aici demonetizarea cuvântului şi neîncrederea în presă. Chiar şi atunci când se întâmplă să citesc un articol despre nelegiuiri şi abuzuri care pot fi – şi unele chiar sunt - adevărate, nu mă părăseşte o anume stare de neîncredere, e aproape imposibil să discern unde se încheie adevărul şi începe invenţia ziaristului.

Deci, presa noastră încă se mai află la stadiul acesta al exacerbării (ori fabricării) scandalului. Jurnalistul nostru, împreună cu politicianul care adesea stă în spatele lui (la noi, tonul declaraţiilor incendiare în mass-media îl dau, de multe ori, politicienii, în frunte chiar cu şeful statului), încă se mai îneacă de extazul de a spune lucruri tari. Este adevărat, însă, că apar şi insule de jurnalism autentic, de bună calitate, la unele posturi de radio şi televiziune serioase, sau la unele agenţii de presă.

Pe de altă parte, nu putem ignora nici condiţia economică a ziarelor şi a ziaristului în Basarabia. Nicăieri în partea aceasta de lume, jurnalistul nu este plătit mai prost decât la noi.

Pe urmă, a fi jurnalist la noi presupune de multe ori a împrumuta prea multe lucruri de la politicieni. Uită-te la itinerarul profesional al multor jurnalişti importanţi din ultimii zece ani şi o să vezi că nu există mari diferenţe între modul în care au evoluat ei  şi drumurile atât de întortocheate pe care le-au urmat unii politicieni. Mă tem că de multe ori dependenţa de nişte patroni provizorii şi “dependenţa de popularitate” ale unor jurnalişti sunt mai mari decât dorinţa de a fi de partea publicului şi a adevărului.

V. G.: - Una din preocupările tale publicistice din aceşti ani care mi s-a părut extrem de interesantă a fost aceea de a pune sub reflector lipsa de caracter ori, cu o altă formulă, “caracterul de giruetă” al intelectualului basarabean. Te arătai mirat de câte surprize neplăcute îţi poate oferi mediul nostru intelectual, lipsit de principii şi de un cod al onoarei. Mai întâi, ni se servesc în presă nişte răfuieli foarte violente şi murdare între diverşi “intelectuali ofuscaţi”, ca apoi să ni se ofere spre contemplare “înfrăţiri” la fel de greu de suportat. Cum ai caracteriza tu acest fenomen dezagreabil? Bănuiesc că ai adunat destul material pentru un studiu de caz.

C. C.: - Există părinţi maturi şi responsabili care, în relaţia lor cu copiii, au acest talent de a şti să îmbine căldura cu exigenţa, ataşamentul cu severitatea. Şi există un alt gen de părinţi, “infirmi”, care cultivă un fel de iubire oarbă şi inconştientă faţă de copiii lor, la care se uită printr-un soi de ochelari roz, fără nici un spirit critic, înduioşându-se în faţa a tot ce fac aceia. Când aceştia se urinează pe pereţi ori scuipă în trecători, ne este dat să auzim justificări de genul “Sunt copii, ce vreţi?!”

Mi se pare că şi societatea noastră imatură şi cam debilă cultivă o atitudine similară faţă de unii dintre aceşti intelectuali, pe care îi priveşte uneori ca pe nişte copii, alteori ca pe nişte bolnavi ori ... vaci sfinte. Parcă ni s-ar spune “Sunt copii, azi se împacă, mâine se ceartă, ce vreţi de la ei!” Şi fiindcă sunt trataţi astfel, aceşti “copii” înţeleg să-şi facă de cap şi mai tare.

Deci, eu aş vedea una din cauzele principale ale acestor manifestări în imaturitatea elitelor şi a societăţii pe ansamblu. Ar fi suficient ca persoanele respective să fie sancţionate o dată sau de două ori în ochii opiniei publice şi cred că şi-ar mai tempera elanul de a ne trata cu astfel de spectacole respingătoare. Or la noi, orice mediocritate patentată, căreia la un moment dat i se spune pe nume într-un ziar ori într-un for public, îşi găseşte întotdeauna ziarul ori cercul care să-i menajeze orgoliul şifonat şi să-i repună “bustul” în galeria “patrioţilor neamului” ori a “scriitorilor”.

V. G.: - Ai fost angajat la Ministerul Culturii, de unde ai plecat după instalarea comuniştilor la guvernare. Cum ţi s-a părut că a funcţionat Ministerul Culturii în aceşti 4 ani de guvernare comunistă? Ştiu că ai avut câteva intervenţii în presă pe acest subiect.

C. C.: - Sună bine asta - “ai plecat după instalarea comuniştilor”. În realitate, s-a întâmplat să plec de la minister cu două luni înaintea instalării comuniştilor, adică la 1 ianuarie 2001 şi eram pregătit să o fac indiferent de culoarea politică a celor ce aveau să vină la guvernare. În plus, am dorit să imprim gestului meu şi o notă, dacă vrei, mai patetică: nu voiam să intru într-un secol nou ca birocrat.

Am stat la Minister atâta timp, cât a fost posibil acolo să discuţi despre creaţie şi să pui în practică nişte proiecte culturale, alături de colegi valoroşi precum Valentina Tăzlăuanu, Ghenadie Ciobanu, Alexei Colâbneac.

În 1997, când am venit la Minister, am putut lansa un proiect grandios, aş zice, de susţinere a dramaturgiei şi a teatrului. Pe durata unui an întreg am organizat o serie de acţiuni şi evenimente coerente, începând cu o tabără de vară la care au participat circa 70 de actori, regizori şi drama­turgi, inclusiv o echipă de actori, regizori şi autori de teatru de peste Prut. A urmat un concurs de dramaturgie, am lansat apoi un proiect de editare a pieselor în colecţia “Cântăreaţa cheală” şi, în fine, am organizat un Festival  naţional de teatru în cadrul căruia Liliana Alexandrescu a susţinut un Atelier de dramaturgie (voi aţi publicat atunci un interviu cu ea în Contrafort). Toate acestea au fost posibile graţie cofinanţării proiectului de către Ministerul Culturii şi Fundaţia SOROS.

În următorul an, însă, s-a produs cunoscuta criză financiară în Rusia, urmată de prăbuşirea leului nostru şi aproape toate proiectele de creaţie s-au năruit. Îmi amintesc că la un moment dat nu am ridicat leafa timp de patru luni!

Paradoxal, dar cu cât mai puţini bani ni se dădeau, cu atât erau mai dure cerinţele faţă de disciplina de muncă. Eram somaţi să stăm ţintuiţi de fotoliile noastre cele opt ore regulamentare. Un al doilea reflex al crizei era că, o dată cu reducerea proiectelor de creaţie, a crescut simţitor cantitatea de hârtii şi acte pe care trebuia să le scriem. Eu acceptasem la începuturi să lucrez la Minister şi pentru că exista un regim de lucru mai lejer, nu trebuia să vii la nouă dimineaţa, ne puteam lua câte o zi pe săptămână “liber”, se chemau “zile de bibliotecă”, deşi mă îndoiesc că mulţi le-au folosit ca atare. Când au dispărut banii pentru proiecte şi s-a amplificat birocraţia, am înţeles că nu mai am ce face acolo.

Ministerul Culturii a făcut o figură proastă şi chiar oribilă în ultimii patru ani, dar este adevărat că niciodată în perioada de după declararea Independenţei acolo nu s-au putut face lucruri mari pentru cultura Basarabiei, poate cu excepţia ministeriatului lui Ion Ungureanu.

La noi cultura mai este considerată o îndeletnicire a artiştilor şi scriitorilor, nicidecum o dimensiune a fiinţei fiecăruia dintre noi. În condiţiile în care Moldovei, în ultimele două secole, i-a fost amputat sistematic stratul de oameni cultivaţi, aici a învins mentalitatea “pragmatică” a ţăranului, pentru care cultura a fost întotdeauna o preocupare deşartă şi s-a rezumat la muzica lăutarilor de la nunţi. Pe de altă parte, prin modul în care liderii Moldovei, de la Bodiul la Voronin, au înţeles să susţină câte o Maria Bieşu ori o Sală cu Orgă, ei nu făceau decât să copie o practică a boierilor medievali care, pentru a se făli în faţa vecinilor ori a musafirilor străini, îşi făceau câte un teatru din şerbi.

Ori de câte ori oamenii de cultură au delegat câte un reprezentant din mediul lor în Guvern pentru a le reprezenta interesele, acesta sfârşea prin a se transforma din ministru al Culturii în ministru al Agriculturii.

Ministerul Culturii cheltuieşte minusculul său buget (cel mai mic nu doar din regiune, ci din întreg spaţiul ex-sovietic) nu pentru cultură, ci pentru întreţinerea unor sedii, salarizarea aparatului său şi pentru două-trei manifestări “guvernamentale”, prăfuite şi sforăitoare, de genul festivalului “Mărţişor”.

“Noutatea” pe care au impus-o comuniştii este că ei au reintrodus unele elemente de cenzură, după ce aceasta a fost eliminată în teatre încă în anul 1987. Ştiu că Veaceslav Madan a interzis personal montarea unor spectacole pe scena Naţionalului, pe motiv că ar putea leza autorităţile comuniste. Încă un domeniu al interdicţiilor impuse de comunişti vizează colaborarea cu oameni şi instituţii de cultură de peste Prut.

V. G.: - Cum funcţionează Filiala Uniunii teatrale din România la Chişinău, al cărei fondator eşti? Aveţi membri, activităţi, proiecte comune cu UNITER-ul? Crezi că poate fi reformată UNITEM-ul?

C. C.: - Am înţeles să accept invitaţia actorului Petru Hadârcă de a fi unul dintre fondatorii acestei Filiale dintr-un gest de protest la adresa politicii lui Voronin de a produce tot felul de “uniuni de alternativă” reacţionare (politică la care a cam renunţat, se pare, în ultimii doi ani), precum şi faţă de Uniunea Teatrală din Moldova, care s-a transformat în ultimii opt ani într-un fel de sindicat al pensionarilor de teatru. Aud că singurul proiect orientat, parcă, spre susţinerea şi încurajarea performanţei în teatru, “Premiile UNITEM” (pe care eu l-am lansat cu exact zece ani în urmă), a fost abandonat; anul acesta, la 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, premiile nu s-au mai acordat.

Nu prea cred în schimbarea lucrurilor la UNITEM, pentru că nimeni nu mai aşteaptă nimic de la Uniune, nimeni nu o ia în serios, este un organism bolnav care stă să moară.

Cât despre Filială, deocamdată nu ne putem lăuda, din păcate, cu realizări deosebite, cauza fiind una ştiută şi banală, lipsa banilor, dar am înţeles că Petru Hadârcă, în calitatea sa de preşedinte, urmează să ne convoace în curând pentru a demara câteva proiecte.

V. G.: - Ştiu că ai predat un curs de jurnalism la Universitatea Internaţională Liberă din Moldova. Cum ţi s-au părut studenţii de azi, cei interesaţi de jurnalism, de cultură? Ţi-au cerut cu împrumut, aşa cum procedam noi, cărţi pentru lectură? Să aşteptăm un nou “desant” de tineri dornici să se afirme în literatură?

C. C.: - Este adevărat că atunci când am acceptat să predau acel curs de “jurnalism cultural”, mă aşteptam să găsesc la facultate, în aceste timpuri de democraţie şi libertate, nişte tineri mult mai interesaţi, mai activi şi mai pregătiţi decât eram noi, cei care, la studenţie, nu ne puteam nicidecum potoli setea de informaţie şi de lecturi, trebuind să suportăm agresiva îndoctrinare.

Din păcate, realitatea mi-a dat peste cap aşteptările. Chiar mi s-a părut, la un moment dat, că tinerii aceştia nu pun nici un preţ pe libertatea de azi şi că ar fi putut foarte uşor să se adapteze la “rigorile” programului de studii din epoca noastră.

Nivelul jurnaliştilor profesionişti de astăzi este incomparabil mai bun decât al celora de pe timpul nostru, astăzi un student are ce şi de la cine învăţa. Există apoi oceanul acesta de literatură la care noi nici nu puteam visa, există atâtea televiziuni, Internetul, poţi citi orice ziar de oriunde. Nimic, însă, nu pare să-i intereseze pe aceşti viitori colegi ai noştri, preocuparea lor de bază fiind să caute soluţii facile pentru a face bani. I-aş înţelege în această preocupare a lor, întrucât nu o duc deloc uşor, dar nu îşi prea amintesc de viitoarea profesie nici atunci când au bani.

Când le-am propus unora dintre ei, aflaţi deja la anul trei de studii, să scrie câte un mic articolaş despre un spectacol de teatru ori despre o expoziţie de artă plastică la care tot eu îi dusesem, m-am speriat de însăilările puerile şi agramate, pe care mi le-au prezentat o săptămână mai târziu. Altă dată le-am citit, cu titlu de “exemplu prost”, articolul unei jurnaliste de la cea mai naţionalistă şi mai de dreapta publicaţie din Moldova, articol care abunda în aberaţii şi agramaţii. S‑au amuzat copios, au comentat participativi dar, surpriză, peste o altă săptămână mi-au prezentat nişte articole pline cu exact aceleaşi “vicii” de care râseseră cu atâta poftă.

Mă tem că tinerii aceştia vin extrem de nepregătiţi din şcolile şi liceele noastre, iar facultatea nu are puteri suficiente pentru a se ocupa cu dădăcirea lor, astfel încât cei doi-trei studenţi buni, dintr-un grup de 20 de persoane, mai au nevoie, după absolvirea facultăţii, de încă vreo cinci ani de jurnalism practic pentru a învăţa alfabetul meseriei. Restul de 17 persoane nici nu s-au gândit vreodată să facă jurnalism, venind la facultate de dragul diplomei.

V. G.: - Dragă Constantin, după acest şir de întrebări pe subiecte politice şi sociale, pe care mi-a fost greu să le evit, deoarece eşti o persoană publică destul de implicată în viaţa cetăţii, îţi propun să discutăm şi despre ceea ce te recomandă ca scriitor: proză şi dramaturgie. Ai publicat o remarcabilă carte de proză, Totul despre mine!, unde descrii savuros şi memorabil copilăria şi adolescenţa unui personaj pe care mulţi l-au confundat cu autorul. Vreau să ştiu dacă vom citi şi o proză despre peripeţiile acelui personaj ajuns la vârsta tinereţii?

C. C.: - Mă aşteptam şi eu că voi merge pe această cale, adică voi continua, într-un fel sau altul, firul biografiei acelui personaj de după vârsta de 30 de ani, acolo unde îl abandonasem. În realitate, se întâmplă invers. Dacă relatarea d­espre eroul din prima carte începea cu vârsta de şapte ani, cel din proza la care scriu acum este de doar cinci-şase ani. E o perspectivă oarecum freudiană asupra fiinţei copilului şi mă preocupă să văd cum şi când într-un om iau naştere germenii răului.

Referitor la Totul despre mine!, cred că există o sete a omului de la noi de a citi cărţi despre ce i se întâmplă aici şi acum şi eu asta am încercat să o satisfac. Este bine că mulţi dintre noi suntem preocupaţi să ne înscriem într-un anume trend elitist, al rafinamentului intelectual, ca o reacţie firească la păşunism şi realism socialist. Dar eu mai am nos­talgia întâmplărilor literare de genul celora pe care le povestea Hemingway, când evoca episodul cu reacţia furtunoasă a oamenilor care s-au recunoscut în personajele din romanul Fiesta.

Apropo de Hemingway, am senzaţia că a apărut şi la noi un strat de cititori cu o oarecare pregătire, cu bani şi cu aplecări epicureice, care ar gusta romane scrise în cheia unora dintre romanele marelui autor american.

V. G.: - Se spune că “vremurile grele, dramatice”, cum au fost şi sunt parcă dintotdeauna în Basarabia, le oferă prozatorilor, scriitorilor în general, subiecte “tari”, greu de imaginat într-o viaţă liniştită şi normală. Ce subiecte pentru  proză şi dramaturgie ţi-a sugerat ţie realitatea tragicomică basarabeană de după 1989? Ai găsit vreun personaj emblematic pentru aceste timpuri?

C. C.: - Uneori ţi se pare că e foarte greu să găseşti un astfel de subiect şi un personaj “emblematic”, alteori ai impresia că descoperi câte unul în fiecare săptămână, dacă nu chiar în fiecare zi. În trista noastră goană pentru existenţă, însă, ajungem fie să strecurăm toate aceste observaţii în nişte fragmente fugare de articol ori de eseu, fie le notăm pe undeva, ori chiar le uităm.

Aş avansa ideea că personajul emblematic al timpurilor noastre este basarabeanul dezrădăcinat, reprezentantul celor câteva sute de mii de concetăţeni de-ai noştri care au abandonat şi abandonează în continuare ţara. Pentru mulţi dintre ei ruptura de o tradiţie seculară şi contactul cu o lume cu totul diferită, adesea pe fondul unor drame copleşitoare, se transformă într-un traseu existenţial impresionant. Basarabeanul a oscilat dintotdeauna între condiţia celui ce a stat acasă fără să-şi poată împlini destinul şi cel ce şi-a luat lumea în cap ajungând, ca excepţie, un Alexandru Hâjdău, un Eugeniu Coşeriu sau un Paul Goma, iar, ca regulă, fie a prins rădăcini în alte părţi devenind buni cetăţeni, fie s-a alcoolizat pe şantierele de construcţie din Moscova ori Israel, fie a sfârşit în bordelurile pentru soldaţii NATO din Kosovo. 

Problema, însă, cred că poate fi privită şi altfel. Până la urmă, scriitorul este acela care face dintr-un subiect oarecare unul “bun pentru literatură”, iar dintr-un personaj banal unul emblematic, aşa cum au făcut Camus cu Meursault al său, de pildă, ori Kafka cu Josef K.

Câte subiecte bune au fost stricate de scriitori mediocri şi câte romane mari s-au născut din subiecte minore, aproape banale!

V. G.: - Te numeri printre cei câţiva dramaturgi, alături de Val Butnaru, Nicolae Negru şi Dumitru Crudu, care au relansat şi reabilitat acest gen în literatura română din Basarabia. Piesele scrise de voi, aşa cum am consemnat de mai multe ori în Contrafort, mi se par excelente ca scriitură şi mesaj. Din păcate, regizorii noştri n-au ştiut, n-au putut să facă din aceste piese şi mari spectacole, care să ţină afişul teatrelor mai mult timp. Cum comentezi tu acest fenomen, paradoxal în opinia mea, când avem o dramaturgie de bună calitate, dar avem un teatru slab, aproape mediocru? Eşti de acord că teatrul basarabean traversează o perioadă de criză?

C. C.: - Aş zice mai curând că e o perioadă de suferinţă. Spre deosebire de un scriitor care între două cărţi scrise poate profesa jurnalistica ori un alt gen de activitate, din care şi‑ar câştiga existenţa, un actor sau un regizor nu pot funcţiona în afara scenei. O soluţie ar fi televiziunile unde este nevoie întotdeauna de munca lor, dar la noi posibilitatea aceasta e aproape nulă. Fiindcă teatrul comportă cheltuieli mari, iar bugetul culturii este ridicol, aşa se face că mulţi actori şi regizori de calitate nu au posibilitatea să-şi pună în valoare potenţialul şi fie pleacă, fie se descalifică. Şi Petru Vutcarău, şi Sandu Vasilache, şi Mihai Fusu sunt regizori capabili să realizeze spectacole bune după textele noastre, dar ei îşi petrec câte jumătate de an în afara Moldovei.

O să-ţi ilustrez mai bine ceea ce vreau să spun printr-un exemplu. În 1998, tânărul actor şi regizor Sandu Cozub de la Teatrul “Eugene Ionesco” mi-a montat piesa “Plasatoarele”, un spectacol cu care a cucerit Premiul I la Festivalul Naţional de Teatru din acelaşi an. Mai înainte, el regizase un alt spectacol, primul în cariera lui de regizor, fiind şi acela unul foarte bun.

Dacă la Bucureşti un regizor tânăr face două spectacole bune la rând, dintre care unul mai cucereşte şi un premiu important, el este invitat imediat de două-trei teatre pentru noi montări. La noi, nimeni nu l-a chemat pe Cozub. Mai mult, la acea dată Teatrul “Ionesco” era înglodat în probleme cu sediul, nu avea bani, nu se montau piese noi, nu se jucau cele vechi. În aceste condiţii, Sandu Cozub, împreună cu alţi câţiva colegi, s-au văzut obligaţi să părăsească şi teatrul, şi ţara pentru a-şi câştiga, elementar, existenţa şi astfel “a murit” şi spectacolul după piesa mea.

 Din fericire, în Italia, unde au plecat, nu au trebuit să se ocupe de culesul căpşunilor, tot teatru au făcut şi încă teatru de calitate, ei având posibilitatea, în plus, să revină periodic în Moldova. Între timp, după cele două prime spectacole, Sandu Cozub a mai montat aici altele două, ultimul fiind “Unchiul Vania” de Cehov, prezentat în premieră toamna trecută, o altă lucrare de o foarte bună ţinută. La această oră el repetă la Naţional cel de-al cincilea spectacol al carierei sale, “Procesul” de Kafka, pe care abia aştept să-l văd.

Deci, din 1998 şi până acum, adică în aproape opt ani, acest om de talent abia dacă a avut posibilitatea să monteze cinci spectacole deşi, în mod firesc şi în condiţii normale, ar fi putut să pună în scenă câte cel puţin două spectacole pe an.

Şi dacă până aici am fost într-un fel de dezacord cu felul în care interpretezi lucrurile în întrebarea ta, acum mă văd obligat să evoc un exemplu care îţi dă oarecum dreptate şi îmi cer iertare că e vorba iarăşi de unul din textele mele. Dacă un regizor nu poate evolua în lipsa posibilităţii de a monta, un autor nu se simte motivat să scrie, dacă nu ajunge în scenă. Cu doi ani în urmă, unul din textele mele de teatru, “Luna la Monkberry” (e titlul unui cântec al lui Paul Makcartney), în care ultimii zece ani din istoria Basarabiei sunt priviţi prin prisma destinului unui grup de artişti şi scriitori (identificabili, de altfel, în lumea artistică de la noi), era prezentat în lectură la Teatrul Naţional în prezenţa mai multor directori de teatru, actori şi regizori de la noi. Îmi este jenă să reproduc aici elogiile şi complimentele la adresa acelui text rostite în cadrul discuţiei ce a urmat, o dezbatere la care nimeni nu era tras de limbă, fiecare putând spune tot ce crede.

Şi gata, nu a mai urmat nici un gest practic, toţi au luat apă în gură!...

V. G.: - Constantin, ştiu că eşti acum un - ceea ce se cheamă - free lancer. Nu ţi-a propus Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor, să te angajeze ca funcţionar la instituţia pe care o conduce şi pe care n-o poate deloc reforma, înconjurat de consilieri ce nu fac faţă unor exigenţe cerute de responsabilităţile lor?

C. C.: - Acum, că sunt de câţiva ani liber profesionist şi am gustat din libertatea de a nu depinde de nimeni, nici nu ştiu dacă aş mai accepta vreun post.

Cât despre Uniunea Scriitorilor, am tot respectul pentru domnul Cimpoi, mai multă lume îl laudă pentru că “ştie să ţină în mâini Uniunea”, dar am ajuns să mă întreb dacă US, în formula ei actuală, mai merită să fie “ţinută în mâini”. Senzaţia este că parcă am fi asediaţi de 15 ani de duşmani perfizi care abia aşteaptă să ne distrugă şi din cauza aceasta a fost adoptat un fel de moratoriu asupra oricăror încercări de a discuta despre rostul Uniunii. “Să nu discutăm, să nu criticăm pentru că totul începe să se clatine şi riscă să se prăbuşească.” Şi toată energia conducerii US se consumă pentru “a ţine Uniunea”. Ai impresia unei cocioabe sprijinite de proptele şi locatarii ei, care nu mai locuiesc de mult în ea, nu fac altceva decât să ţină fiecare propteaua lui.

În mod bizar, cei mai adevăraţi prieteni ai Uniunii sunt consideraţi acei care lasă lucrurile să meargă aşa cum sunt, iar noi, cei care îndrăznim să mai formulăm câte o obiecţie, suntem priviţi ca detractori şi răuvoitori. Toţi se tem de imprevizibil. Oare ce va fi dacă schimbăm ceva? Ne place să vorbim despre mituri întemeietoare precum “Mioriţa” şi “Meşterul Manole”, şi mă tem că, în fapte, ilustrăm “mitul drobului de sare”.

V. G.: - Când şi unde vei publica o nouă carte de proză sau de teatru?

C. C.: - Sper să se întâmple în 2006 şi cred că vor fi două volume, unul de proză şi altul de dramaturgie.

31 martie 2005

1