Trimisul nostru special

Pămîntul părea netocmit şi gol, iar trupul lui Antonie plutea deasupra apelor. Nu doar el însă.

Mai pluteau cîteva leşuri de animale – cai, vaci, oi, cîini, pisici –, butoaie, scînduri, pantofi, resturi de acoperiş, uşi, paie.

Un elicopter străbătu cu viteză cerul, semn că furia apelor e pe sfîrşite. Apăruse şi curcubeul.

După ce plouase săptămîni în şir, barajul din munţi se rupsese şi inundase toate satele de pe malul unui rîu, altădată liniştit. Patru aşezări se scufundaseră aproape întru totul sub ape. Ca prin miracol, victimele erau puţine. Atît de puţine încît unii jurnalişti ezitau dacă merită sau nu să utilizeze cuvîntul atît de drag lor, atît de des folosit: tragedie.

Dacă iei un tren sau avion care explodează şi mor cîteva zeci de oameni, ai o catastrofă. O catastrofă tragică. Un uragan sau o ploaie cu grindină – un dezastru. Dacă sînt şi mulţi morţi – un dezastru tragic. Un accident rutier cu cel puţin un mort – o tragedie. Dar mortul să fie strivit bine.

Termenul “tragedie” şi derivatele sale sînt totdeauna legate de moarte. Dar nu de orice fel de moarte. Mortul trebuie să fie nevinovat. Dacă ai un mort vinovat de propria moarte nu mai este tragedie. Un şofer care s-a răsturnat cu tirul – inconştienţă la volan. Pe de altă parte, o pensionară moartă de foame în apartament – neglijenţă guvernamentală. Un om aruncat din maşina salvării la colţul străzii – nefuncţionarea instituţiilor statului. O vedetă care se sinucide – “cazul X”.

Termenul “tragedie” trebuie totuşi folosit cu măsură. Nu-l poţi pomeni mai mult de două-trei ori într-o emisiune de ştiri. În ciuda puterii sale de fascinaţie, acesta prezintă marele dezavantaj că nu suportă grade de comparaţie. Nu poţi zice “super-tragedie” sau “mai tragic”, “cel mai tragic”, “foarte tragic”, “absolut de tragic” decît dacă eşti un jurnalist îndrăzneţ. Singurul artificiu permis e “o tragedie de proporţii”.

Cît despre cele patru aşezări aflate sub apă, toţi reporterii de la faţa locului au căzut de acord că a fost un noroc. Muriseră prea puţini oameni şi numai din cauza lor, pentru că se încăpăţînaseră să nu-şi părăsească gospodăriile la insistenţa autorităţilor.

Marea tragedie a jurnaliştilor era că acolo, în vale, nu aveai nimic spectaculos de filmat, de povestit. Doar cîteva femei plîngînd şi o droaie de copii ţopăind veseli în faţa camerelor. Unul şi-a explicat bucuria:

– Nu mai avem unde dormi, dar s-a dus naibii şi clădirea şcolii!

Autorităţile erau optimiste. În special primarul:

– Domnilor, doar aşa se mai aude de noi. Că trec ani de zile pînă să apară pe aici vreun politician sau cineva de la presă. Acum, sigur o să fim declaraţi sinistraţi.

Din cohorta de jurnalişti, doar cîţiva au hotărît să meargă în susul apelor, pentru a descoperi lucruri mai interesante. Cei mai mulţi aveau cadre de la inundaţiile anterioare. S‑au mulţumit să ia o declaraţie primarului comunei şi s-au întors în grabă în Capitală. Premierul anunţase o conferinţă de presă în care urma să prezinte măsurile ce vor fi luate de guvern pentru preîntîmpinarea inundaţiilor.

Antonie a nimerit într-o ambarcaţiune militară, alături de două reporteriţe TV, însoţite de băieţii de la cameră.

– Cum, dragă, îi reproşă una dintre ele colegei, tu vrei să intri în direct la ştiri şi eşti încălţată cu pantofi.

– Dar cu ce vroiai să fiu încălţată?

– Parcă eşti de ieri, de azi în presă! Trebuia să-ţi iei şi tu o pereche de cizme.

– Atîta lucru ştiam şi eu. Dar eu cred că o femeie trebuie să arate ca o femeie şi în cele mai neprevăzute situaţii. Dacă nu ştii să-ţi pui o haină pe tine, o pereche de pantofi în picioare, nu mai eşti femeie!

Au plutit ceasuri întregi pe deasupra apelor, de parcă ar fi fost copiii lui Noe, păstraţi de Dumnezeu pentru a fi martori la refacerea lumii.

Primul obstacol pe care l-au întîlnit pe ape a fost un copac. Pe ramurile uriaşe fluturau covoare şi felurite haine puse la uscat. În copac, cu fundul pe o creangă, atîrnîndu-şi cu capul şi cu mîinile, au dat şi peste o victimă a inundaţiilor. Un bărbat nemişcat. Părea mort.

Cînd barca a ajuns destul de aproape, una dintre mîinile victimei se mişcă, salutîndu-le venirea.

– Bună ziua, oameni buni! le strigă bărbatul.

– Bună ziua, îi răspunseră cei din barcă.

Se produse agitaţie. Reporteriţele ţipară la cameramani:

– Filmează! Filmează!

– Ce faci acolo? îi strigă Antonie. Ţi-e rău?

– Că doar nu mi-o fi bine?!

– Ce te doare? De cînd eşti acolo?

– De cînd să fiu? De azi-noapte, de cînd au venit apele. Nu mă doare nimic.

– Şi de ce stai cu capul în jos? Poţi să te ridici?

– Normal că pot să mă ridic. Dar nu vreau, doar nu-s prost!

– Ce faci acolo?

– Nu se vede? Pescuiesc.

– Cum pescuieşti, că n-ai nici măcar undiţă?

Pe faţa bărbatului se arcui un zîmbet, dar din cauza poziţiei inverse, linia gurii păru că indică supărarea.

– Doar nu credeţi că de peşte îmi pasă mie acum? Pes­cuiesc şi eu ce trece pe aici. Bunuri.

Se încordă, se prinse cu mîinile de creangă şi se ridică în fund. După ce-şi asigură echilibrul, gesticulă:

– Ia uitaţi cîte am reuşit să adun de cînd a dat lumina. Covorul ăsta e de cea mai bună calitate. Iar pantalonii ăştia, ei bine, neam de neamul meu n-a avut aşa pantaloni. Sînt cei mai mişto blugi pe care i-am avut vreodată. Cămăşi – cîte vrei. Nu mai zic de butoiul ăsta cu brînză. Mi-a scăpat printre degete o maşină de spălat, dar asta-i viaţa. Nici n-aş fi fost în stare să o aburc în copac… Nu le poţi avea pe toate! Acum vreo oră am prins bocancul ăsta. Ia uitaţi-vă la el. Piele-piele. Îl aştept pe celălalt. Dacă-l prind, m-am scos!

– Dar familia? Rudele au scăpat?

– Au scăpat. Au fugit o dată cu mine.

– Şi unde-s?

– Se află în siguranţă, pe malul dinspre munte.

– Şi dumneata cum de n-ai ajuns acolo?

– Eu?! Şi eu am fost cu familia. Dar am venit înot pînă la copacul ăsta. Nu suport să pierd vremea degeaba. Ce să fac în munţi? Mă plictiseam.

– Hai să te ducem pînă la mal.

– Vedeţi-vă, oameni buni, de drum! Să-mi las agoniseala aici? Să mi-o fure alţii? Dar ce-s, nebun?!

N-au putut să-l convingă. Imediat ce s-au îndepărtat cu barca, omul şi-a reluat poziţia de pescuit: atîrnat de creangă, cu capul şi cu mîinile în jos.

La nici un kilometru de pescar, pe o ridicătură de pămînt au găsit un bătrîn şi o vacă. Moşul plîngea.

– Hai, gata-i, moşule! Nu mai plînge! îl consolă un soldat. Te salvăm noi. Sari în barcă!

– Nu vreau!

– Cum nu?!

– Nu plec de aici nici mort fără vaca mea! Salvatori din ăştia ca voi am mai văzut eu. Au trecut şi cu un elicopter. Au vrut să mă agaţe de o frînghie şi să mă tragă în sus. Ziceau să las vaca aici, dar eu fără ea nu plec. Am crescut-o de mică. S-o las acum, cînd îmi dă lapte? N-am nevoie de aşa salvare. Trec ele, apele. Nu-i prima dată. Am trăit eu şi fără salvarea voastră!

Una dintre reporteriţe a hotărît că moşul e destul de bun pentru un subiect de ştiri.

– Eu rămîn aici cu cameramanul, să-i iau un interviu moşului. Ne luaţi la întoarcere.

Cea de-a doua reporteriţă şi-a găsit subiectul pentru ştiri pe o altă insulă. Una şi mai mare, pe care rămăsese o întreagă familie, în preajma dărîmăturilor a ceea ce fusese casa lor.

Femeia şi bărbatul încercau să scoată de sub ruine lucrurile pe care le smulseseră apele. Copiii se hîrjoneau desculţ prin fosta lor curte, purtînd în jurul trupului cîte o cameră de la roţile căruţei.

Cînd a auzit că o să intre în direct la ştiri, bărbatul a tresărit de bucurie.

– Aşa, filmaţi-ne, domnişoară! Că poate ne declară şi pe noi sinistraţi! Anul trecut n-au vrut. La inundaţiile de anul trecut, cînd numai s-a umflat rîul şi nu s-a rupt barajul, ne-au spus că ne-a rămas casa întreagă. Ce, noi sîntem sinistraţi?! Sinistraţi sînt ăia care mor. În afară de cîteva sticle de apă minerală şi de suc nu ne-au dat nimic. Şi alea erau expirate, parcă noi nu ştim? 

Reporteriţa a privit spre insulă cu ochi de profesionist. Şi a trebuit să-i dea dreptate colegei sale. Nu putea coborî cu pantofii în noroiul ăla. 

– Ueah! zise ea scîrbită. Cum cobor eu din barcă acum?

– Lăsaţi, domnişoară, că vă dau cizmele mele, rezolvă bărbatul situaţia. Eu n-am nevoie de ele!

S-a încălţat cu cizmele, a coborît din barcă şi a sunat pe telefonul mobil.

– OK, am semnal. Intrăm în direct într-un sfert de oră. Ia să ne organizăm un pic, a strigat ea, privind insula ca un platou de filmare. Şi liniştiţi-vă odată! Mă lăsaţi să-mi fac treaba?! le ţipă copiilor… Doamnă, opriţi-vă! Reîncepeţi lucrul cînd vorbesc eu la microfon… Şi dumneavoastră, domnule! Apoi veniţi înspre mine. Sau nu, munciţi la dărîmături, ca şi cum noi nici n-am exista. Şi vin eu înspre dumneavoastră… Ai prins mişcarea? îl întrebă pe cameraman. Iei un cadru apropiat cu mine, cînd intru în emisie. Apoi muţi camera pe ape. Panoramezi, treci cu imaginea pe mine cînd încep să vorbesc, o cobori peste cizme, o muţi peste oameni, din nou la mine, peste cizme şi mă urmăreşti în timp ce mă îndrept către ei. Ai înţeles?

Obţinu încuviinţarea cameramanului.

– Dar eu ce zic? întrebă bărbatul.

– Ce să zici?! Îţi spun eu ce să zici. Mai important e ce spun eu. Acum îmi schiţez planul.

Îşi notă vorbele pe care avea să le rostească şi-şi repartiză personajele la locurile stabilite.

Cînd primi semnalul de emisie, pe ecranul televizorului apăru un cadru cu întinderea apelor. Sus, într-un colţ al televizorului era scris: “După noi, potopul!”

– Bună ziua, Adi, bună ziua, stimaţi telespectatori! Pe locul în care stau eu acum…

Camera coborî peste cizme.

…ar fi putut avea loc o tragedie! Din fericire…

Cadru cu dărîmăturile.

…domnul şi doamna Vîrlan…

Cadru pe bărbatul şi femeia care mimau doar că lucrează la ruine, pentru că nu mai aveau ce să scoată de acolo…

…şi cei trei copii ai lor…

Imaginea copiilor cu cauciucuri de la roţile căruţei în jurul trupului.

…au scăpat cu viaţă. Mă aflu acum…

Imagine pe cizme, apoi prim plan cu jurnalista.

…exact pe locul în care a fost gospodăria lor. Să-l rugăm pe domnul Vîrlan…

Imagine în care domnul Vîrlan are o scîndură în mînă.

…să ne povestească cum a fost.

Întinde microfonul spre el. Domnul Vîrlan aruncă scîndura şi apucă microfonul. Mai întîi, jurnalista nu vrea să i-l cedeze, dar realizînd că poate declanşa o bătaie pe microfon, în direct, îl lasă şi dispăru din cadru.

Domnul Vîrlan, cu microfonul în mînă, se apropie şi se holbă tăcut în cameră.

Prezentatorul ştirilor preluă controlul.

– Domnule Vîrlan, cum aţi reuşit să scăpaţi de o tragedie?

Cadru cu domnul Vîrlan inspirînd adînc şi înfoindu-se, mîndru, în pene.

– Noroc cu mine, domnule prezentator! Noroc că am şi eu ceva ani de sport la viaţa mea! Eu înot, domnule, înot ca peştele! 

Domnul Vîrlan se mişcă cu microfonul în mînă, ca o vedetă pe scenă.

– Aici este curtea mea! Aici a fost casa mea! O mîndreţe de casă! Doi ani am muncit la dînsa. Numai piatră, domnule! Cu verandă, treabă serioasă, nici nu mai zic! Nici prin gînd să-mi treacă să mi-o ia mie apa. Cînd am auzit că se rupe barajul, am lăsat copiii în casă şi-am ieşit cu doamna Vîrlan, nevastă-mea, să strîngem ce-a rămas pe-afară. A venit apă mare, domnule, n-am văzut aşa de cînd sînt. Pe doamna Vîrlan a prins-o ieşită din curte, că plecase după un pui de găină. Noroc că am fugit eu şi am scos-o, înotînd, din apă. Am intrat în casă. S-a cam dărîmat, dar tot a rezistat. Nu ne-a luat apa. Casă de piatră, domnule, ce mai vorbă!

Cadru cu chipul doamnei Vîrlan, îmbătrînită înainte de vreme. E mîndră de soţul ei.

– Şi acum ce veţi face, domnule Vîrlan?

– Aşteptăm să se retragă ploaia şi să ne declare şi pe noi sinistraţi. Luăm nişte bani şi reconstruim casa, că doar sîntem oameni gospodari! De-aici nu plecăm. Ne rugăm la bunul Dumnezeu să nu mai ploaie niciodată aşa!

Profitînd de un moment de neatenţie, jurnalista îi smulse microfonul din mînă domnului Vîrlan şi intră în prim-plan.

– Iată, stimaţi telespectatori, cum numai aici…

Cadru cu cizmele părăsind uscatul şi intrînd în apă.

…prin intermediul postului nostru de televiziune, în direct,…

Cizmele se afundă din ce în ce mai mult în apă.

…aţi fost martorii unor evenimente care s-ar fi putut transforma într-o tragedie.

Un pas lateral spre interiorul rîului şi jurnalista dispăru sub apă cu tot cu cizme şi microfon. Nimerise peste o groapă.

– Reclame! Băgaţi reclame! răcni directorul de emisie.

1