Witold Gombrowicz - un model intelectual de actualitate

La 25 martie, în incinta bibliotecii „Onisifor Ghibu” a avut loc vernisarea expoziţiei fotografice „Portret Witold Gombrowicz”, autor: Bohdan Paczowski. După Bucureşti şi Iaşi, Chişinăul a fost a treia escală pe traseul românesc al acestei inedite parade de imagini. Manifestaţia a urmat unui alt eveniment legat de literatura poloneză contemporană, derulat în noiembrie 2004 la Chişinău: lansarea cărţii Doctor Hanneman, în prezenţa autorului, prozatorul Stefan Chwin, şi a soţiei sale, poeta Krystina Lars, şi a avut aceiaşi organizatori: Institutul Polonez de la Bucureşti, Ambasada Poloniei de la Chişinău, PEN Club Moldova şi revista Contrafort. De această dată protagoniştii, mai bine zis, protagonistele seratei, s-au numit scriitoarele Denisa Comănescu şi Simona Popescu de la Bucureşti.

Oferim în cele ce urmează fragmente din transcrierea discuţiei purtate pe marginea personalităţii şi operei lui Witold Gombrowicz, discuţie pe care o ilustrăm cu fotografii din cadrul expoziţiei, însă nu vom da „drumul la bandă” înainte de a-i mulţumi şi pe această cale d-nei Elena Vulpe, directoarea bibliotecii „Onisifor Ghibu”, care – secondată de un grup de inimoase colaboratoare – îşi dau cu regularitate concursul pentru desfăşurarea unor evenimente capabile să susţină o atmosferă de efervescenţă culturală la Chişinău şi un interes constant pentru literaturile din proximitatea spaţiului românesc.

Vitalie Ciobanu: Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la vernisajul expoziţiei fotografice „Portret Witold Gombrowicz”. Noi, revista Contrafort şi PEN Clubul din Moldova, ne-am alăturat acestei acţiuni pentru motive de „partizanat literar”, dacă vreţi, deoarece personajul central pe care îl vom evoca în această seară este un scriitor polonez unic în felul său, un spirit greu de înseriat, greu de asociat unei paradigme recognoscibile. Ne bucurăm să-i ştim din nou alături de noi pe domnii Piotr Marciniak, ambasadorul Poloniei la Chişinău, şi pe Roland Chojnacki, directorul Institutului Polonez de la Bucureşti, organizatorul expoziţiei. Avem, de asemenea, doi oaspeţi speciali, veniţi de la Bucureşti cu această ocazie, două scriitoare valoroase: poeta şi traducătoarea Denisa Comănescu, director editorial la Polirom, care girează cunoscuta colecţie „Biblioteca Polirom” şi, respectiv, Simona Popescu, poetă, eseistă, prozatoare şi profesor la Universitatea Bucureşti – două vechi prietene ale noastre, venite pentru prima dată în Basarabia. Ambele cunosc opera şi personalitatea lui Witold Gombrowicz şi sunt foarte bine familiarizate cu literatura poloneză contemporană. Acum îl rog pe Roland Chojnacki să ne dea mai multe detalii despre acest vernisaj.

Roland Chojnacki: Este o mare plăcere pentru noi de a fi încă o dată în sala bibliotecii „Onisifor Ghibu” aici, la Chişinău, şi le mulţumesc gazdelor noastre pentru această ocazie. Denisa Comănescu şi Simona Popescu sunt două persoane care, pe lângă faptul că ocupă deja un loc în cultura şi literatura română, au o altă trăsătură comună: amândouă cunosc foarte bine Polonia şi pot să spun deja că şi Polonia le cunoaşte. Poezia Denisei Comănescu a fost tradusă într-o prestigioasă revistă literară din Varşovia, iar romanul Exuvii al Simonei Popescu a apărut la editura Czarne, din Polonia. Şi una şi cealaltă, aş putea spune, îl cunosc pe Gombrowicz mai bine decât mulţi polonezi care se interesează de literatura contemporană.

Cele 30 de poze, care alcătuiesc prezenta expoziţie, au fost realizate de prietenul lui Witold Gombrowicz, artistul fotograf Bohdan Paczowski, între anii 1965-1969. Este ultima perioadă din viaţa scriitorului. O existenţă foarte turbulentă. A plecat din Polonia înainte de război, în vara lui 1939, şi nu s-a mai întors niciodată în ţară. A petrecut foarte mulţi ani în Argentina, apoi la Paris. Fotografiile, făcute majoritatea la Vence, localitatea franceză în care a stat în ultimii săi ani de viaţă, surprind şi alte personalităţi remarcabile ale vieţii culturale poloneze, inclusiv pe Rita, soţia sa.

Vitalie Ciobanu: Gombrowicz a fost marcat de două obsesii majore: lupta împotriva formei, în viaţă şi în literatură, şi o relaţie destul de complexă, necomplezentă, cu patria sa, Polonia. Un intelectual lucid, un nonconformist, care nu a acceptat orice tip de comandament social, naţional şi cu atât mai puţin religios.

Denisa Comănescu: Eu cred că Gombrowicz s‑ar fi enervat dacă ar fi asistat la o astfel de întâlnire. Nu ar fi suportat să se vorbească despre el în termeni elogioşi, să-i fie trecută opera prin filtrul acestor fotografii de expoziţie. Gombrowicz, cu rictusul lui acid, cu zâmbetul lui plin de superioritate, s-ar fi ridicat şi ar fi plecat, sau ar fi făcut ca la Paris, când a participat la o mare şi selectă masă, într-o seară, la restaurant, cu reprezentanţi de la Academia Franceză şi laureaţi ai premiului Goncourt. Dându-şi seama cât de multă artificialitate există în relaţiile dintre scriitorii prezenţi acolo şi, mai ales, realizând imposibilitatea totală a comunicării cu acele simandicoase personalităţi franceze, s-a dezbrăcat în plin restaurant. Înmărmuriţi, membrii Academiei Franceze au dispărut pe rând, până şi chelnerii au plecat, iar el a rămas singur... cu realitatea.

Gombrowicz, din păcate, nu mai e de mult printre noi, a murit în 1969. Aceste poze extraordinare, luate de prietenul său Bohdan Paczowski, ni-l arată uneori deprimat, alteori cu o scrumieră plină cu mucuri de ţigări. A murit de o boală incurabilă la plămâni. Într-o carte - îmi pare rău că nu s-a tradus în limba română şi cred că va fi următoarea ediţie din Gombrowicz - intitulată Testament, Gombrowicz spune la un moment dat: „Sunt un umorist, sunt un hâtru, un saltimbanc şi un provocator. Cărţile mele fac adevărate acrobaţii pentru a plăcea. Îmbin circul, poezia, lirismul, oroarea, gâlceava, jocul. Ce vreţi mai mult?” Aşa a fost Gombrowicz toată viaţa. Un om dificil, care a încercat să-şi rezolve anomalia din el, ştia că era un outsider, un ins genial, iar geniul supără întotdeauna. Cu foarte mare greutate, spre finalul vieţii sale, şi-a găsit o pereche, pe Rita Labrosse, o canadiancă, care venise să-şi dea un doctorat la Sorbona, în Franţa: l-a cunoscut şi a rămas cu el cei patru ani, până la sfârşit. În această perioadă, cât a stat la Vence, între 1965 şi 1969, Gombrowicz şi-a terminat romanul pe care l-a considerat capodopera lui, Cosmos, şi apoi a mai scris piesa de teatru Opereta, terminată în 1966. Jurnalul, publicat la Bucureşti pe când exista editura Univers, în 1998, conţine 90 la sută din jurnalul său apărut în Polonia şi cuprinde anii 1953-1966. De fapt, au fost trei jurnale pe care Gombrowicz le-a publicat parţial la revista poloneză Kultura de la Paris, şi apoi în volume. Versiunea în limba română a Jurnalului, strălucit realizată de doamna Olga Zaicik, a apărut cu mici tăieturi – asta însemnând aproximativ 60-70 de pagini. De ce Olga Zaicik a renunţat la aceste pagini? Pentru că se refereau foarte exact la anumiţi autori minori polonezi. Dânsa spunea aşa: „Gombrowicz zice că ăla e foarte prost, zice că ăla e ignorant, că e scriitor mic, şi ar fi trebuit să facem cel puţin trei sferturi de pagini de note ca să se înţeleagă, de fapt, la cine se referă el.” Şi atunci traducătoarea a preferat să nu includă acele pagini în versiunea  noastră de Jurnal. Acum parcă îmi pare rău...

Şi aici ajungem la unele caracteristici, pe care le-a amintit Vitalie Ciobanu, şi anume oroarea lui Gombrowicz faţă de patriotismul afişat. La un moment dat el spune în Jurnal: „Ce-mi pasă mie de Mickiewicz? Pentru mine voi sunteţi mai importanţi decât Mickiewicz, şi nici eu, nici nimeni altcineva nu va judeca poporul polonez în funcţie de Mickiewicz sau de Chopin,  ci în raport cu ceea ce se petrece şi se spune aici, în această sală. Chopin şi Mickiewicz slujesc doar la scoaterea în relief a micimii voastre.” Vă imaginaţi cum au sărit toţi conservatorii în sus, exact cum s-ar fi săltat ai noştri dacă ar fi auzit: „Ne-am săturat de Eminescu, vrem literatura vie, care se scrie astăzi!” Gombrowicz a militat foarte mult împotriva acestui fals patriotism, care este tot o stereotipie. Un critic francez, Maurice Nadeau, a observat foarte precis: „Gombrowicz este un mare chirurg care şi-a aplicat toate operaţiile pe el însuşi, încercând în primul rând să taie în el toată această artificialitate, toată această formă, pentru a ajunge la eu-l profund şi pentru a ajunge în acelaşi timp la realitate”. Gombrowicz a luptat împotriva clişeelor naţionalismului. El spunea: „Eu lupt împotriva acestei forme deformante care se cheamă „patrie” astăzi. E un cuvânt demonetizat, dar în acelaşi timp sunt pentru „filiatrie” – cuvânt inventat de Gombrowicz, o combinaţie între „fiu” şi „patrie”, având sensul de „ţara fiilor”, care ar trebui să înlocuiască „ţara taţilor-părinţilor”, cum este considerată „patria”. El vroia să spună astfel că poţi să fii patriot nu aducând tot timpul osanale lui Mickiewicz şi altor mari scriitori ai trecutului, ci încercând să fii tu cât mai autentic. E o problemă foarte actuală şi cred că trebuie să luptăm şi noi cu aceste stereotipii din literatura noastră, pentru că dacă întotdeauna ne întoarcem spre trecut şi-l privim în poziţie de drepţi, nu vom fi niciodată noi înşine, vom fi totdeauna minori.

În acest Jurnal, care pentru generaţia mea a fost o carte de căpătâi – în România volumul a apărut în prima ediţie tot la editura Univers –, Gombrowicz adaugă: trebuie să luptăm împotriva Europei. Cum să luptăm împotriva Europei? Fiind noi înşine. Noi trebuie să fim diferiţi în raport cu Europa, să aducem ceea ce putem fi noi pentru a deveni parte a Europei. Paradoxurile acestea, care i-au adus multe critici în Polonia, aproximează întrebări pe care ni le punem şi noi azi: de fapt cum putem să ajungem în Europa? Nu putem ajunge doar prin Eminescu în Europa. Trebuie să ajungem prin noi. Pentru că Europa în momentul de faţă nu se întoarce spre trecut, ci merge înainte.

 „Măştile” lui Gombrowicz

A fost un scriitor iconoclast, un scriitor care a deranjat tot timpul. Citindu-i Jurnalul, poţi să adopţi cel puţin două atitudini: prima ar fi să-i împrumuţi orgoliul şi vanitatea. A doua atitudine ar fi să te revolţi împotriva lui Gombrowicz şi să-ţi pui întrebări în legătură cu el. În acest din urmă caz, începi să-i citeşti altfel Jurnalul şi romanele, începi să înţelegi că oroarea pe care Gombrowicz o arată este durere, că realitatea înseamnă durere, care însă poate fi exorcizată prin literatură, prin creaţie. În iernile grele, din ’88, ’89, citeam mai mulţi colegi, în scurtele pauze când aveam lumină electrică sau la o lumânare, câte o pagină din Jurnalul lui Gombrowicz şi apoi o comentam. Am început să-l înţeleg pe acest scriitor în momentul în care am dat de un eseu al lui Ernesto Sábato, în franceză. Sábato spunea: „Gombrowicz îmi face impresia unui claun metafizic”, dar luând cuvântul „claun” în cel mai elevat şi cel mai frumos sens cu putinţă. Mai târziu, exact la fel a fost perceput şi Cioran.

Întorcându-se în Europa şi părând, în sfârşit, ca un om aşezat cumva, Gombrowicz, care a luptat întotdeauna împotriva deformării, a luptat pentru păstrarea tinereţii din noi – singura ce ne poate da un elan calm –, şi-a dat seama că degradarea nu-l mai iartă. În expoziţia pe care o puteţi contempla, Gombrowicz-luptătorul e aproape de stingere - un om care îşi aşteaptă doar propriul sfârşit. Gombrowicz nu râde şi nu zâmbeşte în nici una din aceste fotografii ce se întind pe o perioadă de 4 ani. Privirea îi este goală. Chiar şi când este cu Rita: el nu se uită la ea, ea se uită la el. Cu excepţia a două fotografii, unde este cu bunul lui prieten, Konstant Jeleński, singurul care reuşeşte să-l facă pe Gombrowicz să râdă. Două fotografii extraordinare, iar râsul lui este un râs cu privirea în jos – de parcă lui, omul care a râs de tot şi de toate, i-ar fi frică să râdă. Era de altfel de o mare timiditate. Avea o morgă flegmatică. În Argentina, spre exemplu, l-a respins pe Borges, şi Borges nu putea să-l suporte din motive evidente. Borges era un scriitor al paradisurilor artificiale, iar Gombrowicz un „chirurg” care şi-a aplicat bisturiul pe propriul trup, pentru a ajunge la realitate. Erau două personalităţi absolut diferite, antinomice. În Jurnal Gombrowicz notează despre Borges că a plecat în Europa să vorbească cu unii şi cu alţii, să facă lobby pentru a lua Premiul Nobel. În schimb, Gombrowicz a fost foarte apropiat de Sábato, cu care s-a înţeles foarte bine. Iarăşi, explicabil. „Masca” pe care o vedeţi în aceste fotografii, este una pe care poate a încercat şi a reuşit să o descrie numai Costázar în Blow-up. El, Cortázar, probabil, ar fi reuşit să compună o povestire despre ultimele zile ale lui Gombrowicz.

Vitalie Ciobanu: Aş dori să reproduc un citat dintr-un eseu al lui Adam Michnik, intitulat Preotul şi bufonul. Polonitatea între Wyszynski şi Gombrovicz. Acest text face parte din volumul „Scrisori din închisoare şi alte eseuri”, publicat în versiune românească la editura Polirom, în 1997. Michnik îi pune aici faţă în faţă pe cardinalul Stefan Wyszynski – un monument al rezistenţei naţionale în faţa comunismului – şi pe Gombrowicz, care refuza orice încarcerare spirituală şi ideologică, indiferent de natura cauzei invocate. Iată citatul respectiv, el aparţine lui Gombrowicz, sunt nişte gânduri la care e bine să medităm şi noi: „Dacă vi s-ar spune că pentru a rămâne polonezi trebuie să renunţaţi la o parte din valorile voastre umane, ceea ce înseamnă că nu aţi putea fi polonezi decât devenind mai răi ca oameni, mai puţin mari, mai puţin inteligenţi, mai puţin nobili, aţi accepta să faceţi acest sacrificiu pentru a salva Polonia? În ultimă instanţă, aceste valori au un caracter absolut şi nu pot fi subordonate nimănui; cine spune că numai Polonia îi poate asigura dreptatea şi nobleţea, renunţă de fapt, la propria dreptate şi nobleţe.”

Simona Popescu, ai scris un roman remarcabil, Exuvii, tradus şi în Polonia, pe care l-am comentat şi noi în Contrafort. Sunt „exuviile”, ipostazele pe care le lăsăm în urma noastră, acelaşi lucru cu măştile lui Gombrowicz, se poate face o asemenea comparaţie?

„Iubeşte-ţi imaturitatea!”

Simona Popescu: Gombrowicz spune undeva: „Vai de omul care uită de tânărul care a fost, vai de scriitorul care, scriind, nu-l are în spate pe tânărul de cândva”. Aici ne întâlnim, pentru mine a fost o influenţă avant la lettre. În altă parte, în Jurnal, el scrie următoarele: „Dacă ai să vorbeşti vreodată, banal, plicticos şi fără umor despre mine, am să te omor!” Şi atunci, ascultându‑i avertismentul, prefer să mă eschivez şi să nu vorbesc des­pre Gombrowicz, ci despre „mine şi Gombrowicz”. Acest scriitor face parte din ceea ce Nabokov numea „memoria mea circulară”. Gombrowicz face parte din memoria mea circulară, aşa cum e prezent acolo şi Proust, Nabokov, Salinger, Musil. Revin mereu la Gombrowicz, an de an, e un fel de ritual, o necesitate viscerală. O să vă dau un exemplu. Eram recent la Iaşi, unde mersesem să vorbim despre Gombrowicz, stăteam în picioare şi aveam tocuri. Şi deschizând Jurnalul la întâmplare, am dat peste următorul pasaj: „era o femeie şi nu putea să vorbească pentru că ea avea tocuri.” Parcă scrisese despre mine! Nu poţi să vorbeşti despre Gombrowicz având tocuri, şi azi nu le am. Pledoaria Denisei Comănescu legată de atitudinea pe care ar trebui s-o avem faţă de trecut am observat că v-a stârnit o mică reacţie de nemulţumire. Vreau să vă spun că înainte de întâlnirea noastră, am intrat într-o librărie, aici, la Chişinău. Şi am văzut că din literatura română aveau doar Neculce. Am întrebat-o pe doamna librăreasă: „literatură română aveţi?”, şi ea mi-a spus: „De care literatură română, artistică? – „Artistică, literatură română să fie”. Şi mi-a arătat un raft mai mult gol decât plin. Şi atunci am întrebat-o: „Dar literatură română tânără, din România sau Moldova aveţi?” – „Nu, nici vorbă, nu avem.” Cam asta este ce-a vrut să spună Denisa şi cred că dumneavoastră mai mult decât noi aveţi nevoie de Gombrowicz.

Un personaj din romanul Ferdydurke al lui Gombrowicz, profesorul Pinko, îi întreabă pe elevii lui: „De ce trebuie noi să-l admirăm pe Mickiewicz?” Şi studenţii trebuie să răspundă: „Pentru că e un mare scriitor!” – „De ce trebuie noi să-i admirăm pe X-kiewicz, pe Y-kiewicz şi pe Z-kiewicz? – „Pentru că sunt nişte mari scriitori.” Acum eu vreau să vă spun că eu îl admir pe Gombrowicz nu pentru că este un mare scriitor. „Mari scriitori” sunt zeci, sute, mii în cultura universală. Gombrowicz este un mare scriitor pentru că el contează enorm pentru mine, aşa cum contează 5-6 mari scriitori din miile de mari scriitori câţi sunt pe lumea asta. Şi o să vă spun de ce. Când s-a publicat Jurnalul, în ’88, am dat peste fraza asta: „ceea ce mă făcea să semăn cu generaţia mea era faptul că noi nu ne găseam realitatea”. Şi mi-am spus atunci că ceea ce mă face să semăn cu generaţia mea este exact acest lucru: nu-mi găseam realitatea. Or, la Gombrowicz dădeam nu numai de literatură, dădeam de o carte dezinhibatoare, o carte care mă învăţa: „Nu te mai umili!”, o carte care îmi spunea: „Fii străin, fii necontenit străin, nu te lăsa momit nici cu admiraţia lor, nici cu simpatia lor, cu nimic, fii necontenit străin!”. Mă învăţa să mă comport într-o lume faţă de care trebuia să fiu străină, şi cred că asta m-a salvat: am fost străină faţă de lumea de dinainte de ’90 şi cred că sunt străină oarecum şi faţă de lumea în care mă învârt în ziua de azi. Şi am mai reţinut la prima mea lectură din Gombrowicz următoarea frază: „Când vezi un scriitor, tu dacă eşti scriitor, treci pe partea cealaltă a trotuarului.” Nu eram scriitor, dar mă pregăteam să fiu. Şi nu înţelegeam de ce trebuie să procedez aşa. Astăzi înţeleg pe deplin ce vroia să spună Gombrowicz. Lumea literară este o lume foarte artificială, o lume care te deformează, o lume a ipocriziei în care oamenii nu vorbesc, deşi folosesc multe cuvinte.

Gombrowicz m-a învăţat de asemenea să nu mai spun „noi”. Nu ştiu cum eraţi voi, prin anii ’90, dar noi spuneam mereu „noi”. Şi erau unii care spuneau: „Noi, românii, suntem nişte proşti, noi, românii, suntem nişte idioţi, noi, românii, suntem nişte... ş.a.m.d. Aceşti „pedagogi de şcoală nouă” au avut numai de câştigat de pe urma acestui „noi”, din care ei, fireşte, se excludeau. Şi eu foloseam cuvântul „noi”, spunând: „noi, generaţia, voi, generaţia, ei, generaţia!”. Şi am învăţat să nu mai vorbesc niciodată în numele altor oameni. Să nu mai spun niciodată nici „noi, românii”, „nici, voi, polonezii,” nici, voi... moldovenii”. Să spun „eu”. Este o responsabilitate foarte mare când spui „eu”, dar e şi mult mai puţin riscant. Apoi am mai învăţat ceva. Gombrowicz spunea aşa: „Tu, polonezule, vei fi întotdeauna încurcat de polonitatea ta, nu te mai încurca, fii tu, şi când vei fi tu, vei iubi mai mult Polonia şi Polonia va face parte într-un fel normal din tine. N-o mai resimţi ca pe-o povară.” Şi eu când am ieşit prima dată în străinătate, după 1990, eram foarte încurcată de românitatea mea. Nu făceam ceea ce făcea un prieten de-al meu care vorbea în Franţa într-o franceză cu accent englezesc, pentru că el spunea că e din Londra, şi nici nu vorbeam în Londra – dacă ar fi fost să ajung la Londra – cu accent franţuzesc, spunând că sunt franţuzoaică. N-am ajuns chiar la asta, dar eram încurcată, pentru că el, acel prieten al meu, aşa se justifica: „Nu am ce să fac, ăştia au mâncat lebedele, eu sunt reprezentantul unui popor care mănâncă lebede, nu vreau să-mi recunosc o asemenea identitate!” Spre deosebire de acest prieten angoasat al meu, eu am învăţat să-mi înţeleg încet-încet românitatea. Stând de vorbă cu oamenii simpli şi cu bun-simţ şi nemaiascultându-i pe „pedagogii neamului”, care îmi spuneau cum sunt eu şi cum e poporul meu.

Apoi am citit Ferdydurke. Este o carte despre cum să-ţi reinventezi imaturitatea, iubind-o, dar nu la modul inconştient, ci iubindu-ţi-o cu inteligenţă şi folosind-o. Imaturitatea există în noi, nu trebuie să scăpăm de ea şi nici să simulăm că am fi foarte buni, demni, să facem grimase şi „mutre” de maturi. Imaturitatea e partea vitală din noi spune Gombrowicz.

„Iubeşte-ţi adversarul!”

Apoi am citit un eseu al său extrem de important pentru mine ca poetă, pentru că era un text contra poeţilor şi contra poeziei. Şi el spunea: „Voi nu vedeţi că poezia asta este o mare minciună, o mare ficţiune şi că poetul este obişnuit cu un public care stă în genunchi şi nu pricepe nimic şi totul e o mesă între poeţi, o mesă în care ei se admiră reciproc?” Mai sunt români care stau în genunchi, atunci când aud numele anumitor poeţi, pe care nici nu-i citesc şi nici nu-i înţeleg, dar stau în genunchi şi te obligă şi pe tine să faci la fel. Dacă stai în picioare, îţi spun că eşti nepoliticos, că nu-ţi iubeşti „poetul naţional” sau alţi „poeţi naţionali”, căci sunt mai mulţi. Mai târziu am citit Cosmos. Este o carte de literatură pură, în care Gombrowicz vorbeşte limba „gombrowicziană”, nu ştiu cum sună în poloneză, dar în română cartea asta este scrisă într-o limbă „străină”, foarte interesantă. Dacă vrei să înţelegi ceva din percepţia lui Gombrowicz, aproape somatică, a lumii, Cosmos te lămureşte. E o carte deosebită. În multe fotografii – şi asta am observat-o abia la Iaşi – Gombrowicz poartă cu el un binoclu la care se uită când de departe, când de aproape, şi uneori se uită prin el fără a-l pune la ochi. Este o formă a lui de a scrie, reglând şi de-reglând relaţiile sale cu lumea. Aşa reuşeşte să facă o literatură extrem de inteligentă.

Acum câteva zile am găsit pe Internet scrisorile lui Gombrowicz către prietenul lui, Juan Carlos Gomez, „către Goma”, cum îi zicea el, scrisorile lui „Gombro” sau „Wito” către „Goma”. Sunt nişte scrisori minunate, pentru că sunt nişte scrisori între nişte adolescenţi. Oameni în vârstă, care stau de vorbă, aşa cum trebuie să stea oamenii de vorbă, şi anume ca nişte adolescenţi, fără ipocrizii şi fără „forme”, şi fără „mutre”, şi fără sloganuri, şi fără grimase. Vă mai spun un lucru paradoxal şi extrem de important la Gombrowicz: trebuie să-ţi iubeşti adversarul. Dacă tu nu vrei să îngheţi într-o formă, singurul care te ajută nu e prietenul, e adversarul tău. El te face creativ, el te face inteligent, el de fapt e alături de tine, şi cu el trebuie să te aliezi. Când eşti în faţa unui adversar, te recompui şi eşti puternic, pentru că eşti în faţa unui adversar. Gândiţi-vă la asta, cred că vi s-a întâmplat, nu e extraordinar când adversarul stă  în faţa voastră?...

Ceea ce vreau să subliniez este că pentru Dvs., în Moldova, Gombrowicz reprezintă, realmente, un model de care aveţi nevoie, aşa cum şi noi, în România, avem nevoie de modelul Gombrowicz. E-adevărat că Gombrowicz nu a prins în România aşa cum trebuie. Nu ştiu dacă are să prindă şi în Moldova, pentru că el este mult prea radical. Ori, câteodată, unii români, în orice caz intelectualii sunt spirite tranzacţionale, iar radicalismul şi tranzacţionismul merg greu împreună.

„Forma” care deformează

Vitalie Ciobanu: - Totuşi, Denisa şi Simona, cred că avem o problemă legată de formă. Am impresia că Witold Gombrowicz este într-un fel de paradox cu sine însuşi. Luptând cu forma, lupţi până la urmă cu însăşi condiţia umană. Toată viaţa noastră e o succesiune de forme. În ce mod poate fi străpunsă sau abolită realitatea, sau în ce mod poţi „accesa” adevărata realitate a eu-lui, mereu schimbătoare, scriind literatură? Oferă Gombrowicz nişte reţete? În ce chip luptă el cu „forma”, ce tip de literatură „anti-formică”, „anti-materie” există la Gombrowicz?

Denisa Comănescu: - Păi, chiar Jurnalul este exemplul cel mai elocvent. O scriere multi-formă. Pentru asta a şi fost atacat. Din cauza bucăţilor de proză din el, care nu armonizau cu imaginea multora despre cum arată un jurnal. Adevărul este că volumul acesta, Jurnalul, nu e roman şi nu e un „jurnal” pur şi simplu. Sunt forme pulverizate, fragmente incandescente. 

Simona Popescu: Când te maturizezi, trebuie să iei o formă ca să fii perceput de ceilalţi. Forma e ceva spre care tindem şi ceva necesar, dar dacă forma înseamnă instituţiile, înseamnă şcoala, înseamnă autoritatea – forma te de-formează, te transformă în „mutră”, în grimasă, în slogan şi în ceva îngheţat. De pildă, eu fac tot ce pot ca să scap de forma „profesor” care mi-e foarte antipatică, nu ştiu cât reuşesc şi atunci las libertatea studenţilor mei să scape de mine, să-mi spună sau să-şi aleagă drumul lor. Cum scapi de forme dacă eşti critic literar? Criticul literar este cel mai deschis la formalism, la „forma” care îngheaţă. Şi atunci Gombrowicz spune: „Tu, criticule literar, nu mai servi forme, care nu sunt ale tale.” Cel ce se lasă înghiţit de forme este cineva care nu gândeşte singur, ci gândeşte folosind formele din jurul lui. Gombrowicz spune: „scrie despre tine, scriind despre alţii, vreau din critica ta să înţeleg ce vârstă ai, să înţeleg dacă eşti blond sau brunet.” Literatura lui Gombrowicz este parcă o literatură scrisă într-o limbă străină, în sensul că percepţia lui este o percepţie străină, aşa cum Peter Handke scrie având un ochi şi o percepţie străine. Chiar Proust spunea: „Marele scriitor este scriitorul care scrie într-o limbă străină. Scrie în limba lui ca şi cum ar scrie într-o limbă străină.” Acesta e Gombrowicz.

„Impoliteţea” lui Gombrowicz

Vasile Gârneţ: Aş vrea să vă întreb, Simona şi Denisa, dacă nu vi se pare că felul acesta de a fi şi a scrie (de a se scrie) a lui Gombrowicz - el mereu spune despre sine că este un eu care se scrie – poate fi calificat, printr-o expresie mai neobişnuită, drept o formă de impoliteţe cu lumea. O impoliteţe structurală sau una jucată, care, de fapt, îl apără. Fiind un scriitor foarte original, genial aş spune, Gombrowicz nu s-a putut – nici n-a dorit acest lucru – conforma realităţilor şi mentalităţilor din epocă. Vedem acest lucru citindu-i romanele, eseurile şi acest Jurnal, incalificabil ca gen literar şi cu o încărcătură polemică explozivă. Or viaţa noastră în general este posibilă numai dacă avem acest dar al politeţii, al înţelegerii şi acceptării celuilalt, aşa cum este.

Simona Popescu: Asta e o problemă, într-adevăr. În condiţiile corectitudinii politice, în care trebuie să trăim, sigur, e foarte important să fii tolerant şi politicos. Dar eu admir mai mult un om nepoliticos, dacă nepoliteţea lui înseamnă substanţă şi dacă nepoliteţea lui creează ceva viu. Dacă nu este o grosolănie pur şi simplu. Dacă este o „nepoliteţe” complicată, care mă pune într-o situaţie dificilă pe mine, el devenind adversarul meu, îmi pune o problemă, mă creează şi mă ajută. Gombrowicz îmi comunică ceva important prin nepoliteţea lui. Tot aşa, avangarda este o mişcare total „nepoliticoasă”. În condiţiile corectitudinii politice, avangarda nu ar mai fi posibilă. Dar pe mine mă sufocă nu nepoliteţea celorlalţi, pe mine personal mă sufocă ipocrizia celorlalţi. Mă sufocă uneori, când stau în faţa unor studenţi, nu obrăznicia lor – îi îndemn: fii obraznic şi îndrăzneşte, dar spune ceva de la tine! –, mă sufocă politeţea lor mincinoasă. Şi politeţea lor interesată. Asta mă siderează. Şi atunci prefer nepoliteţea unui om care vrea să comunice ceva, decât politeţea unuia care este un mare fariseu.

Denisa Comănescu: Cu Gombrowicz este o chestiune mai specială. Adică e şi lupta din sufletul lui. Pentru că el – şi asta au scris toţi cei care l-au cunoscut de aproape – era un tip foarte timid. În acelaşi timp, era foarte orgolios. Între cele două stări se crea tot timpul o disonanţă. Atunci uneori tăcea, i s-a întâmplat de n ori pur şi simplu să tacă, şi să fie momente esenţiale din viaţa lui şi să nu poată să reacţioneze, din această timiditate. Sau să jignească pe cei care îl enervau pentru că nu mai putea să tolereze mediocritatea sau prostia lor. Rita Gombrowicz povesteşte în amintirile ei că i se întâmpla de multe ori la Vence –  Gombrowicz era deja un scriitor consacrat în întreaga Europă, acceptat şi publicat în Polonia, unde nu a mai vrut să se întoarcă – i se întâmpla să fie vizitat de foarte mulţi scriitori. Şi problema lui Gombrowicz era cum să facă să-i îndepărteze foarte repede pe cei care l-ar fi plictisit. Era un întreg ritual. Venea persoana respectivă, se anunţa. Rita intra în salon şi îi spunea lui Gombrowicz cine este, şi atunci el începea: „Ăla care nu are nici pic de talent, ce caută nenorocitul ăla la mine?!”, şi tot îi dădea cu invective de genul ăsta, după care o trimitea pe Rita să-l aducă în salon. Bineînţeles că tipul respectiv, dacă avea un pic de bun-simţ, când auzea cum vorbea Gombrowicz şi ţipa din acelaşi salon mai devreme despre el, se căra, dacă nu – îl plictisea mai departe, dar cei mai mulţi spălau putina.

Vitalie Ciobanu: - Da, o formă de igienă. Când spunem „avem nevoie de modelul Gombrowicz” nu trebuie să ne temem că vom dinamita neapărat ţesutul relaţiilor umane, care face ca o societate să funcţioneze...

Simona Popescu: Impoliteţea este de fapt ceva foarte grav, însă Gombrowicz nu era un nepoliticos. Găsiţi în Jurnal momentele lui de supărare şi puteţi vedea de unde pleacă toate „ieşirile” lui scandaloase, pleacă de la oameni nepoliticoşi şi de la fraze nepoliticoase, de la critici nepoliticoşi din Polonia care scriau nişte prostii... Dar vai de cel care este doar nepoliticos: este grotescul în persoană! De exemplu, în România sunt foarte mulţi scriitori, mai ales tineri, foarte nepoliticoşi. E un comportament rudimentar şi respingător.

Un model pentru „aleşi”

Vasile Gârneţ: Cred că Witold Gombrowicz şi-a asumat această impoliteţe vivace şi această francheţe foarte dură, care i-a tăiat uneori punţile către public. Scriind şi comportându-se în acest fel, el ştia că îşi complică relaţiile cu confraţii şi cu marele public, că cel puţin îşi amână pentru un timp – şi aşa a fost – publicarea operei în ţara sa de origine...

Denisa Comănescu: Gombrowicz a fost considerat mare scriitor spre sfârşitul şederii sale în Argentina. Pentru el a fost tardivă întoarcerea în Europa: era deja bolnav, ştia că e sfârşitul. Omul acesta a trăit circa 24 de ani într-o cămăruţă minusculă, cu lucruri foarte puţine. A fost un funcţionar modest, tot timpul a dus lipsă de bani. La cafenea ţinea nişte conferinţe extraordinare şi unii plăteau din curtoazie, pentru că-l ascultau, dar el nu accepta bani decât de la cei pe care îi considera într-un fel că merită.

Roland Chojnacki: Într-adevăr, viaţa lui Gombrowicz a fost foarte severă din punct de vedere material, chiar dacă provenea dintr-o familie aristocratică. S-a întors din Argentina cu doar 1800 de dolari în buzunar şi fără nici un prieten. Cu excepţia lui Maurice Nadeau şi a altor câteva nume din lumea literară de la Paris, francezii au fost la început foarte sceptici cu el. Şocul, valul în ceea ce priveşte influenţa lui Gombrowicz în literatura poloneză ţine de perioada anilor ’70 şi ’80. Witold Gombrowicz nu a fost publicat în Polonia în acea vreme, dar de fapt se găsea cu uşurinţă: în fiecare casă unde locuiau oameni cultivaţi se aflau exemplare în limba polonă editate la Londra, Paris, Viena. Gombrowicz a fost „recuperat” oficial abia prin ’82. În Polonia, o editură de stat a publicat aproape tot, în afara Testamentului. Este perioada când mai multe persoane tinere au putut citi cărţile lui Gombrowicz, dar cred că acum el a rămas un caz aproape metafizic: e foarte dificil să spunem ce reprezintă scriitura lui. Limbajul lui este utilizat foarte des în diferite programe ca un fel de farsă. Fiecare polonez inteligent poate vorbi cu limbajul lui Gombrowicz, dar asta nu înseamnă că vorbeşte ca un „intelectual”, dimpotrivă. Limbajul Gombrowicz nu are sens în limba vorbită, sună pur şi simplu impenetrabil. Literatura lui i-a influenţat totuşi pe unii scriitori polonezi de azi, cum ar fi Grzegorz Musiał şi Andrzej Stasiuk, cunoscuţi şi publicului român, însă „formula” sa estetică nu este pe gustul oricui.

Vasile Gârneţ: - Probabil că Gombrowicz reprezintă astăzi un model frecventabil de puţină lume, de cei „aleşi”, dacă nu e prea supărător calificativul, pentru că este mai greu acum să îmbraci, cu acelaşi succes, „măştile” lui. Tinerii, am impresia, sunt seduşi de inteligenţa sa sclipitoare, de iconoclastia şi fronda sa, dar mai adaugă, sper, la acest buchet, şi calităţi ale altor modele literare şi umane, să zicem un Czesław Miłosz, care a avut o altă atitudine faţă de lume şi faţă de propria ţară. (...) Pentru mine Gombrowicz e un simbol al Poloniei – unic în singurătatea şi în demnitatea lui orgolioasă... 

Chişinău,

1