|
Biruinţa
Durerea nu e niciodată stângace
ea doar în ţintă loveşte
ca vânătorul pasărea -
în zbor te ocheşte.
Ca să înghit supusă momeala
şi-a dat toată silinţa
dar eu am rupt inelul cu dinţii
şi i-am întunecat biruinţa.
* * *
Comoara noastră de sentimente
când va ieşi la suprafaţă
se va desprimăvăra ca acum
dar noi nu vom mai fi de faţă.
Cei care o dezgroapă aci
se îmbogăţesc peste noapte
nu-mi pot dormi somnul de veci
de tandrele lor şoapte.
Ceaţă
Din câteva înghiţituri mari
a digerat oraşul
acum podul şi râul
se poticnesc la tot pasul.
Arborii doar şi oamenii
contemplă imagini anterioare
şi desluşesc clar pe cerul memoriei
zilele lor cu soare.
* * *
Ploaia cu migală pune
tuşe pe câmpia solitară
dacă mi-aş schimba şi eu culorile
am trăi în aceeaşi primăvară.
La depărtare de-un lustru
spectacolul miracolelor pierde
vântule, când vei aduce
corul de voci ce-o precede?
Le-aş atrage-n cămară
şi m-aş posta în drum
vom trăi apoi ierni multe
ascultându-le râsul în pumn.
* * *
Pâraie fug năvalnice
mânate de instinct
ele-şi varsă ciuda
pe tot ce-n cale le-a ieşit.
Aprilie, împrumută-mi şi mie
simţul tău de posesiune
am nevoie de multă nebunie
ca să-nving ce dă peste mine,
să-mi arăt neîmpăcarea,
să şovăi, să-i scot ochii,
să se ducă pe tărâmul celălalt
doar vestea că fac şotii.
* * *
Fiecare are rezerva lui
la capătul zilelor
mâinile nimic nu mai apucă
decât o flacără plăpândă
care arde pentru alţii.
Zilele
În marşul lor făr’de popas
eu nu voi obosi
să trag taina de limbă
poate îmi va mărturisi
Secretul jinduit de toţi
îmi lasă gura apă
de-aceea numai ochi şi urechi
stau la agapă.
De-aceea mă atrag
şi gâze şi prihor
ele îmi întăresc aripile
pentru înaltul zbor.
Soarele negru
Ca un fulger ne ia ochii
apoi şi voinţa necondiţionat
de parcă altceva nu mai există
şi nici n-a existat.
Cu cât cobori sub nivelul mării
devine tot mai orbitor
te hipnotizează
de-o mie de ori mai uşor.
Dacă se concentrează
în lobul occipital
treci atunci pe cealaltă coastă
a dealului
lejer, familiar.
* * *
Din când în când burează
apoi vântul şfichiuie pe cineva
nevăzut
nici cu pinteni la călcâie
nu-l ajungi
Cerul de plumb
îmi face avansuri, indiscret
aplecat făr’de chip
mi s-a cuibărit la piept
De-atâta tandreţe
luna se-nduioşează
se ridică în capul oaselor
şi luminează –
agonia.
* * *
Ascuţiţi ca şi creioanele nervii
întorc capetele spre alt loc
în care stă de pândă –
câte-un mort.
Auzul atunci desprinde
ecouri care înţepenesc
sunt nebuni nu cei care
li se supun
ci care li se-mpotrivesc.
O umbra? – Zeci – şi toate
te jupoaie de piele
sângele-ţi sug dar nici una
n-a înviat dintre ele.
* * *
A străbătut peluza în fugă
s-a oprit doar o clipă la răscruce
în tuspatru zări deodată
dornic era s-o apuce.
Inima îi ieşea din piept
sorbea zare după zare
la peştera săpată de credinţă
a ajuns fără suflare.
* * *
Acea perfuzie de extaz
a avut efecte nesperate -
nu doar conturile în bancă
şi inimile sunt ades blocate.
Unii culeg fructe de pe poale
alţii de pe vârfuri de copac
soarele mi-a căzut în braţe
când spre tine le-am ridicat.
|
Inapoi la cuprinsul numarului