Moartea Porumbiţei

Porumbiţa a dispărut şi ea. M-am uitat lung la ce-a rămas în urmă: căsuţa din lut, măruntă cît Bojdeuca lui Creangă, văruită şi vopsită alb şi verde astă-vară; părul din faţă cu pere clapse, din care am mîncat cînd eram copil; fîntîna din grădină, cu ghizd catifelat din lemn mereu jilav, de unde aduceam apă bună de fiert carnea şi de spălat rufele, fiindcă apa din fîntîna noastră era dură; şura bătrînă, singura cu acoperiş din stuf care a mai supravieţuit prin preajmă. Parcă văd că la primăvară, dacă şura va mai fi în picioare, voi face ceea ce fac mereu: în trecere, mă uit după „gălătuşii” de polen dulce şi parfumat, morfoliţi temeinic de albine şi dosiţi unul după altul în ţevile de stuf căpăcite apoi măiestru cu lut!

Asta era ceea ce se vedea, cu văzul nostru de toate zilele, cel miop. Dar vă amintiţi ce spune Vulpea micului Prinţ: că lucrurile importante se văd numai cu inima. Cu inima, eu mi-am amintit de Porumbiţa cînd nu era încă porumbiţă: era mătuşa Ana, mă’ş’Ana, care cosea plapume şi saltele, punînd aţa în patru în acul mare, răsucind-o apoi în palme în timp ce ţinea acul între dinţi. Îi priveam faţa armonioasă şi rumenă, aplecată peste lucrul ei, de pe care o ridica din cînd în cînd şi se uita lung la mine de după ochelarii cu rame negre şi late. Şi rîdea veselă – nu ştiu de ce „veselă”, viaţa ei de femeie măritată era ca vai de lume; şi atunci i se vedeau cei doi dinţi „de tablă” pe care i-am imitat odată, acoperindu-mi şi eu doi dinţi cu foiţă de staniol argintiu. Măşana era printre puţinii cunoscuţi ai mei care aveau dinţi de tablă sau ochelari: o, asta era un ditamai lux, de vreme ce alţii nu aveau! Şi, ca orice lux, aşa ceva „era frumos”!

Cînd încă nu era Porumbiţa, măşana mai era femeia care ne făcea papuci din cîrpe. Şi pe ea am văzut-o parcă numai în papuci din cîrpă, purtaţi indiferent de anotimp şi de loc, în timp ce noi umblam încălţaţi cu ei doar iarna şi numai în casă. Venea la mama şi ne lua măsura piciorului desenînd-o cu cretă pe hîrtie albastră. Pentru talpă, croia materialul în cinci-şase straturi pe care le împungea de sute de ori cu aţă în timp ce mergea pe hudiţă după cine ştie ce treabă. Tot în papuci uşori şi calzi, de cîrpă.

Şi mai avea măşa un talent: făcea găuri în urechi pentru cercei. Cu un ac udat cu spirt spărgea lobii fragezi ai urechilor, apoi trecea prin ureche un fir de aţă roşie şi o înnoda ca pe un cercel. Dacă nu cumva fabulez acum, freca urechea cu sare. Barbar şi înfricoşător! Dar nu şi pentru o fătucă de vreo zece-doisprezece ani, cît avea sora mea cînd s-a dus să-şi facă şi ea găuri în urechi. Şi cum să nu vrea şi „mînzul”, adică „ăla care se ţine ca scaiul” de cineva, adică eu de ea, cînd am văzut‑o cu cercei în urechi! Numai că eu, după ce am depăşit faza cu aţa roşie, am abandonat înfrumuseţarea, iar urmele acului din lobul urechilor s-au acoperit demult.

Măşa a devenit Porumbiţă încoace, tîrziu. Nu avea televizor, cred că nici radio, şi ca să se mai distreze, ea şi bărbatu-său se suiau de sărbători pe gard şi se uitau la cine trecea pe uliţă. În suuuus şi în joooos, în suuuus şi în joooos, şi capetele – că atîta se vedea de după gard - se întorceau înceeet la stînga şi la dreapta. „Ca doi porumbei pe-o cracă!”, glumeau răutăcios vecinii...

Aşa s-a născut Porumbiţa.