Lirism şi de-liricizare

La întrunirile noastre (este vorba de mica grupare poetică de la sfârşitul anilor ‘70 – începutul anilor ‘80 din capitala istorică a Bucovinei, despre care am scris în mai multe rânduri) Simion Gociu (născut la 1 septembrie 1948 în s. Molniţa, ţinutul Herţei) participa cu intermitenţe, din cauza distanţei destul de mari la care se afla de oraş şi a lipsei unei comunicări operative cu el. După ce lucrase câţiva ani la ziarul Zorile Bucovinei, fusese “rugat” insistent să plece, fără a i se aduce vreo explicaţie plauzibilă. Toţi cei care scriau şi gândeau româneşte în Bucovina de atunci erau consideraţi apriori “elemente nesigure”, un fel de eretici “predispuşi” să se abată de la tablele legii. După mai multe eforturi disperate, reuşise să se angajeze în provincie, profesor de română la Şcoala medie din Cupca, comună românească situată la vreo 50 de kilometri de Cernăuţi. Prezenţa sa inducea întotdeauna un spor de teorie şi polemică în discuţii. Gociu avea o carcasă teoretică destul de solidă, era poate cel mai avizat în probleme de gramatică şi lingvistică, estetică şi chiar filozofie. Era un maestru desăvârşit al detalierilor şi nuanţărilor de tot felul, având un apetit ireductibil şi greu de reprimat de a împărţi firul oricărei discuţii în patru, în opt sau în zece… Ochelarii masivi pe care îi purta tot timpul, mustaţa neagră şi deasă, copiată parcă după cea a lui Eminescu la 24 de ani, îi imprimau un aer de seriozitate şi îi subliniau înfăţişarea de tânăr intelectual ce-şi formase un gust al lecturilor şi aprofundărilor exegetice. În afară de poezie, încerca să scrie şi proză, publica frecvent în ziar cronici de teatru şi film.

Prima sa plachetă, Sărutul spicelor, apărea abia în 1984, după ce manuscrisul îşi făcuse “stagiul” de mai mulţi ani prin sertarele filialei din Cernăuţi a Editurii Karpati din Ujgorod, “obligatoriu” pentru tinerii care trebuiau ţinuţi cât mai mult în faza de “podceavkivţi” (“începători”, în ucraineşte). Atât în prima, cât şi în cea de-a doua carte, La ţărmure de suflet, Editura Karpati, Ujgorod, 1989, prevalează motivele şi simbolurile tradiţionale ce dominau spaţiul poetic al anilor ‘60 – ‘70: câmpia, ţăranul “cu palme zimţate de trudă”, satul, izvorul, ţărâna, “strămoşii clădiţi în preistorie”, “dimineaţa secerişului”, drăgaicele, casa părintească, visul, zborurile romantice etc. Satul apare ca spaţiu mitic, al începuturilor primordiale, ţăranii sunt zeii unui timp atavic prinşi în eternul ritual al pâinii şi al rostuirilor vieţii. Percepţia poetului este solară, imnică, rostirea are un caracter sărbătoresc, solemn. Poeziile sunt scrise în spiritul unei convenţionalităţi semantice general acceptate, al unui intimism contemplativ-bucolic întâlnit la mai mulţi poeţi din acea epocă: “La-nceput de săptămână / Eu sărut trudnica mână: / Oglindindu-se în rouă, / Ea miroase-a pâine nouă”; “Zidit mi-e chipul / de mirozna acestor cântece / ale privighetorii / seară de seară tot mai aproape / de cerul speranţei, / de nouri ce-aşteaptă / să-i spintece luna / cu razele sale, / de izvorul, la care vin / să se adape caii văzduhului”. Caracteristice pentru această fază de început sunt şi meditaţiile asupra cuvântului şi devenirii poetice, exprimate în sintagme ca: “voi fi oare prinţul / ales de cuvinte?…”, sau: “Coboram din cuvinte / să mă găsesc pe mine în­sumi / întru a mă cunoaşte”. Deşi tradiţionalist ca structură tematică, Simion Gociu este primul dintre noi, se pare, care iese de sub “instituţia rimei”, cultivând şi versul alb, neîncetăţenit încă pe atunci în acel spaţiu-timp.

O dată cu volumul Lacrima toamnei (Editura Augusta, Timişoara, 1999), Simion Gociu face eforturi de personalizare, încearcă să se sustragă de la tiparele erodate şi compromise de uzanţa comună. Într-un crescendo abia sesizabil, discursul său avansează în direcţia modernităţii, spre o expresie uşor de-liricizată, descărcată de fastul ceremonial. Vocea sa lirică ce “cânta” cu un “instinct adamic” regatul de spice şi floarea de şofran, văzduhul sunând a sărbătoare şi verdele umăr al verii, coroana plugarului şi neprihănitul ţărm al dragostei scade din gravitate, iar divagaţiile sentimentaliste cedează locul unor reflexive scrutări a biografiei interioare, interogaţiilor existenţiale. Sunetul orfic îşi mai pierde din suavitate, obţine sonorităţi mai aspre, iar liniile imaginilor se deformează, tot mai insistent, în spirit expresionist. Sugestia face loc ideii, limbajul devine mai puţin transparent, aburindu-se de suflul unor opacităţi de esenţă modernistă: “Neobişnuitele treceri / îmi încearcă pânza sângelui / şi ea nu mai rezistă / încât // lasă prin ea să treacă / înspre lumină / celule de vise purtând / chipul zilei ca pe o icoană / în care păsările cerului / sunt nişte semne / de întrebare // şi numai atât. // Dincolo de cele ce / ar vrea să se întâmple / ghicesc silueta / morii de vânt / înţepenită în aşteptarea / unui cavaler rătăcit / în lanul de spice. // Îşi caută lancea / pierdută în timpul / neobişnuitelor treceri / în mit” (Dincolo). În schimb, sub aspect formal, versul se disciplinează tot mai mult, prinde gustul ritmicităţii şi cantabilităţii formelor fixe, ia forma sonetului. “Redingota” sonetului îi vine bine poeziei de acum, care este una a erotismului suav, elegiac – amestec de vis şi senzualitate, a meditaţiilor existenţiale, exprimate într-o tonalitate discretă, reţinută, reverberatoare. Iată acest frumos sonet emanând o medievală nobleţe cavalerească: “Din ce miracole cobori până la mine / În joc fluid de dragoste aşa amară? / Zici, trupul vrei să-mi ari? Mi-l ară / Şi-aruncă-n arătură dorinţe sibiline. // Precis va încolţi din ele‑o catedrală / Cu zei oculţi acolo rânduiţi anume / În piatra de altar pe ritualic nume / Să-mi ţină vertical coloana vertebrală. // Din aceeaşi ritualică pornire încolţească / Ramuri de lumină ca floarea cea de mirt / S-o scoată iar afară din ultimul ei birt. / Şi-n aer liber acuma liber să-nflorească.// Mireasma ei va exploda dorinţele prea pline / De har adânc dormind în amfore eline” (Din ce miracole?). Dar, trebuie s-o spunem, sonetele înregistrează şi unele “aligniri” de ritm, asperităţi eufonice; efortul căznit, “gâfâit” cu care se adună vocabulele în tiparul prozodic le afectează spontaneitatea şi eleganţa stilistică.

În ultimele eşantioane lirice publicate în reviste şi care formează capitolul ineditelor din recentul volum de sinteză, Bună dimineaţa, septembrie (ÎC Editura Zoloti lytavry, Cernăuţi, 2004), poetul răspunde tot mai energic la provocările istoriei, se arată obsedat de degradarea umanului, de reidentificarea eului. Se constată o dorinţă de a subordona poezia unor concepte şi simboluri (miturile şi paradoxurile existenţei contemporane, ghilotina, marele înzadar, inversarea poveştii etc.), tendinţa de esenţializare şi modernizare a expresiei. Bucolica privighetoare ce popula poemele de început moare acum într-o poveste de Oscar Wilde, cicoarea de altădată e gata să divorţeze de simţuri, iar în aerul cu accente paseist-idilice de cândva ghilotina adoarme lângă coşul cu garofiţe. Cuprins de un acut sentiment de criză spirituală, eul liric învaţă să citească poveştile invers, adică să se adapteze noilor condiţii, absurde şi devorante, ale vieţii moderne. Dar şi noilor precepte poetice. Deşi nu recurge la o radicalizare a propriului demers, poetul lasă acum să pătrundă în armonia orfică elemente disonante, impulsuri anti-sentimentale, îndrăzneli expresive. Lirismul ingenuu se contaminează de ironie şi sarcasm, culorile se îngroaşă de griul cotidianului şi se condensează: “Ninge apocaliptic / cu vise speriate / deraind metaforele / de pe linia poemului // ninge cu guri / bandajate democratic / cu aşteptări / şi halte pustii”; sau: “Şi dacă rostul meu ar fi / să tund poemul acesta / ca pe un arbust // iar în loc de ramuri / şi frunze ar zbura / în jur metafore decapitate // şi din cuvinte / ar curge sarea vocalelor…”. Unele poeme iau o turnură sentenţios-filozofică sau chiar bat spre parabolă, ca acest Aproape absurd: “ - Scrii poeme? / m-a întrebat cârtiţa / într-un miez de noapte / arcuindu‑şi muşuroiul / de-a dreptul pe masa mea / încărcată de hârtii. // - Scriu, i-am răspuns. / - Faci bine, scrie. / Eu ţi-am adus nişte vocale, / caută-le în acest muşuroi. / Le vei găsi. Dar să ştii: / sunt negre ca ţărâna aceasta / sau ca acest miez de noapte / în care ne-am întâlnit. / Cred că-ţi vor folosi la ceva, / împănează-le în poemele tale / la fel de negre ca viaţa / ta de scrib aventurat / în căutarea adevărului, / pe care nu-l vei găsi / nici acum / nici în vecii vecilor / că toţi cei din jurul tău / au pus minciuna la îngrăşat, / iar tu cauţi adevărul / tocmai în timpul acesta / când şi poemele / la care trudeşti / nu mai au nici un rost / pentru că nimeni nu are / nevoie de ele. / Dar, / mai aruncă zarurile / încă o dată / şi nu uita că în jurul tău / cârtiţele s-au plodit nestingherite / şi toate au săpat gropi / pentru poemele tale nescrise…”. Există în carte şi câteva  poeme cu sensuri parabolice vizând destinul ingrat al românilor din emisfera septentrională a Bucovinei detrunchiate, cum este cel intitulat sugestiv Noi, de mare vibraţie lirică: “vom purta oare / povara dezmoştenitelor / seminţe în care / lumina / nu va mai germina / altă lumină // sau vom curge / la vale ase­meni râului / marea visând-o / fără a-i cunoaşte / nemărginirea vreodată // noi fiind doar / lacrima zdrobită / între pleoapele uitării // şi sarea ei / ne va preface încet / într-un pustiu / populat de umbra / regretului?… // …se gudură / iarba sub tălpi / şi roua se scutură / doar piatra rămâne / sub sare şi paşi / aspră şi îndărătnică / întotdeauna uimindu-ne / statornicia ei…”.

În volumul Oul gastronomic (Editurile Alexandru cel Bun – Ruta, Cernăuţi, 1998), ce include fabule şi epigrame, dintre care unele sunt selectate şi în acest ultim volum de sinteză, Simion Gociu demonstrează bune calităţi de umorist, ambiţionându-se să perpetueze parabola esopică până la acest început de secol XXI.

În general, poezia lui Simion Gociu cunoaşte două stări fundamentale: starea orfică şi starea de reflecţie. Combustia poemelor se află în substraturi latente, fluenţa lor senzual-euforică, elegiacă, nu are spectaculozitatea şi verva teribilistă întâlnite la ceilalţi poeţi ai grupului. Vibraţia sentimentelor este estompată de o răceală contemplativă, extazul trăirilor apare într-o formă surdinizată, trecută prin filtrul unei lucidităţi sterilizante. Frenezia simţurilor şi a senzaţiilor pure este învăluită într-un aer intelectualizant, de o elevaţie nu lipsită de artificialitate. Altfel spus, sentimentalismul poemelor este mai curând “premeditat” decât spontan, iar impetuozitatea trăirilor ia forme reprimate, de contemplaţie la rece.

Simion Gociu, omul, este un tip cu caracter, bine fixat în propriile atitudini şi opţiuni, uneori de-a dreptul ireconciliant. Odată pornit să apere ori să demonstreze o cauză, merge până în pânzele albe. Temperamentul său, calm doar în aparenţă, poartă în adânc latenţe ce pot izbucni în orice moment, la fel ca în poezie. De când a început să încărunţească, îşi rade mustaţa, din teama de a nu-şi compromite, bănuim, alura tinerească. Angrenat de atâta vreme în epuizantul mecanism al ziaristicii – după experienţa de la Zorile Bucovinei şi de la Gazeta de Herţa este, din 1995, redactor-şef al săptămânalului social-politic, economic şi cultural Concordia – îşi trăieşte clipa precipitat, ca pe un flux continuu, într-o necurmată şi curajoasă vorbire directă cu sine şi cu cei din jur, dar mai cu seamă cu mai marii acestui timp, responsabili de soarta românilor bucovineni (Vorbirea directă, aşa se intitulează volumul său de publicistică, apărut la Editura Misto  din Cernăuţi în 2000).  În faţa maşinii de scris sau, acum, a calculatorului, timpul său rezervat scrisului e fragmentat doar de ceştile de cafea şi de ţigările (s-ar putea altfel?!) aprinse febril una de la alta… Poate anume această percepţie, de flux neîntrerupt al vieţii, îl şi face ca, atunci când ne revedem sau vorbim la telefon după o pauză de timp considerabilă, să intre în discuţie prompt, fără formule complementare, de parcă ne-am fi despărţit cu doar două-trei ore în urmă…

Cu aceeaşi promptitudine şi dezinvoltură Simion Gociu intră, cu fiecare carte tipărită, în marele dialog al poeziei contemporane, aducându-şi partea sa de contribuţie la perpetuarea iluziei salvatoare a scrisului.

1