Elegiacul Bolero al subconştientului

Cel mai zadarnic vis al omului este ca inconştientul său (şi al omului şi al... visului) să se deschidă ca un infinit câmp de posibilităţi al(e)... conştientului sau, mai restrâns abordat, – doar al oarecărui grad (procentaj, cotă parte) de conştientizare. Oricare stare – surprinsă instantaneu (sau doar închipuindu-ne că o surprindem) a subliminalului pare una cazuală, lipsită de orice ordine ce poate fi descrisă. A c o l o nu există iniţieri explicite sau “planificate”, a c o l o  e purul domeniu al intuiţiei mereu amfibologică. Acest infinit de probabilitate aţâţător de curiozitate faţă de sine însuşi şi niciodată sie dezvăluindu-se este ca şi cum câmpul supoziţiilor operative/operante şi interpretative ad libitum, dar (prea puţine sinonime are acest “dar” ce va apărea cam des în continuare...), poate, nu la alegere, cât după hazard. (Să se creadă că tocmai în conformitate cu un cod sacru, imuabil, i s-a spus: DUMNEZEU? Sau şi acest Nume pes­te toate numele, agnomenul agnomenelor nu a fost, la timpul apariţiei sale, decât unul insuflat, inspirat de o întâmplare oarecare, încât, în alte variante – dintr-o infinitudine! – ale hazardului universal putând fi şi el Altul... Altul... Altul?) Astfel că, drept rezultat (de etapă...), ne putem alege – nu avem nici un chip de a nu o recunoaşte, ca pe o înfrângere – cu rezultate... ineficace, să zicem, incerte. E drept însă, totdeauna captivante.

Dar oare chiar “ineficace” ar fi (ca rezultat) conştientizarea imposibilităţii sau incompletitudinii oricăror experienţe cognitive, cât de cât lucide, acolo, în subliminal, unde, posibil, se află chiar codul nostru genetic, implicit (şi implicat) în multiplele (le-aş spune: neogoitele) tendinţe de manifes­tare prin intuiţie şi reflexivitate? Astfel că – lasă pixul jos sau închide computerul sau reportofonul, dacă îţi dictezi dezamăgirile, închide geamul sau balconul apartamentului, dacă ţi le urli, pentru că în vecii vecilor omului (provizoriu – şi ţie, adică) nu i se va permite să-şi demonstreze sieşi hiperfineţea receptivităţii conştiinţei, când va încerca să transfere o parte din “substanţa” acesteia în subconştient, croind în spaţiile lui un oarecare domeniu al semnificaţiei.

Îţi mai rămâne vaga senzaţie (optimistă!) că prin dorinţă şi voinţă îţi poţi provoca anumite “mesaje”, linii de subiect, contururi de imagini. Chiar dacă nu poţi fi sigur că astea ţi s-au întâmplat anume în subconştient, ca tărâm care “îţi aparţine”. Ar fi un film de imagini-mesaje precum un ciudat cortegiu al probelor... presupuse ce trebuie “crezute” pe cuvântul (sau – tăcerea!) de onoare a(l) intuiţiei care te împinge mereu, ca şi cum de la sine (intuiţia nicicând nu-şi cere permisiunea de a se declanşa!), spre captivanta (dar nu cumva absolut sterila?) experienţă a în vecii vecilor indefinitului. Or, poate, uneori, foarte vag definitului, însă fără univocitate, adică şi fără oarecare certitudine referenţială. Acaparatoare, înfeudatoare, posesive sunt tendinţele de explorare în “res­pectivele” (care, totuşi, Sesam(e)?) teritorii “informe” ale vagului/vaguităţii/”vaginităţii nefertilităţii”, tresărind din nou şi iar în firea ta, dându-ţi – precum de atâtea ori – scânteia de speranţă că, iată, parcă s-ar contura cine ştie ce închipuiri nebuloase ce ar putea furniza “date” misterioase, neobişnuite, nemaiîntâlnite, care s-ar putea alcătui în oarece mesaj, în conotaţii psihologice relativ distincte.

Însă în clipa următoare, fulgerat de scurt­circuitul dezamăgirii, înţelegi că şi de data aceasta este exclusă obiecti(vi)zarea şi fixarea vreunor conotaţii, fie ele oricât de vagi... Nu, nu am – îţi spui a infinita oară – libertatea de recunoaştere – nu am ce recunoaşte! –, ci doar pe cea de presupunere, de invenţie, de imaginare, de a-mi spune eu însumi basme despre propriul meu subconştient. Însă eşti sigur că acolo, în subliminal, se întâmplă procese care, şi ele, asigură buna stare a lucidităţii, a activităţii, a creaţiei tale. Tocmai în subconştient, ai putea crede, există cele mai indubitabile argumente ce te fac demn de a-ţi pune problema propriei existenţe ca om în funcţie de Universal, Divin, Ontologic, Transcendent, Metafizic....

Cam aşa ar fi sau ar trebui să fie, numai că informitatea neantului din tine nu (te) lasă a (se) înţelege cum i se întâmplă ei, când i se întâmplă, posibilitatea şi modalitatea formativităţii, ca proces şi rezultat al acesteia. Şi una din multiplele îndoieli care te bântuie te face să întrebi: nu oare cumva dorinţa de a capta vreun oarecare mesaj generează ca şi cum de la sine diverse asociaţii relaţionale, încât poţi da dorinţa drept faptă reală, dar – graţie aceleiaşi voinţe (ce presupune cu luciditate, nu?) nu cazi într-un delir solipsist.

Întru consolarea ta şi minimalizarea efectului descurajant în urma repetatei impresii că subliminalul nu se lasă convertit în expresie, îţi spui că mişcarea spiritului întru o mai mare împlinire şi chiar atingerea, din treaptă în treaptă, a unei stări a sale mai mature se datorează – nu se poate altfel! – şi vânătorii de himere, de nerenunţare a cerceta în paradoxuri şi absurditate, misterios şi inconştient. Adică, cercetarea în şi întru subliminal ţine, vede-se, de o gratitudine (a gratitudinilor!), numai că aceasta – paradoxal – nu exclude necesitatea investigaţiei. De aceea, chiar spunându-ţi că domeniul subliminalului este extrem de dificil de abordat (ceea ce într-adevăr poate fi egal cu a recunoaşte că, în (i)realitate, este – de fapt – imposibil de abordat), că nu se “înfăţişează” ca un câmp sau un orizont de semnificaţii/sugestii posibile – de ales, de elucidat, de făcut –, ci ca o nedesluşire unde nu mai e nimic de făcut, – tu nu renunţi, luându-te din nou pe urmele speranţei de a descoperi în totala nebulozitate a Andromedei (sau, poate... Andromacăi, assombrie par des pressentiments douloureux...) subconştientului sistem de relaţii comunicaţionale, ca procesualitate de elaborare a mesajelor într-un schimb “intern”, personal, de informaţii, cuprins de dorinţa aproape mistică “de a te contopi cu toate mişcările lăuntrice ale eului”, după cum zicea Marcel Raymond. Şi iar se declanşează (sau încerci tu să declanşezi) intuiţia aflată, parcă, la buza neantului dintre Eu şi Non-Eu, acest de-al doilea fiind, posibil, chiar însuşi omniprezentul Eu al Divinităţii. Pentru că anume în subconştient s-ar afla, de fapt, Codul Codurilor funcţionării conştiinţei umane, parte a celei divine; în subconştient unde, ca şi în cosmosul “exterior”, un ultim orizont, un ultim element motivaţional este refuzat la infinit, el, interiorul cosmic, putând să ne ofere continuu mesaje sau păreri de oarecare informaţii/relaţii, în – s-ar presupune – existente totuşi spaţii operaţionale, numai că fără a se lăsa “epuizat” completamente, fără a-şi lăsa captat şi desluşit secretul, în ultimă instanţă, a Codului Codurilor. (Ha! ad hoc îţi re-vine parafraza: Deşertăciunea... deşteptăciunilor, deşteptăciunea... deşertăciu­nilor... – cam aceasta e “filosofia” existenţei biblico-umane).

Deci, cosmosul interior, inclusiv cu fabuloasa-i componentă a subliminalului, îl putem concepe, ca şi cosmosul “exterior”, omniînglobator, conform categoriilor de posibilităţi... ratate! Pentru că tendinţa spre (vre)o explicaţie, spre (vre)o revelaţie, spre oarecare răspuns a fost, este şi va fi mereu “ostracizată”, inhibată, deprimantă. Ceea ce nu te poate însă descuraja/dezorienta într-atât, ca să nu încerci sublima bănuială că “profunda” experienţă a spiritului tău în propria lui alcătuinţă (interioritate) e, de fapt, una din experienţele (oricât de infime, dar... conştientizate) a(le) Universului asupra propriului Sine.

Apoi, de ce ai descuraja totalmente, dacă, în (i)realitate, subliminalul nu este absolut constrângător faţă de fantezia ta “conştientă”, permiţându-i jocul de reacţii totalmente liber, când parcă tu însuţi îţi poţi spune basme despre tărâmuri misterioase, captivante, obseda(n)te? Chiar dacă în ele nu e acceptată nici o formă de (supra)veghere, de control (ce termen barbar pentru... infinit fina hipercivilizaţie a subliminalului!) ce ar orienta oarecare viziune, o linie de subiect, o infinitudine de linii de subiect sunt totuşi posibile de fantazat (în mod sinergetic) şi acolo, în subconştient. Bineînţeles, cu inevitabilul amendament de rigoare (şi strangulare!) conform căruia transformarea impresiei în expresie, atât cât se poate întâmpla aşa ceva în neantul propriei tale intimităţi, se soldează cu aproximaţii categorice (care, de fapt, ar putea fi şi erori sută la sută) oarecum insignifiante (dar totuşi – eliberatoare...). Anume jocul de relaţii absolut liber (încă) nu te lasă să crezi (răvăşitor pesimist!) că indeterminantul, amorful ar fi sui generis expresia lipsei de... expresie, a sterilităţii – aproape depline, cvasiuniversale – a comunicării. Iar acest “aproape” apare din considerentul că ne rămâne totuşi (o altă conjuncţie obsesivă, de neevitat!) şi libertatea de a presupune, de a intui-inventa oarecare... năzăriri de semnificaţii şi procesualităţi; năzăriri pe care ţi le propui tu însuţi (măriei tale!) ca fapte “artificiale”, nu ca ceva ce ţine intrinsec de natura şi formele de manifestare ale subconştientului. Anume jocul de relaţii sinestezice, de propriu basm despre subconştient necesar ţie însuţi (propriului tău conştient) te face uneori (dar nu totdeauna!) să nu ţi se mai pară că, “privind” în subconştient, nu poţi presupune decât dens-înceţoşate perspective variabile ce se anulează mutual, fără a lăsa urma semnului – siajul sensului! Nu ţi se mai pare că nu intuieşti barem un minimum de ordine... orientativă în maximumul de... neant în care să nu găseşti echilibrul ce “marchează pragul între haosul nediferenţiat al tuturor posibilităţilor şi câmpul de posibilităţi” (Umberto Eco). La o adică, din subconştient ai putea “extrage” fie şi impulsuri imaginare, ca dintr-o pictură (absolut) abstractă... Iar dacă ea preocupă omul în cosmosul “exterior” al atâtor săli de expoziţie şi depozite de muzee, de ce am face abstracţie de imaginarele impulsuri care pot veni din cosmosul interior, uman?

P.S. (necrologul ca provocaţie). În nr. 12 din anul trecut al Contrafortului, publicam textul intitulat Derrida în care regretam plecarea pe tărâmul umbrelor a marelui filosof. Între timp, până la noi au ajuns mai multe ecouri (...online) despre acelaşi trist eveniment, în baza cărora, cu titlu de P.S., am tras concluziile ce urmează.

La moartea tatălui deconstructivismului, Jacques Derrida, revista Libération titra, poate că uşor ironic, poate că jucăuş-grobian (adică, oarecum parşiv): “De aici încolo, Derrida cunoaşte deconstrucţia finală”. Ce să zici?... Cam au dreptate galii (cu cocoşul lor, roşu, uneori, ca la V. Vasilache). Dar şi cu o rectificare implicită, însă neobligatorie pe care o sugerează o altă revistă, Croix (încercând să ducă Crucea obiectivităţii), nu-l numeşte pe dl Derrida “tată”, ci “apostol al deconstructivismului”; adică, probabil, o voce (a minţii) care anunţă filosofico-evangheliceşte (apoca)lipsa spiritului – că ce altă deconstrucţie ar putea concura atare dezastru?!

Însă apostolul nu merită a fi luat la bani mărunţi, pentru că, zice celebrul ziar Le Figaro, dnl Derrida ar fi fost “omul graţie căruia americanii au îndrăgit filosofia” (francezul avusese o carieră universitară şi de presă în SUA). Nu e rău, poţi crede, numai că, instantaneu, te întrebi la ce bun atare efort din partea prietenilor transatlantici, dacă dânşii pot cumpăra orice minte luminată (şi în ale filosofiei) din Europa, continent din care face parte şi Franţa? (Fireşte, semnul întrebării putea fi pus şi după “Europa”, însă, plasat după “Franţa”, el mai are impertinenţa de a se dubla, ca substrat interogativ, interesându-se, ca şi cum printre altele, dacă patria-peluză a lui Zidane (nu, nu filosoful, ci fotbalistul) mai face sau nu parte din acuprinsul bătrânei doamne (geografice...). Ce neobrăzare ar fi fost “implicarea” inoportună a acestui semn gârbovit, zis de interogaţie, cu doar 7 cuvinte mai înainte! (“...continent din care face parte şi Franţa” – astea sunt cele VII slove cu pricina, ce depărtează sau apropie de neplăceri, în dependenţă de faptul dacă sunt prezente sau absente în (con)text...).

Dar să vedeţi, domni’ camarazi (că doar n-o să vă spun “tovarăşi”!), cum s-a [pre(a)]schimbat la toate ale ei – din rădăcină – sâcâitoarea  l’Humanité, încât te face să te întrebi dacă mai e, ea, sau ba PCF-istă/comunistă! Cum să nu fie, îţi zici ca şi cum imediat, dacă l’Humanitatea (hai să-i românizăm, totuşi, niţel numele şi aşa nu prea criptofrancez...) scrie că – attention! – “în moştenirea lui Derrida rămâne evident imperativul permanentei puneri sub semnul întrebării a întregii gândiri occidentale”, precum şi “forţa sa eretică la adresa organizării politice a lumii”. Păi, domnilor, acesta nu că comunism e, ci ceva şi mai şi (e) – un supracomunism anapoda ideologizat în comparaţie cu care tov. Voronin, preşedintele (într‑o oarecare ţărişoară docilă până la paroxismul autodeconstructivist, ţin să vă spun, dle Derrida...) e – ce mai ! – ditamai occidental şi democrat (în politică) şi toate celelalte! (Oarecarea ţărişoara e una ciudată de tot, deoarece în ea comunismul  tot decade  şi decade, însă – în asta constă ciudăţenia – nu cade, mama lui de ideologie de iobag bolşevic ce este ea!).

Însă dat fiind că deja dlui Derrida i s-a luat orice dat, la Libération şi Croix îşi începuseră necroloagele cu acelaşi citat din Heidegger (ce coincidenţă... intuitivistă!), şi anume: moartea ca “posibilitate a imposibilului”, pentru ca comunista (ultra!) l’Humanité să titreze şi ea... solidar: “Imposibila moarte a lui Derrida”.