Invitaţie la jocul banchizelor

Volumul Călinei Trifan, Pe banchizele din cer (Cartier, 2004) se vrea o continuare firească a unei scriituri de aleasă ţinută de ars combinatoria. Cititorul pregătit să acceadă într-un spaţiu cerebral al reflecţiei metafizice are însă surpriza să fie şocat chiar de la primele texte de luminile banchizelor orbitoare şi generatoare de incertitudini. Se pare că autoarea se complace în atmosfera paradoxurilor, polemizând subtil cu marii ei predecesori moderni, care considerau poezia drept o modalitate de trans­mitere a unei cunoaşteri pararaţionale a ideilor absolute. Poeta nu se vrea rostitoare de esenţe sau definiţii ale adevărurilor general valabile. Tendinţa detotalizatoare, absenţa atitudinii de veneraţie faţă de trecutul statuar, imprecizia şi ambiguitatea, structura trucată (nu putem defini exact principiul de diviziune a textelor în două compartimente) ne determină să considerăm că sensibilitatea acestei poezii e a omului postmodern.

Textele din Compoziţie la neant sau pe linia întâi reiau şi reinterpretează ideile structuralismului de tip ontologizant cu trecere mare în poezia modernă. Ambele elemente ale titlului se scaldă în ambiguităţi. Compoziţia pare a fi o structură scăpată de sub control, căci poezia are tendinţa de a se elibera de orice rigori formale sau de conţinut, iar “linia întâi” – o categorie relativă, de multe ori canonizată fals de cei care au lansat “poncife...cu maţele pline de rahat”. Mai mult decât atât, poeta abordează ludic, deconstructivist una câte una icoanele umanităţii: Biblia, divinitatea, basmul vieţii de după moarte, categorii etice şi estetice, viziuni standardizate asupra actului poetic etc. Mitul biblic al răsplăţii pentru păcate este o “antică poveste” depăşită, în care “creadă alţii”; cerul – un “rival” provocat temerar la un duel pentru câştigarea dreptului la viziune; rima – o constrângere ca multe altele în calea manifestării libere a gândului; iar frumuseţea (“o narcisă scăldată în soare”) are nevoie de “formol” ca să dureze.

Traseul romantic de iniţiere cosmică devine la Călina Trifan un “drum şi cale / pe care / mergi şi nu înaintezi”. Demersul ontologic se structurează pe coordonatele unui neant al semnificaţiilor grave: “S-a prefăcut că pleacă / dar nesperat / de-a curmezişul pieptului / adevărul şi-adevăratul / s-au lăsat / dulce pe inimă” (Compoziţie la neant). “Adevărul şi-adevăratul” nu sunt categorii transcendentale, provocatoare de tristeţe sfâşietoare, ele ţin de inimă şi capătă acreditare dacă sunt “dulci”. Poemul este deci o meditaţie asupra actului poetic. Dacă la moderni obiectul poeziei devine propria ei creaţie ca tensiune spre absolutul obiectiv şi inaccesibil, la ea reflecţia urmează ritmul indeterminat al inimii/vieţii/structurii individuale: “Există ţipete care te bat în cuie/ şi ţipete care te târăsc/ de coada lor de cal nărăvaş/ până-n lumea de apoi.// De nimic nu mi-i teamă azi/ ca de suspinul acumulat/ traducerea acestui poem/ mi l-am asumat/ programatic”.

Dialogul desacralizant este reluat în felurite modalităţi. În Manual de învăţătură autoarea concepe un text în maniera sfătoasă a poeziei gnomice. În cele din urmă, formularea vreunui adevăr sau morală ezită să prindă configuraţie. Singura realitate a textului va rămâne reflecţia închisă în ea însăşi (“umbra nodului în gând”). Chiar dacă poemul se anunţă o gramatică, în alţi termeni, o poetică, aceas­ta nu se vrea normativă, absolut valabilă, ci o narativizare a propriei scriituri, o figuraţie a codului creativ, un spectacol în care actorul/autoarea îmbracă parnasian o mască medievală. În altă parte, poeta înscenează situaţia plurivalentă a “golului” care, la fel de argumentat, poate fi interpretat ca o modalitate originală de figurare a aventurii iniţiatice, ca fiind o parodiere a mitului trecerii individului spre o altă viaţă printr-o poartă (amintind conceptul rimbaldian al transcendenţei goale), dar şi o meditaţie asupra creaţiei cu aluzii la joc de dragul jocului, o batere în “poarta pustie”, un act fără urmărirea vreunei semnificaţii: “Poate dimineaţa-i un copil răsfăţat / care de interdicţii nu vrea să ştie / mi-a smuls inima din piept / şi fără să spargă ceva / ca pe-o minge / o bate în poarta pustie” (Gol).

Autoarea se joacă lejer cu textele canonizate ale folclorului. Acestea capătă alte structuri poetice, în care aura mitică, semnificaţiile transcendentale sunt bulversate cu ironie: “...ţi-am trimis în lumea de apoi / şi-un trifoi cu patru foi”, sau “...când s-a arătat Capul Bunei Speranţe / eram nici pe drum, nici pe cărare”. Meditaţia gravă asupra problemei ce a preocupat mereu omenirea – moartea – se estompează doar cu o frază stupidă din realitatea postmodernă “...dar toate prognozele sunt optimiste”. În iureşul vieţii postindustriale, la capătul istoriei, unde apocalipsa spirituală distruge orice reazem, omului îi scapă “semnul unei decizii eterne”. Rămâne însă energia în desfăşurare cu multiple direcţii. Poezia – manifestare a vieţii – e şi “un soi de angoasă”, şi “oboseală cronică”, şi “fulgere de pe hârtie”, şi “tunet”, şi “ţipăt”, şi “răsuflarea condamnaţilor”, şi “ultimul icnet”, şi “cer­curi largi ca pietrele-n apă/ care făcându-se ţăndări/ nu eliberează vreodată”.

Alegerea unghiului de abordare îi revine, în cele din urmă, cititorului. Cu acesta autoarea cochetează pe alocuri, sugerându-i caracterul ambiguu al poeziei sale: “Uneori e-nvăluit în ceaţă / asemeni cerului şi creierului meu / o mie de voci vibrânde-mi oferă / o deviere de la traseu” (Slalom). Fragmente de universuri virtuale se află în aşteptarea momentului în care lectorul va accesa site-ul dorit şi: “Vieţi scurte ca fulgerul / aici se opresc în aşteptarea / ochilor tăi, cititorule, / ce le redau suflarea”.

Amintiri de diamant trădează însă latură homo religiosus intenţionat voalată în prima parte. Poeta nu-şi îndreaptă însă privirea la cer către un Dumnezeu aspru. Speculaţiile metafizice se profanează, atenţia se centrează pe simţurile fizice: “Când nu mă gândesc la Dumnezeu/ mă gândesc la tine/ când/ mă gândesc la Dumnezeu,/ de fapt,/ tot la tine mă gândesc” (Mărturisire). Schema  se îmbrăca cu multiple imagini în cele peste douăzeci de poeme ale volumului. Plăcerea şi dorinţa neostoită de a trăi, fără restricţii etice dezvăluie o senzualitate debordantă: “O dată cu-amurgul setoşi de soare/ bucuriile noastre devin mai neruşinate/ şi sângele poate face ravagii/ ca apele revărsate”. Universul se injectează cu doze puternice de vitalism. Dionysos “în plină zi ridică fuste”, înmugureşte sâni, îngălbeneşte fructe, strânge în braţe, hipnotizează extatic, dezleagă ochii de obişnuinţă, porneşte puhoaiele-n vene... Deliberat ontologică, poezia figurează “oftaturi, râsete şi vise”, “miros de aripi pârlite” de focul fericirii, “durere şi exaltare”, mirare, sete şi poftă nelimitată de viaţă.