Agora şi cetatea de hîrtie

Am citit întotdeauna cu nesaţ interviurile cu scriitori. Dincolo de senzaţionalul biografic (la care sînt sensibil, dar nu peste măsură), curiozitatea mi-e suscitată de nevoia aproape abstractă de a pătrunde abisurile unui anume om, de a înţelege mecanismele unei arhitecturi ascunse şi poate metaforele ei obsedante. N-aş coborî literatura la nivelul unui astfel de utilita­rism – cum să mă intereseze mai mult autorul decît opera lui? cum să transform opera în simplu auxiliar? –, dar nici nu pot să nu mărturisesc că văd în literatură expresia cea mai viguroasă, în exactitatea ei, a omenescului. Glisez, astfel, pentru a spune că, finalmente, nu mă refer la individ, ci la categorie: mi-e indiferentă o biografie oarecare, dar mă preocupă intens miezul fiinţei şi cuvîntul, acel vas fragil ce o conţine. La drept vorbind, devii istoric literar din curiozităţi mult mai terestre (să le numim constructive) în faţa inefabilului. Sau poţi face saltul spre-a deveni “istoric literar”, dacă ceea ce te fascinează cu adevărat este forţa literaturii de a cuprinde amprenta lumii. O forţă venită din fragilitate şi din intervaluri. În treacăt fie zis, Caragiale însuşi, care, o ştim prea bine, refuza orice destăinuire asupra propriei biografii, încerca la un moment dat să-l convingă pe Gherea să-i răspundă la cîteva întrebări, invocînd faptul că un răspuns, spontan, condensat, poate suplini capitole întregi de carte. Şi sîntem cu asta la izvoarele interviului la noi. Dincolo, însă, de toate curiozităţile şi de toate explicitările posibile, răspunsurile unui intelectual sînt în sine un spectacol: al ideilor, al argumentelor, al coerenţei sau contradicţiei.

Citisem acum cîţiva ani dintr-o ochire cartea de interviuri a lui Robert Şerban, intitulată – cum se putea mai bine?! – Piper pe limbă (Brumar, 1999), pentru a relua apoi în tihnă fragmente, frînturi, pentru a le comenta şi digera cu prieteni, colegi… Ei bine, Robert Şerban recidivează. A cincea roată (Humanitas, 2004) conţine convorbiri cu Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Al. Cistelecan, Sorin Dumitrescu, Şerban Foarţă, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Cristian Tudor Popescu, Călugărul Savatie, Petre Stoica, Mihai Şora, Pavel Şuşară, Cornel Ungureanu, Vlad Zografi. Îmi pare rău pentru această enumerare seacă, dar vreau să se înţeleagă de la început că este vorba de cîteva din vocile exemplare de azi, unele cu autoritate morală sau literară. Aflate (cu două-trei excepţii) în trecere prin Timişoara, ele au ajuns la un post de televiziune – ca într-o cetate virtuală, ameninţată de neant, fireşte –, pentru a da seama asupra propriei lor identităţi şi asupra semnelor timpului în care se înscriu. A cincea roată, titlul emisiunii, fireşte că este înainte de toate ironic, şfichiuitor şi poate autoironic. Cultura se pare că a ajuns să fie (de fapt, să fie tratată ca şi cum ar fi) a cincea roată, adică un lucru inutil şi, ca orice lucru inutil, ridicol. O spune într-un loc chiar Andrei Pleşu, care s-a lovit de prejudecata aceasta că prin cultură se înţelege, “mai ales în perioade tulburi, un fel de a dormi”, de a rămîne în bibliotecă, rupt de şuvoiul istoriei. Cum însă, fără să reclame în vreun fel contradicţia, aici, tocmai la a cincea roată, ca de la o adevărată tribună, se mărturisesc cîteva modele, mă gîndesc că ele vor fi avut măcar intuiţia quintesenţei. A cincea roată e, astfel, şi emblema lumii, poate sigiliul ei. Lăsînd impresia situării în marginea istoriei, omul de cultură este totuşi revelatorul ei.

Nu pot să nu-mi amintesc nedumeririle cuiva care se întreba, şi pe bună dreptate, cine are, moral vorbind, dreptul de proprietate asupra unui interviu: autorul răspunsurilor sau al întrebărilor? Fireşte, lumea urmăreşte răspunsurile, căci, adresate unui anonim, oricît de incitante, întrebările se pierd în neant. Dar pentru succesul unui interviu (şi prin succes înţeleg aici îndeplinirea menirii sale), întrebările sînt fundamentale. Se ştie că realizatorul unui interviu ar trebui, într-adevăr, să aibă şi, probabil, să şi pună piper pe limbă: să incite, să provoace, să irite, să-l aşeze pe cel intervievat în situaţia, chiar incomodă, de a se mărturisi în ceea ce are el esenţial şi de a spune pînă şi ceea ce are el de gînd să ascundă. Depinde şi ce efecte urmăreşte. După atîtea talk-show-uri în care grobianismul provoacă audienţă şi kitsch-ul fascinează, îţi trebuie tact, inteligenţă, rafinament, cultură şi spirit, pentru a crea bucuria destăinuirii, plăcerea comunicării. Un fel de a vorbi despre calm, lux şi voluptate. Se ştie, dialogul e o treabă extrem de complicată, la care se pricep mai ales francezii, ale căror saloane vor fi descins, oricît de mult căzînd în degradare, din dialogurile platoniciene.

Finul poet Robert Şerban, subtil une­ori în ironie, în sugestie şi complicitate, refuzînd structural incisivitatea şi impoliteţea, lasă impresia că rămîne în permanenţă în umbră, neatins de aripa aroganţei. Fireşte că e o vocaţie aceasta, cu care întreţine însă un continuu spectacol al cordialităţii, în care se instituie idei, amintiri, atitudini. Dar aşa, din umbră, el dirijează cu precizie spontaneitatea, astfel încît totul e autentic, viu, neconvenţional. La drept vorbind, cum să fie convenţionali nişte intelectuali de talia celor amintiţi mai devreme?!

În fine, dacă am vorbit de curiozitate, trebuie să adaug că nici un fel de utilitarism n-o justifică, ci numai fascinaţia spectacolului pe care îl implică fiecare actor în parte; nu stai în fiecare zi de vorbă cu “personaje” aproape intangibile. Or, aşa, ai impresia că-n locul lui Robert Şerban eşti tu însuţi, căruia doar ţi-e interzis să vii cu propriile-ţi întrebări. Doar că, erou al aceluiaşi timp ca şi tine, el ştie cu o oarecare exactitate ce întrebări te bîntuie pe tine însuţi, cititor concret de azi sau, cine ştie?, cititor abstract de peste vreo cincizeci de ani, cînd e de bănuit că vom fi cu toţii intangibili, protejaţi în spaţiul pur şi virtual al textualităţii. Textualitatea?! Un alt cuvînt dat morţii, ca să se ştie. Or, deocamdată, Robert Şerban ne scoate din textualitate pentru a ne obliga să trecem proba realităţii: întîlniri concrete cu oameni concreţi. Şi – iată chestiunea asupra căreia aş vrea să atrag aici atenţia – întîlnirea cu un timp real. Căci, dincolo de fascinaţia fiecărei voci în parte, atît de diferite una de cealaltă, aş vrea să cred că din frînturi se instituie un saeculum, amprenta unui timp. Poate că, de-ar fi fost structurat nu alfabetic (aici alfabetul e logică a zarului), ci după cronologia desfăşurării dialogurilor, atunci ar fi fost mai vizibil cum anume se instituie anume trasee supraindividuale. Oricum, un timp în care diferenţele sînt posibile (ba, am spune, că şi întemeiază), în care o oarecare încrîncenare nu exclude fascinaţia euforică, în care seninătatea ia locul fanatismelor. Şi asta – o constat cu uimire, chiar acum, cînd fac aceste note – în vreme ce cultura e a cincea roată, iar noi, politic vorbind, la marginea Europei, dăm dovadă de un oarecare masochism. O spuneau pînă în 2004 cîteva “personaje” din carte, să se înţeleagă. Sau, şi mai drastic, în vreme ce agora a devenit un ecran, iar cetatea, o opacitate. Dar poate că subzistă în noi, undeva, în adîncuri, convingerea că, fie şi fără a se afla, romantic, în fruntea mulţimii, spiritul învinge, iar marginalitatea nu-i decît argumentul (puternic) al angajării sale în arhitectura sau metabolismul secret şi insondabil al istoriei.

De-aş avea distanţa necesară, aş insista asupra acestei imagini sintetice, imaginea desenului radiologic apărut pe corpul societăţii publice româneşti, chiar cu riscul de a pierde din vedere detaliile. Dar deocamdată sînt robul cîtorva detalii, pe care le selectez aici în defavoarea altora, nu mai puţin provocatoare. Iată-l, de exemplu, pe Mircea Cărtărescu spunînd că obsesia Nobel-ului la români nu-i decît o formă de provincialism. Mircea Cărtărescu, cel care, pentru a se elibera de pericolul intrării în legendă (sau măcar pentru a-l amîna), declară că scrie numai dimineaţa şi numai de mînă. Şi noi, care, tot rupînd vălul dintre ficţiune şi biografism, îl crezusem creditabil pe Mircea, din Levantul, cel ce mărturisea că scrie direct la maşina de scris, în bucătărie, noaptea… Vai de noi! Sau, iată definiţia dată de Al. Cistelecan generaţiei: “nu un criteriu de apreciere, ci de consolare”. Cistelecan, ale cărui cuvinte despre forţa şi strategiile mediocrităţii sînt fine analize de sociologie. În fine, ce-aş mai invoca?! Entuziasmul lui Sorin Dumitrescu vorbind despre icoane – şi un detaliu istoric, în contextul trimiterii la ultima lui carte, Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc. Citim: “Cartea, spune el, mai publică un text extraordinar – Plîngerea lui Ivaşco Peresvetov –, un aventurier contemporan cu Ivan cel Groaznic şi cu Petru Rareş, care furnizează, pentru prima dată, informaţii despre cum gîndea Petru Rareş. Pe atunci, ţarii trimiteau la curţile mari, europene, un ins monden, care stătea acolo ani de zile, ca un spion, iar după aia venea înapoi şi dădea raportul. Acesta – după ce a fost la Ioan Zapoli, Ferdinand de Habsburg şi la alţi mari domnitori ai epocii, prin toată Europa –, întorcîndu-se, a stat patru luni la Petru Rareş. Pe el, şi nu pe aceştia, îl alege ca model de domnitori, iar zicerile lui Rareş au constituit un fel de manual de domnie pentru ţarii ruşi, pînă la Petru cel Mare”. În fine, nu comentez, pentru că nu mă pricep, şi-aş spune doar că puţin demonism polemic mă-mpinge spre acest fragment în defavoarea altora, care cu adevărat mă implică.

În fine, stau aici alături, pagină lîngă pagină, conştiinţa destinului (la Gabriel Liiceanu) şi scepticismul sagace (al lui Mircea Mihăieş: “Eu cred în chirurgie, nu în magie”, declară el, modern, într-o societate care i se pare încă feudală în gîndire), severitatea rece a lui Cristian Tudor Popescu, care sim­te în preajmă neantul valah, şi experienţa revelaţiei (de citit călugărului Savatie), ori fervoarea euforiei (vezi Andrei Pleşu…). Dar dialogul se insinuează peste tot. Dacă pentru călugărul Savatie “există un păcat foarte greu care se cheamă pierdere de vreme”, pentru Andrei Pleşu pierderea timpului “e un păcat cu condiţia să nu devii nici un utilitarist isteric al timpului şi să fii mereu obsedat că fiecare secundă trebuie valorificată”. Balcanic, deci contemplativ, Pleşu e în alte relaţii, pe care le şi detaliază, cu îngerul său. Rostul nostru în lume?! Da, “noi sîntem cu toţii un conglomerat, un agregat complicat şi impur. Toţi avem etaje diferite, care nu comunică întotdeauna între ele […]. De fapt, rostul nostru e să rezolvăm, de-a lungul unei vieţi, această reţetă pestriţă, să-i dăm coerenţă. Asta înseamnă să te mîntui”. Andrei Pleşu, cel care se priveşte pe sine ca pe un spectacol fascinant…, în vreme ce Cristian Tudor Popescu, obsedat de neantul care se instituie, refuzîndu-l cu vehemenţă, crede că divertismentul înseamnă diversiune şi că noi, românii, devenim prea uşor superficiali în faţa răului. Pe acest temei, o teorie asupra literaturii, ziaristicii, dar şi asupra dialogului. Iată: “O discuţie adevărată se face urmărindu-i ăluia şi firele de păr din mustaţă. Trebuie să fii extrem de atent la reacţiile lui. Îi pui o întrebare nu ca să-i afli răspunsul. Îi pui o întrebare al cărui răspuns tu îl ştii în proporţie de 99%, şi, după ce îţi răspunde la întrebarea aia la care ai predictat cum o să-ţi răspundă, i-o pui pe următoarea care este, de fapt, cea adevărată”. Aproape inchizitorial Cristian Tudor Popescu, dar din nevoia de a institui sens, de a fi viu.

De fapt, să recunosc: mă consider învins. Greu de reţinut tocmai detaliile dintr-o astfel de carte. Cele care chiar te fascinează (cum e cazul răspunsurilor lui Şerban Foarţă), nici nu pot fi scoase din context. Rămîn cîteva, exterioare, şi poate cele senzaţionale prin neadevăr. Iată-l, de exemplu, pe Pavel Şuşară spunînd că “sărăcia lui Eminescu, de exemplu, e o prostie”. Ironiei lui Robert Şerban (“E o farsă. El, de fapt, trăia bine”), i se răspunde cu convingere comică: “Avea resurse materiale foarte serioase; că şi le distribuia într-un anumit mod, e cu totul o altă problemă. Pentru el, sărăcia, modul în care trăia, era o stilistică, nu o constrîngere”. Frumos spus. Dar frumuseţea nu are legătură, de data aceasta, cu adevărul. Pavel Şuşară preferă legenda. Nu şi cînd e vorba de Andreea Marin: “Ea nu este decît o biată ficţiune în ordine ontică şi un instrument al cruzimii şi al umilinţei în ordine morală”. Exact, adevărat…

Oameni vii, aşadar, şi cu toate acestea, treptat, de la o pagină la alta, intri într-o zonă de ficţionalitate, într-un spaţiu al butaforiei şi într-o lume a cărei consistenţă-i de hîrtie. Care-a trecut, ce-i drept, din iluzia vizuală a ecranului în pagina scrisă. Or, aici, în pagina scrisă, învinge ea, ficţionalitatea, efemerul?! Cornel Ungureanu, de exemplu, scrie o carte despre mormintele scriitorilor români de la Paris; Şerban Foarţă e fascinat de mormîntul lui Baudelaire, de unde reţine mici mesaje, scrise pe diverse fiţuici, la nimereală, cu pixul, cu dermatograful, în engleză, în spaniolă, în italiană, mesaje de genul “Charles, eşti singura mea raţiune de a fi!”, sau “Dragă Charles, îmi pare rău că am trăit în secole diferite…”. Mai mult, Şerban Foarţă (recunosc: sînt cuvintele unui magician hedonist pe care le-aş citi oricînd, oriunde) alături de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu alături de Cristian Tudor Popescu. E ca şi cum logica hazardului ne mută în plin abur fantasmatic, asemenea scenariilor funambuleşti ale lui Leonid Dimov. Ajungi să te-ntrebi dacă oamenii ăştia sînt reali…