Imposibila evadare din istorie

Noua abordare caracteristică monografiei lui Florin Ţurcanu reflectă formaţia de istoric a autorului ei. Fidel unui principiu de bază al profesiei sale, Florin Ţurcanu ne invită, înainte de a judeca, să înţelegem; sau, mai bine spus, înţelegînd, să judecăm. Pentru aceasta, el nu se mai mulţumeşte doar cu restituirea bio-bibliografiei personajului de a cărui “istorie” se ocupă. Florin Ţurcanu adaugă acestui binom un al treilea element: contextul cultural şi istoric al opţiunilor şi acţiunilor generaţiei din care a făcut parte şi Eliade, de neocolit în explicarea destinului tragic al fiecăruia dintre membrii ei. Abia acest lucru ne ajută să înţelegem cu adevărat cum s-a produs alunecarea spre extrema dreaptă a tînărului Eliade – atît de dramatic evocată în Jurnalul lui Mihail Sebastian –, care, în absenţa referinţelor istorice imediate (absolut firească într-un document de acest fel) apare – pe bună dreptate – în singularitatea sa supradimensionată ca aberantă, brutală şi – mai ales – profund ofensatoare.

Deşi analizează atent acest capitol esenţial al biografiei lui Eliade, cartea lui Florin Ţurcanu nu este construită în funcţie de el. Dimpotrivă, ceea ce îl interesează pe autor este povestea întregii vieţi a savantului român, aşa cum a fost ea, cu luminile, umbrele, dar, mai ales, cu excepţionalele sale realizări. Proiectată pe acest fundal, în alcătuirea căruia momentele esenţiale sînt anii tumultuoasei adolescenţe a lui Eliade, perioada formaţiei sale universitare (marcată de întîlnirea decisivă cu Nae Iones­cu) şi, mai cu seamă, călătoria în India, a cărei contribuţie la cristalizarea concepţiei eliadiene asupra domeniului de studiu şi a destinului său a fost – cum au observat toţi exegeţii operei savantului – hotărîtoare, alegerea făcută de Mircea Eliade în fatidicii ani ‘30 apare, sigur, ca deosebit de gravă şi plină de consecinţe, dar, nu mai puţin, şi ca un episod al unei biografii imposibil de redus numai la atît. A constata acest lucru nu înseamnă a diminua semnificaţia unui moment ale cărui nefericite urmări nu au fost, totuşi, imediat intuite (ele au devenit evidente mai tîrziu); înseamnă, pur şi simplu, a vedea şi continuum-ul din care el face parte. Nici mai mult, nici mai puţin.

Sfîrşitul experienţei unice reprezentată de călătoria în India şi întoarcerea la Bucureşti au iniţiat procesul care îl va duce pe Eliade din ce în ce mai aproape de Garda de Fier. Dar – faptul trebuie încă o dată subliniat – acest lucru s-a petrecut într-o ambianţă culturală şi sub imperiul unor impulsuri care au făcut nu atît din alegerea lui Eliade, cît din actul însuşi al acestei alegeri unul – nu aş ezita să spun – inevitabil. Florin Ţurcanu rezumă bine împrejurările în care a avut loc acest gest: “În India – scrie el – Eliade a înţeles, pentru întîia oară, că lumea era pe cale să se schimbe. În plus, el aparţinea unei generaţii pe care lectura lui Spengler, Berdiaev, René Guénon, Keyserling sau Daniel Halévy o pregătise pentru interpretarea anilor 1930 în termenii unei crize a civilizaţiei. Nimic surprinzător dacă el împărtăşeşte opinia, larg răspîndită în acea perioadă, după care civilizaţia modernă sau capitalismul, expresia ei economică, ajunseseră la capătul evoluţiei lor istorice şi că era posibil să se nască o lume nouă. Marea mişcare a ideilor şi pasiunilor care agită [atunci] societăţile europene pare să anunţe, pe fondul crizei economice şi politice, o schimbare istorică, revoluţionară” (p. 209). În acest climat, care, în România, părea şi mai acut, nutrind impresia disoluţiei întregului corp social, idealul intelectualului care refuză implicarea şi rezistă “terorii istoriei” – teoretizat de Eliade în publicistica din prima jumătate a deceniului 4 al secolului trecut – nu se mai putea sustrage, pînă la urmă, eroziunii. Începută în 1935, glisarea tînărului savant (neomologat, totuşi, ca atare) spre Garda de Fier a devenit, în 1937, ireversibilă, luările sale de poziţie în favoarea mişcării lui Codreanu (faţă de care Eliade a cultivat o imagine profund religioasă şi depolitizată) nemailăsînd loc vreunui echivoc. Această nefericită opţiune (consecventă pînă la automistificare cu viziunea sa intelectuală) îl va urmări pe Mircea Eliade toată viaţa, agravîndu-se prin refuzul constant de a o recunoaşte, a o face publică şi a o asuma. Florin Ţurcanu reconstituie sinuoasa traiectorie a treptatei ei reveniri în conştiinţa publică, dar – respectînd şi aici principiul de a nu o izola de contextul în care a avut loc – în strînsă conexiune cu ambianţa culturală şi mentală a acestui lent reviriment.

Pînă la urmă, drama lui Eliade (sugerată, cred, şi de titlul cărţii) a fost de a nu se fi putut sustrage, în pofida eforturilor sale disperate, “istoriei”, în dublul înţeles al acestui cuvînt: de context, care influenţează deciziile individuale (dar fără a le determina şi nici justifica) şi, pe de altă parte, de trecut, a cărui moştenire trebuie, în cele din urmă, într-un fel sau altul, ispăşită.

Impecabil docu­men­­tată, frumos şi fără părtinire scrisă, cartea lui Florin Ţurcanu are meritul de a ne aduce mai aproape de un om şi de epoca sa, propunîndu-ne un mod mai complex de a le înţelege.

____________