Romanul unei proiecţii universitare

Ion Bogdan Lefter menţionează în postfaţă că, deşi romanul a constituit o surpriză, totuşi germenul lui poate fi întrevăzut, într-un fel, în jurnalul său despre trenul Literatur Express Europa 2000 şi chiar în poezie, mai ales în Studii pe viaţă şi pe moarte (1999), caracterizate prin notaţii fruste, simple, extrase din realitatea imediată. În cronica din Contrafort (2001, nr.1-2) îi găseam o filiaţie remarcabilă cu biografismul american în persoana lui Lowell. Şi iată că acum “biografismul” personal este adunat între copertele unui roman.

Romanul lui Bodiu (circa 260 de pagini, format mare, corp de litere mărunt) este o frescă universitară, cu marginile estompate, pierdute în viaţa particulară a protagoniştilor şi în realitatea românească de ultimă oră. Este o mare performanţă – inimaginabilă sub Ceauşescu – când citeşti un roman ce relatează despre evenimente produse acum câteva luni. Am spus, naratorul părăseşte uneori corpul T universitar pentru a ajunge şi în alte sfere sociale şi chiar pe alte meleaguri, dar cele mai reuşite pagini sunt acelea dedicate universitarilor. Mă gândesc, în primul rând, la destinul câtorva personaje des­crise de narator cu multă pătrundere, dar fără a părea omniscient. Totul este relatat cu umor, echilibrat, cu distanţa necesară faţă de personaje şi faţă de evenimente. Atunci când personajele sunt luate din alt mediu şi evenimentele se mută şi ele acolo, acestea sunt ceva mai apăsate, grotescul situaţiilor sau cel comportamental le şarjează fără a le face ireale.

Andrei Bodiu deschide larg ecluzele ca viaţa să pătrundă în literatură. Autorul se fereşte de livresc, în ciuda multiplelor referinţe culturale şi a exprimărilor de specialitate, şi caută autenticitate acolo unde livrescul ar trebui să fie la el acasă. El ştie că viaţa unui universitar e prin definiţie una nespectaculoasă, de aceea e în căutarea unui spectacol care să imprime fabulei mai mult verism. Nu există altă cale de a fi cât mai credibil în ceea ce povesteşti decât de a pune personajele în situaţii delicate, iar uneori, chiar extreme. Romanul nu este o îngrămădire de astfel de situaţii, dar atunci când are ocazia nu le ratează. Vom găsi, în roman, relaţii amoroase studente-profesor, apropouri ale unui gay, securişti privatizaţi şi atotputernici, provocări basarabene, partide de sex ş.a. Lipseşte poate doar perechea franceză ca romanul să se preteze la un scenariu de film, cu tot tacâmul în el.

Scriitura e alertă, dinamică, vioaie. Predomină dialogul. Autorul nu se oboseşte prea mult cu descrierile. Primul sfert de carte e alcătuit în întregime de dialog. Replicile sunt scurte, participanţii la dialog nu sunt desemnaţi explicit. Frazele converg spre un punct tensional sau creează suspans sau detensionează o problemă enunţată anterior. Recunosc, uneori am suspiciuni atunci când deschid un roman şi găsesc numai dialog sau, dimpotrivă, nici unul. Dar nu e cazul lui Andrei Bodiu. Romanul are o construcţie, are câteva fire narative cu care înaintează alternativ. În plan formal, Bodiu aplică reţeta romanelor de vacanţă. Nu-l împovărează pe cititor cu scheme literare sau cu un subiect care să te năucească. E maniera lui. De ce nu ţi-ar plăcea Pavese sau Carver? Remarci uneori recenzii entuziaste la câte un roman cu schemă, iar atunci când apuci să-l citeşti, nu-l poţi scoate la capăt fără a te sforţa mai mult decât e necesar. Cred că e şi o problemă de gust.

Am citit deunăzi un articol în Dilema veche, în care autorul (Vintilă Mihăilescu) relua în discuţie o problemă: “preocuparea aproape obsesivă (a intelectualităţii româneşti – n.n.) pentru cultură în detrimentul societăţii”. Şi în această ordine de idei, Andrei Bodiu denunţă snobismul literar propagând o literatură simplă, care nu e neapărat şi facilă, superficială. Piaţa începe să intre în calculul scriitorilor.

Andrei Bodiu construieşte, din inima filologiei, o lume dură (real life) între şi după pereţii Universităţii. Personajele de la Catedră, “mica feudă”, trăiesc realitatea căreia trebuie să-i facă faţă cu nonşalanţă. Povara literaturii îi apasă greu. Oricare ar fi situaţia prozaică în care nimeresc (Bănceu în episodul cu încercarea de a fi mituit, Liviu Tudose asaltat de admiratori şi de admiratoare), ei trebuie să fie la înălţimea literaturii pe care o predau. Modelele literare îi învaţă să nu fie josnici şi ei nici nu sunt. În acest sens, romanul are o uşoară alură didactică, iar picanteria din jur nu reprezintă decât încercările la care e supus Harap Alb de către tatăl său.

Cadrul literar-livresc asaltează viaţa romanului şi nici nu se putea altfel într-o operă cu şi despre literaţi. De multe ori şi lumea din afara filologiei (o lume dominată de clişee şi prejudecăţi) este creionată în tuşe livreşti, chiar dacă acestea poartă o conotaţie parodică. Secretara lui Vasile (zis John) Halibei de la compania de telefonie mobilă Interfonica Magda i se adresează bossului cu fraze din filme americane, clasa A, dar vechi: “Your are a hero, John”. La rândul său, John îi spune Alinei pe care o ia la el ca second assistent manager: “We are in the same team”. Iar Alina se simţea în maşina şefului “nu ca într-o telenovelă, ca într-un film american”.

Americanizarea de prost gust este redată, mai larg, şi la nivelul intruziunilor lingvis­tice, utilizate cu titlu de slang sau jargon: my ass, bull shit man, failure-delivery, slam dunk, king size, life sucks, fuck scool, bodyguard, dar şi badigard (în dependenţă de registru).

Elita politică este frecvent invocată în roman, fără a fi câtuşi de puţin menajată. Autorul modifică uşor numele multor persoane cunoscute, inclusiv a vedetelor politice, încât acestea să fie uşor recunoscute. Iliescu devine Ilişescu, Năstase-Tănase, Achim Cotor-Corneliu Vadim Tudor, iar Băsescu-Telescu. Ion Bogdan Lefter este de părere că sarcasmul lui Bodiu nu coboară niciodată la satiră. Sunt de acord. Cu toate acestea, portretele politicienilor conţin comparaţii caracteristice genului: “Noi toţi am fi putut face altceva. Şi nu numai noi, cei de la Catedră. Ilişescu, de exemplu, ar fi fost un foarte bun stand-up comediant, Aurel Tănase, un bucătar de elită într-un mare restaurant, iar Achim Cotor, un tractorist de nădejde…” (223).

Romanul porneşte de la bun început pe câteva linii de subiect pe care le urmează şi le duce, în bună parte, până la sfârşit: firul narativ al lui Bănceu (şeful de Catedră), în calitate de narator (persoana I) şi de personaj (persoana a III), al lui Liviu Tudose (profesorul) şi al Alinei (studentă la aceeaşi facultate). Liviu Tudose şi Alina sunt aventurieri, coloraţi, imprevizibili. Viaţa lui Bănceu e mai calmă, se desfăşoară în nişte tipare normale, de aceea e completată cu flash back-uri, cu o întâmplare cu un tip recalcitrant din blocul în care stă, cu nişte voiajuri, între care unul de odihnă în Turcia. Personajele sunt în general echilibrate, chiar şi Liviu şi Alina. Nu sar de pe fix, îşi urmează aventura doar până la un punct, nu sunt sclavii pasiunilor sau viciilor lor, au şi un pic de noroc. Alina, care era cu gândul la plecare, se vedea mereu pe malul Pacificului cu un pahar cu pai, ajunge, după o scurtă experienţă pedagogică, chiar să-i placă să predea. Liviu Tudose, după relaţiile sale fulminante cu studentele din căminul unde era cazat şi el, îşi face procese de conştiinţă: “O salvase şi pe ea. De la ce? de la tristeţe, de la alienare. Da, de la a-li-e-na-re. Dăduse un sens tristeţii ei metafizice” (245). Lucrurile sunt lăsate cumva în suspensie. Iar aceasta înseamnă un final optimist în fond. Lipseşte hapy end-ul. Autorul are oroare de hapy end  şi o spune undeva pe parcurs.

Romanul e o împletire armonioasă a celor trei ingrediente principale: viaţa, literatura şi tenta didactică. Se topesc într-un cocktail spumos: “… în timp ce-i morfolea sânul, se gândea că fata asta trebuia să primească o notă pe diploma pe care o făcea cu el din literatura comparată. Ar fi putut compara corpul Ligiei cu cel al Nadejdei, dar mai întâi era nevoie de o tratare monografică” (237), “Analfabeţilor, spuse Tudose cu voce scăzută. Se gândi că nu degeaba scrisese articolul cu trenurile. Bine le făcuse. Bine de tot” (152).

Mai sunt şi alte laturi care ar merita să fie măcar amintite în treacăt: mentalitatea studentului, cu alte cuvinte, cum se reflectă unele lucruri mature în mintea lor încă neformată. Relaţia dintre profesori şi Alina, văzută prin ochii ei, e una rece sau una care nu e în nici un fel. Nu mai avea entuziasmul de la anul I, acum îi erau toţi indiferenţi. Ei îşi făceau treaba şi ea şi-o făcea pe a sa căutându-şi, de exemplu, un serviciu, un part time job. Studenţii îi laudă pe profe­sori faţă de interlocutori numai de frică să fie printre aceştia cunoscuţi de ai profesorilor. Alina priveşte cu aceeaşi indiferenţă problemele Securităţii ceauşiste şi reacţionează abia atunci când o afectează în mod direct, prin John, fost securist, cu apucături profesioniste.

Tabloul nu ar fi complet, cel puţin pentru noi, basarabenii, dacă nu am spune că romanul conţine şi această “relaţie specială”. Ca şi celelalte, mai puţin privilegiate, relaţia specială nu este descrisă exclusiv în negru sau alb, ci amestecat. Basarabeanca Nadejda Voinovschi are o problemă pe latură intelectuală (nu poate trece un examen), în schimb o compensează cu una sentimentală, afectivă. “Fata asta nu trebuia, sub nici o formă, să rămână repetentă pentru că nu i-a citit pe Alecsandri, Filimon sau Negruzzi”, îşi zise, într-un final, Liviu Tudose. Dincolo de ironia fină şi polisemantică a observaţiei, se simte o dramă cu mai multe componente: atât a Nadejdei, cât şi a profesorului însuşi. O dramă care îi leagă.

Mai puţin interesante mi s-au părut întâlnirile dintre şefii care se adună, discută planuri (despre viitorul facultăţilor), încearcă să-şi dejoace unii altora scenariile. Poate e vorba despre o inapetenţă a mea pentru lumea funcţionarilor, pe care o reclamă, de altfel, şi autorul în argumentul său. Dacă aceste pagini ar fi fost rezumate, romanul ar fi câştigat şi în volum. Eu le-am citit doar pentru a vedea dacă nu îmi scapă ceva şi m‑am convins că nu mi-a scăpat nimic.