Şlefuitorul de lentile

Anul trecut însă gheaţa a fost spartă: cartea de „debut” a lui Eugen Lungu, intitulată Raftul cu himere, apare la Editura Ştiinţa de la Chişinău, trezind curiozitatea interesată a ghildei literaţilor: ce va intra şi, mai ales, cât în sumarul volumului, ştiută fiind bogata-i activitate literară? Textele sunt diferite – eseuri, cronici de carte, portrete literare (centrate pe o faţetă aparte a personalităţii scriitorului), note de lectură, reflecţii intelectuale în sens mai larg etc. – o selecţie în măsură să redea diversitatea versanţilor pe care lunecă, laborios, condeiul autorului. Mircea V. Ciobanu, omul căruia i se datorează alcătuirea acestei culegeri – întrucât eseistul nu şi-a putut depăşi eternul trac în faţa unei asemenea... contabiliceşti întreprinderi – schiţează un profil baroc „Eugen Lungu”, care trasează în bună măsură potecile receptării: „un Sindbad-marinarul care navighează pe fişierele bibliotecii Babel”, „un chemat la festinul leneş al abundenţei culturale”, „un politeist savurând cu aceeaşi plăcere din antici şi (post)moderni”, „un renascentist”, „un gurmand livresc lucrând cu bisturiul pe cordul literaturii” ş.a.m.d. – expresii din registrul hiperbolicului, sintagme inspirate de însăşi scriitura lui Lungu. Acest „dezmăţ al culorilor” îl prinde cât se poate de sugestiv.

Eugen Lungu nu este neapărat un spadasin al polemicii, un feroce „lup sanitar” ce presară câmpul literaturii cu epavele iluziilor unor veleitari mediocri. Dar ştie măsura şi bunul-simţ al profesionistului. Marea sa pasiune – rarisimă, se poate spune, printre literaţii basarabeni – este să scotocească prin biblioteci şi dicţionare, îmboldit de un demon detectivistic, îi place să cerceteze, să „croşeteze” pe margine, antrenând un roi bogat de referinţe culturale şi enciclopedice pentru a demonstra o idee, a ilustra un fenomen, a deconstrui (ironic) o mentalitate. Chiar mă întreb: cum face? Fişează în deriva lecturii şi apoi decide ce „substanţă” va distila din zăcământul acumulat, sau colectează date în funcţie de o temă prestabilită? Oricum ar proceda, în urma acestor deambulări impenitente Lungu scoate ample şi erudite studii tematice, prin care evită deşertăciunile cotidianului – de altfel, capacitatea sa de a se extrage din contingent, de a se refugia printre himerele literaturii, m-a făcut întotdeauna să-l privesc cu invidia beduinului care visează la propria oază de tihnă şi linişte livrescă. Un meşteşugar pierdut în chinezerii, arabescuri şi aluviuni culturale. Critica reprezintă în viziunea lui Eugen Lungu echivalentul a ceea ce însemna, cândva, meseria de şlefuitor de lentile. Plăcerile anagogice furnizate de o asemenea detaşare superioară trebuie să fie mari, însă există riscul să ţi se acorde o atenţie muzeală, să fii citit de un cerc tot mai restrâns de „fani” cu aere de iniţiaţi. În plan moral, atitudinea eseistului se apropie de condiţia anahoretului, care se delimitează de opusul său, definindu-l: „Faţă de Sf. Antonie, boemul e la celălalt pol al felului de a fi: primul rezistă cu obstinaţie ispitelor de tot soiul, având o viaţă destul de cuvioasă, dar, fie vorba între noi, tot pe atât de monocolor plicticoasă; al doilea cedează cu râvnă pasională tuturor tentaţiilor posibile şi imposibile. Ispitele materializate în vedenii îl îngrozesc şi îl fac să tremure pe schimnic, boemul, dacă nu le are, şi le provoacă artificial – din magma lor clocotitoare artistul-boem îşi extrage cristalul operei.” („Si libet licet”, p.10) Şi acum, varianta locală a speciei: „Boema chişinăuiană? Se remarcă prin tot şicul şi splendoarea boemelor de aiurea, fiind doar ceva mai nefertilă (eu aş fi spus de-a dreptul „stearpă” – n.m., Vit.C.). Cele 40˚ şi cozile verzi de ceapă nu-i sporesc în nici un fel artificioasele „virtuţi”. Fără luciditatea amară a cafelei, cafeneaua boemă eşuează în speluncă.” (ibidem, p. 13)

Cu acelaşi aplomb de arhivar, tentat de plăceri interzise, autorul prezintă o istorie universală a absintului – licoarea cu multiple virtuţi stimulatorii pentru creaţia artistică, dar şi „pantă” a pierzaniei – aglomerând o sumedenie de informaţii din diverse domenii. Într-un alt text, Lungu sondează toposul morii ca paradis al ficţionalului (şi cu asta realizează un act de dreptate, o recuperare culturală şi semantică, fără de care peste fabuloasa maşinărie s-ar aşterne, implacabil, uitarea: ce autor mai vânează, azi, mitologii şi „experienţe de frontieră” printre grindele unei mori de la ţară?). Urmăreşte cariera, destul de timidă, a licenţiosului în literatura română sau, într-un eseu inspirat de angoasele de după 11 septembrie 2001, „desface” iţele islamului prefirate în literatura şi civilizaţia nord-dunăreană: „Scrisul, o îndeletnicire (sau o zăbavă?) cam rară în epocă, se practica tot  à la turque. Adică pe podea, pe genunchi sau întins pe divan. Mentalul se pierde şi el între ciucuri, ceaprazuri şi pulpane cât cortul, între olfacţiile orientale ale marochinăriei şi pânzeturile grele de adamască, aţipit fiind de kief şi de susurul adormitor al narghilelei. Situaţie care va dura până în plin secol XIX, când bonjuriştii întorşi în pantofi de glanţ vor zice adio imineilor...” („Islamul la noi acasă”, p. 43) Trecută prin Cantemir, Eminescu, Scrisorile lui Ion Ghica, El-Zorabul lui Coşbuc, prin Craii mateini şi Levantul lui Cărtărescu ş.a. – tradiţia mahomedană îşi leapădă oribila înfăţişare teroristă, cu care ne oripilează de pe ecranele televizoarelor, reînviind în noi parfumul celor O mie şi una de nopţi.

Din seria aceloraşi investigaţii cultural-sociologice face parte eseul Basarabeanul, un posibil profil. Eugen Lungu adoră escapadele hagiografice, micile anecdote colaterale, cu care îşi tapiţează teoriile (un fel de brocart de alcov în penumbra căruia îşi consumă reveriile de explorator). Imaginea – pes­te timp – a basarabeanului se deduce din colaţionarea mai multor mărturii, aparţinând unor călători români şi străini, care ne-au vizitat ţinutul începând cu secolul XVII şi până în zilele noastre. Nimeni dintre ei nu are, fireşte, absolută dreptate, dar aduce o fărâmă de adevăr, pe care o resimţim ca atare, în conturarea psihologiei „omului dintre ape”. Subiectivitatea eseistului îşi asigură astfel o solidă acoperire documentară, concluziile personale – rod al lecturilor combinate cu propriile observaţii „de viaţă” – sintetizează un caracter naţional memorabil şi precis: „Basarabenii sunt cei mai mioritici dintre români. Naivi, folclorici, cantonaţi într-o ideologie culturală sămănătoristă, ei sunt prea puţin „jmecheri” pentru a fi şi balcanici. Un Mitică basarabean – locvace, demagog, risipitor de promisiuni care nu-l obligă decât facultativ etc., etc. – e mai greu de închipuit. Caragiale e gustat doar estetic, „marea trăncăneală” nu a făcut din noi nişte mimetici. Chiriţa, pe un fond străin slav, e mai aproape ca model: niţică pricopseală, niţică fudulie, o cultură aproximativă.” (p. 38)

Sumarul cărţii cuprinde şi cronici de carte la scriitori români de peste Prut, cum ar fi Adrian Marino şi Nicolae Manolescu (două repere la care Lungu s-a raportat mereu), „note ireverenţioase” despre Adré Gide şi George Călinescu, un comentariu la controversatul roman În pas de rac, de Günter Grass (ce ia în discuţie memoria refulată a tragediei germane în cel de-al doilea război mondial), dar cred că această secţiune ar fi putut fi mai bine reprezentată. O altă scăpare mi se pare lipsa de datare a textelor, fapt ce te împiedică să le raportezi la un context mai general al momentului, care le-ar fi imprimat un plus de semnificaţii.

Eugen Lungu este, din punct de vedere „generaţionist”, un critic de răspântie. O bună parte a biografiei sale de scriitor, anii de maturitate intelectuală, lecturile formative şi le-a „împlinit” sub vechiul regim (cu toate frustrările de rigoare). Preocuparea sa – vădită şi în această carte – pentru literatura confraţilor mai vârstnici, unii dispăruţi, precum George Meniuc, Vasile Coroban sau Nicolae Costenco, interpretată prin grila unor destine contorsionate, are un suport empatic important, făcând-o inteligibilă cititorului mai tânăr, străin de realităţile la care se referă autorul. Faţă de Mihai Cimpoi, eseistul are o admiraţie fără rezerve – „o gândire ce intră în sinonimie cu însăşi cultura”, notează el în minuţiosul eseu pe care i-l consacră –, împărtăşind în fond acelaşi model al erudiţiei cumulative şi simbolismul „cumpenei”, care exclude radicalismul etic şi judecăţile tranşante, sub cerul senin al valorilor. În acelaşi timp, de-solemnizarea actului de creaţie, disponibilitatea receptivă, apetenţa pentru ludic, textomania, rigoarea stilistică şi, fireşte, artificiile estetice îl apropie de generaţia ’80, de postmodernişti, care l-au adoptat ca pe un „frate” (ceva) mai mare. Eugen Lungu, nu strică să reamintim, este prefaţatorul şi alcătuitorul primei antologii de poezie a optzeciştilor basarabeni, Portret de grup (1995), volum care a scuturat, la vremea respectivă, nişte prejudecăţi despre literatura basarabeană în România, de asemenea a recenzat mai multe cărţi ale autorilor din această promoţie (o face şi aici, „disecând” atent studiul lui Nicolae Leahu Poezia generaţiei ‘80, Cartier, 2002), tot el patronează concursul de debut literar la Editura Arc, finanţat de Fundaţia Soros.