Adevărul despre Ziua Victoriei

A 60-a aniversare a Zilei Victoriei a fost o sărbătoare ciudată. N-a lipsit nimic din lucrurile care fac o sărbătoare: gazda a pus pe masă tot ce avea mai bun, oaspeţi de soi au sosit din toată lumea, parada militară a fost impecabilă, eroii veterani au fost trataţi cu respect, presa a scris şi descris zile în şir evenimentele de acum 60 de ani. Cu toate acestea, festivităţile de la Moscova s-au petrecut cumva artificial. Aproape fiecare invitat a adus cu el o umbră, fastul a ţinut loc de entuziasm, iar presa a vorbit mai ales despre problemele acestei aniversări.

Parada din Piaţa Roşie a vrut să fixeze o dată pentru totdeauna istoria celui e-al doilea război mondial, în variantă sovietică. Această istorie, confecţionată imediat după încheierea războiului, e simplă ca un basm. Ea face din regimul nazist german cel mai mare inamic al popoarelor paşnice şi libere ale Uniunii Sovietice şi glorifică marşul spre Berlin al Armatei Roşii eliberatoare. Puţină lume mai acceptă, astăzi, această poveste. Omisiunile sînt prea mari şi prea grave. Varianta sovietică nu suflă o vorbă despre alianţa cu duşmanul nazist şi despre buna înţelegere în care camarazii nazişti şi comunişti au împărţit, în 1940, statele independente ale Estului. Tot între scăpările acestei poveşti încap şi cei 50 de ani de robie aduşi de Armata Roşie, de la Chişinău la Berlin. Cîtă vreme Uniunea Sovietică a impus linia în tot Estul, acest basm a fost respectat, cu gura închisă. Nu mai e cazul.

 Preşedinţii republicilor baltice au sfidat deschis ceremoniile de la Moscova. Mulţi dintre şefii de stat prezenţi în tribuna din Piaţa Roşie s-au aflat acolo strict protocolar, din motive de tact diplomatic sau atraşi de şansa convorbirilor cu alţi şefi de state. În drum spre Moscova, Preşedintele Bush, cel mai important oaspete, s-a oprit mai întîi în Letonia, unde a vorbit de captivitatea popoarelor estului sub tiranie sovietică. Acest gen de declaraţii a făcut o pauză formală la Moscova dar a reînviat, după mai puţin de 24 de ore, la Tbilisi, unde Preşedintele american a vorbit deschis georgienilor, un popor pentru care despărţirea de Rusia abia începe.

    Adevărul despre Ziua Victoriei e complicat şi rău luminat. Occidentul şi Estul independent îl pot rosti, acum, aproape în întregime. Rusia postsovietică a Preşedintelui Putin nu reuşeşte aşa ceva. Sub Putin, Rusia oficială a renunţat şi la cele cîteva afirmaţii curajoase de pe vremea lui Ielţîn. Rusia lui Putin se întoarce la clişeele naţionalismului stalinist. Putin refuză să admită exportul de dictatură în est, din care Rusia Sovietică a făcut tema unică a politicii sale externe. El are chiar temeritatea de a reveni la minciuna uluitoare după care trupele sovietice au fost invitate în Republicile Baltice, iar regimurile comuniste din est au fost aduse la putere de voinţa populară. Propaganda sovietică se întoarce. E o atitudine tristă şi periculoasă. Ea e totuna cu a nu recunoaşte noua istorie a estului şi dă dreptate acelor lideri răsăriteni - printre ei şi Traian Băsescu - decişi să se apropie de NATO şi Statele Unite. Nostalgia stalinistă a Preşedintelui Putin are la îndemînă instrumentele de stat, iar acestea pot produce, aşa cum s-a văzut în Piaţa Roşie, fast şi pompă. Lipseşte emoţia populară. Acesta e motivul pentru care ceremoniile de la Moscova s-au desfăşurat în absenţa mulţimilor. Spectacolul din Piaţa Roşie a avut un singur beneficiar: Preşedintele Putin. El a reuşit să adune aproape 60 de şefi de stat la Moscova şi şi-a oferit, astfel, încă un prilej de grandoare.

   A 60-a Zi a Victoriei găseşte Europa nepregătită. Liderii statelor membre ale Uniunii Europene, în primul rînd Jacques Chirac şi Gerhard Schroeder, au răspuns fără observaţii cererii de participare la mitologia sovietică, relansată de “partenerul lor special”, Vladimir Putin. Estul a reacţionat cu deferenţa cuvenită unei mari puteri, dar s-a ţinut în afara oricărui entuziasm. Ceremoniile de la Moscova au descris, din nou, un continent în dezacord. Vestul nu reuşeşte să facă pasul pe care Estul îl cere, în numele suferinţei sale istorice. De pe margini, Rusia menţine o tensiune din care speră să cîştige influenţa pierdută.

10 mai 2005, Londra

1