Natura umană la început de mandat

Şi totuşi, nesiguranţa persistă: înfrângere a Rusiei în Moldova sau cacealma „antimoscovită”, urzită de Voronin? Cred că ceva ne scapă în această dilemă care a antagonizat lumea politică şi intelectuală basarabeană cu prilejul ultimelor alegeri parlamentare. Anume „link”-ul, veriga intermediară, spaţiul haşurat de unde emană motivele unei asemenea polarizări a opiniilor. Străinii, convinşi de îndepărtarea Moldovei de Moscova, pot fi suspectaţi de miopie (lunecă pe suprafeţe plane, se conduc după aparenţe), insiderii de prezbitism (sunt orbiţi de amănunte, nu văd pădurea din cauza copacilor.) Simţi că îţi trebuie un punct privilegiat de observaţie, pentru a corecta erorile produse de poziţionările exclusiviste. Te deranjează, deopotrivă, generozitatea „moale” a celor care mizează pe încurajarea părţii luminoase a actualei puteri, în detrimentul recunoaşterii restanţelor sale grave la capitolul democraţie, şi partizanatul nereflectat al celor ce preferă să scoată în prim-plan doar structura de monolit a guvernanţilor, ereditatea lor cariată, refuzându-le orice speranţă de evoluţie.

„Veriga lipsă” în această prea categorică distribuire de etichete este chiar natura umană, modul său de întrebuinţare.

Faptul că PCRM a putut să-şi schimbe orientarea fără a-şi pune măcar o clipă problema pierderii suportului electoral demonstrează, din nou, că nu masele creează istoria, aşa cum ne-au tocit la cap manualele de comu­nism ştiinţific şi cum – la celălalt pol – ne-a învăţat, frumos, discursul românesc de tip tradiţional, care tratează, de pildă, Unirea de la 1918 ca un „vis de veacuri al românilor”. Istoria seamănă prea puţin cu o agendă transcendentală, ea este fructul unor proiecte gândite de elite, iar poporul – care îşi face intrarea abia în actul II sau III al „reprezentaţiei” – conferă caracter inexorabil şi fundal legitimator acestor combinaţii. Aşa s-a întâmplat şi cu puciul bolşevic din octombrie 1917, şi cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Ambele evenimente au eclozat în amfiteatrul primului război mondial – cel care a prăbuşit imperii şi a stârnit revoluţii în tot cuprinsul Europei. Uriaşa conflagraţie constituie patul germinativ comun al celor două fapte istorice. Or, aici, tocmai specularea unor oportunităţi sau „fante”, între „plăcile tectonice” ale politicii mondiale, a fost cheia succesului. Conspiratorii lui Lenin au avut abilitatea şi cruzimea necesare pentru a da lovitura de graţie muribundului imperiu ţarist. Un an mai târziu, clasa politică românească a ştiut să gestioneze, în mod strălucit, ceea ce păruse cu doar câteva luni mai devreme un dezastru naţional absolut. Diferenţa dintre cele două acte fondatoare – puciul bolşevic şi formarea României Mari – o dă bilanţul, fericit sau negativ, pe care l-au determinat: tragedia a zeci de milioane de oameni victimizaţi de regimul bolşevic, într-un caz, şi reîntregirea teritoriilor româneşti sub coroana unui stat român unitar şi democratic, în celălalt. Este deja şansa noastră, ca urmaşi, să evaluăm retrospectiv calitatea acestor fapte, să le acordăm semnificaţii utilizabile în existenţa de azi a popoarelor.

„Revoluţia invizibilă” de la 6 martie şi alianţa „nefirească” ce a condus la votarea unui preşedinte comunist de către o parte a Opoziţiei se înscriu în aceeaşi categorie de evenimente ale căror dimensiuni se vor revela doar o dată cu trecerea timpului, confirmând sau infirmând, până la un punct, furtuna de comentarii din presa momentului. Occidentul a preferat să marşeze pe oportunismul celui mai puternic actor politic din Basarabia, Partidul Comuniştilor, pentru că i-a lipsit o alternativă reală, după ce Blocul „Moldova Democrată” a preferat să intre în graţiile Moscovei. Nu e pentru prima dată în istoria postbelică a lumii libere când se fac asemenea „pariuri imorale”, prin susţinerea unor regimuri politice aflate într-o relaţie... mai dificilă cu libertăţile democratice, doar spre a nu se permite lunecarea acelor state în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Occidentul şi-a permis această „deviere” calculată de la propriile norme şi în Moldova anului 2005. A făcut-o condiţionat şi într-un context geopolitic frământat de revoluţii care au împins Rusia înapoi, către graniţele de dinaintea lui Petru cel Mare.

„Piesă” a aceluiaşi aranjament, votul creştin-democraţilor în favoarea lui Vladimir Voronin a amestecat în mod halucinant obişnuitele linii de demarcaţie. Ca urmare a „decalogului” acceptat de liderul comunist, Basarabia – scufundată într-o exasperantă stagnare a conştiinţei publice – intră, la nivelul elitelor conducătoare, într-un fel de postmodernism politic. Manifestările acestuia în spaţiul public basarabean nu au stilistică occidentală, dar pot fi citite cu uşurinţă: pragmatismul, metisajul ideologic, relaxarea criteriilor, ambalarea „punctelor nevralgice” într-o retorică legalistă, eludarea divergenţelor principiale dintre părţi, cum este în primul rând problema identitară. Şi toate acestea de dragul „integrării europene” – un proiect continental, sută la sută postmodernist, pentru că lasă în urmă moştenirea clasică a naţionalismelor şi a suveranităţilor autarhice. Nu avem încă „cenuşiul” relativismului democratic elogiat de Adam Michnik (unde sistemul imunitar, asigurat de instituţiile statului de drept, amortizează derapajele autoritariste) şi nici capacitatea conceptuală necesară unei construcţii de anvergură – PCRM rămâne, la bază, un partid dogmatic! –, dar este, totuşi, o realitate politică nouă, care promite altceva decât am cunoscut până acum. O bună parte a opiniei publice însă refuză ideea. Explicaţiile protagoniştilor acestei rocade politice surprinzătoare, mărturisirile lor făcute pe un post de televiziune – PRO TV Chişinău – care, trezit din dulcele legănat al entertainment-ului, şi-a descoperit, după 6 martie, misiunea de a informa, dialoga şi a comenta problemele arzătoare ale actualităţii, nu au reuşit să-i convingă pe toţi. În consecinţă, efectele imediate ale „mezalianţei” ce a permis evitarea unor alegeri anticipate dorite de Rusia se văd în macularea publică a liderilor din Opoziţia „constructivă”. Ei şi-au amanetat viitorul politic, acceptând să joace la „ruleta rusească” a generalului Voronin. Eşecul va fi doar al lor, reuşita – un bun câştigat pentru întreaga democraţie basarabeană. De aceea consider greşită transformarea lui Iurie Roşca – cel ce a ieşit din clişeul unui comportament previzibil şi a adus, încă o dată, un element inedit în viaţa politică de la Chişinău – în ţinta exclusivă şi predilectă a atacurilor din presa independentă. Un asemenea rechizitoriu inocentează, prin omisiune, Partidul Comuniştilor, care asistă, amuzat, la „fraternele” reglări de conturi din tabăra democraţilor. Acuzaţiile formulate din perspectiva „trădării” unor principii sau declaraţii programatice anterioare ale PPCD riscă să patineze în gol, întrucât ignoră motivaţia principală a opţiunii creştin-democraţilor: reorientarea PCRM spre Uniunea Europeană. Mai ales că aceiaşi intransigenţi gardieni ai moralităţii politice nu observă defectele Opoziţiei centriste – fostul BMD – pe care o absolvă de orice vină, inclusiv de ceea ce înseamnă magnus culpa în Basarabia: relaţiile sale oculte cu Moscova şi ciudata susţinere primită din partea regimului separatist din Transnistria.

Însă dincolo de patima exagerată şi psihanalizabilă a contestatarilor de la Timpul şi Jurnal de Chişinău, mult mai grav mi se pare războiul declarat de liderul PPCD aces­tor săptămânale, pe care le-a acţionat în justiţie, pretinzându-le plata unor sume exorbitante (circa o jumătate de milion de dolari!) drept „daune morale”. Dacă vroia, în ceea ce îl priveşte, să ofere opiniei publice o dovadă de „contaminare comunistă”, aşa cum susţin foştii săi colegi de la Flux (azi, directori ai ziarelor mai sus-amintite), Iurie Roşca nu putea să o facă mai convingător decât prin aceste acţiuni de tip comando împotriva presei care îl critică. Lucrurile se vor mai aşeza, dar peste toate va persista imaginea unui politician democrat ce a vrut să se răzbune pe jurnalişti, recurgând la metode reprobabile, cărora le-a căzut el însuşi victimă pe când se afla cu PCRM pe diferite părţi ale baricadei. Nu aceasta este calea pentru a demonstra că ai avut dreptate pe 4 aprilie.

Natura umană nu încape în reguli precise şi, atunci când încerci să-i prescrii conduita, tinde să-ţi dea peste cap socotelile. Biologicul, umoralul nu se va recunoaşte niciodată învins de raţiune. Multe din răsturnările politice la care asistăm nu au în spate neapărat scenarii sofisticate, ci supărarea „neprogramată”, vanitatea rănită a unui potentat. Aşa s-a dezvoltat, de exemplu, ostilitatea lui Voronin faţă de Smirnov. Dacă şeful separatiştilor ar fi fost mai inteligent, mai flexibil, dacă nu l-ar fi umilit, acum câţiva ani, pe „omologul” său de la Chişinău, refuzându‑i accesul pe malul stâng al Nistrului – zona de obârşie a preşedintelui moldovean –, cred că am fi avut deja o Moldovă „federalizată” şi o Europă îndepărtându-se de noi cu viteza luminii. Pe de altă parte, ce-l face pe dl Voronin să alerge cu flori la statuia lui Lenin, şi încă în aceeaşi zi, de 22 aprilie 2005, în care găzduieşte la Chişinău o reuniune pro-occidentală a statelor GUUAM, de ce pune în aceeaşi oală dohotul bolşevic şi trandafirii lui Saakaşvili? Doar „natura umană” o ştie. Contempli de 9 mai, la Chişinău, ceremonii cu veterani sovietici, cântece marţiale în limba rusă şi speech-uri ale preşedintelui slăvind „victoria noastră în Marele Război pentru Apărarea Patriei”, şi te întrebi, uluit, în ce ţară trăim: în Moldova independentă sau într-o Uniune Sovietică „reîncărcată”? Cum se explică faptul că în timp ce ţările baltice cer, cu fermitate, Moscovei să denunţe pactul Ribbentrop-Molotov, oficialităţile de la Chişinău consideră în continuare acordul dintre Hitler şi Stalin evenimentul fondator al statului moldovenesc? Cine sunt de vină: comuniştii lui Voronin, masele bântuite de nostalgia tătucului sau, poate, elitele „naţionale” falimentare, care au pregătit terenul restauraţiei de acum patru ani?

Cinismul ori nebunia sunt perspectivele sigure ale celui ce încearcă să înţeleagă ce se întâmplă în politica prutonistreană, ce e în mintea acestui popor. Basarabia nu se va europeniza prin sloganuri reîncălzite şi anateme patriotice. Transformă-ţi vagul aspiraţiilor într-o sumă de obiective precise, urmărite cu rigoare, şi vei vedea cum „natura umană” devine o entitate predictibilă chiar şi în Moldova.

1