Mitul demoniac, un factor de unitate culturală

Robert Muchembled, agregat de istorie, profesor la Paris-XIII, autor a 16 cărţi traduse în principalele limbi de circulaţie. Laureat al Premiului Descartes-Huygens (1997), conduce un program internaţional de cercetări cu privire la transferurile culturale în Europa de la 1400 şi pînă la 1700, precum şi Şcoala Doctorală Literară de la Paris-XIII. A publicat mai multe studii asupra istoriei vrăjitoriei. Cărţi editate:

Culture populaire et Culture des élites dans la France moderne (XVe-XVIIIe siècle), Essai, Paris, Flammarion, 1978; reed. în 1991, în colecţia "Champs", cu o prefaţă inedită (trad. în germană, americană, italiană).

Prophètes et Sorcièrs dans les Pays-Bas (XVe-XVIIIe siècle), în colaborare cu Marie Sylvie Dupont-Bouchat şi Willem Frijhoff, Paris, Hachette, 1978. La Sorcière au village (XVe-XVIIIe siècle), Paris, Gallimard-Julliard, colecţia "Archives", 1979; reed. în colecţia "Folio Histoire", 1991. Les Derniers Bûchers. Un village de Flandre et ses sorcières sous Louis XIV, Paris, Ramsay, 1981. Nos ancêtres les paysans. Aspects du monde rural dans le Nord-Pas-de-Calais des origines à nos jours, în colaborare cu Gérard Sivéry ş.a., Lille, CRDP, 1983.

Sorcières, Justice et Société aux XVIe et XVIIe siècles, Paris, Imago, 1987. L’Invention de l’homme moderne. Culture et sensibilités en France du XVe au XVIIIe siècle, Paris, Fayard, 1988; reed. Paris, Hachette, colecţia "Pluriel", 1994 (trad. în germană, olandeză, japoneză). La Violence au village. Sociabilité et comportements populaires en Artois du XVe au XVIIe siècle, Turnhout, Brepols, 1989. Société, Cultures et Mentalités dans la France moderne. XVIe-XVIIIe siècle, Paris, Colin, colecţia "Cursus", 1991; reed. 1994. Le Temps des supplices. De l’obéissance sous les rois absolus, XVe-XVIIIe siècle, Paris, Colin, 1992. Le Roi et la Sorcière. L’Europe des bûchers, XVe-XVIIIe siècle, Paris, Desclée, 1993. Cultures et Société en France du debut du XVIe siècle au milieu du XVIIe siècle, Paris, CDU-SEDES, 1995. Les Civilisations du monde vers 1492, în colaborare cu Michel Balard, Jean Boulègue, Jean-Pierre Duteil, Paris, Hachette, 1997. La Société policée. Politique et politesse en France du XVIe au XXe siècle, Paris, Seuil, colecţia "L’univers historique", 1998 (trad. în română: Societatea rafinată. Politică şi politeţe în Franţa, din secolul al XVI-lea pînă în secolul al XX-lea, Cartier, 2004). Une Histoire du diable, Paris, Seuil, 2000 (trad. în română: O istorie a diavolului, Cartier, 2002).

Sub egida sa au apărut: Magie et Sorcellerie en Europe du Moyen Âge à nos jours, Paris, Colin, 1994 (trad. în română şi cehă). Les XVIe et XVIIe Siécles, Paris, Breal, colecţia "Grand Amphi", 1995.

Le XVIIIe Siècle, 1715-1815, Paris, Breal, colecţia "Grand Amphi", 1994.

Există oare o adevărată cultură europeană între 1400-1700? Întrebarea se dovedeşte a fi cît se poate de delicată. La scară continentală, nu există structuri unitare incontestabile, ceea ce pare mai degrabă să constituie un regres în raport cu epoca în care papa şi împăratul îşi disputau hegemonia, fără a avea un adevărat concurent pe măsura lor, cu excepţia regelui Franţei. Mai multe producţii intelectuale generatoare de sens ocupă pretutindeni spaţiul cultural, fără a reuşi vreodată să inventeze structurile şi mijloacele complete pentru a se impune: o nouă idee asupra omului vehiculată de umanism şi Renaştere; visul unui imperiu universal (Carol Quintul, Francisc I); dorinţa unei recuceriri catolice şi a eliminării protestanţilor animînd Contra-Reforma şi arta barocă; ambiţiile europene eşuate ale lui Ludovic XIV în ciuda unui avînt viguros al civilizaţiei franceze pe continent...

Poate că ar trebui să căutăm aiurea acel nu-ştiu-ce care conferă unitate tramei europene în ciuda intenselor sale diviziuni evidente? Visul unitar, moştenire a tradiţiilor romane şi a vitalităţii creştine, nu se poate incarna la modul concret, ceea ce nu înseamnă că nu continue să obsedeze guvernele, clericii, intelectualii şi artiştii. El se exprimă cu o forţă deosebită în miturile de superioritate menite să demonstreze excelenţa unui popor prin intermediul legăturilor de rudenie ale regilor săi, bunăoară în Franţa. Levi-Strauss sau Clifford Geertz ne-au învăţat să nu subestimăm importanţa miturilor care ascund o explicaţie a lumii articulată nemijlocit pe valorile esenţiale ale unei civilizaţii date. În cazul Europei, dificultatea este dublă deoarece istoricului, scufundat în propria sa cultură, îi vine greu a se distanţa de mituri.

Unul dintre miturile ce-mi par susceptibile de a produce unitate, nu doar la nivelul Marii Tradiţii dar şi la cel al Micii Tradiţii, articulîndu-se la fel de bine pe structurile religioase, politice, intelectuale, dar şi pe emoţiile şi credinţele din ce în ce mai numeroase, este mitul demoniac. Faţa sumbră a modernităţii occidentale, generator de mari vînători de vrăjitoare, mitul satanic rămîne incomprehensibil dacă nu este raportat la cultura epocii. În acest sens, perioada 1400-1700 a constituit o paranteză, între un Ev Mediu occidental timpuriu prea puţin obsedat de Satan şi Luminile secolului al XVII-lea care dedramatizează puternic figura diavolului.

Tema satanică capătă forma sa cea mai neliniştitoare începînd cu secolele XII-XIII, în special în veacul al XIV-lea în Italia şi în Franţa, apoi stă la temelia dezvoltării unei puternice culturi tragice, între 1550 şi 1650. Ea devine astfel unul dintre rarele mari mituri împărtăşite (de voie, de nevoie) de occidentalii de toate condiţiile. În absenţa unei structuri unitare capabile să-şi impună valorile esenţiale fundînd o civilizaţie, cum ar fi Imperiul Aztec sau Imperiul Otoman, Europa dispune de un rezervor mitic diabolic ce contribuie la asigurarea unui atare rol. De origine catolică, demonologia imprimă societăţii un dinamism unitar. Totuşi ea se adaptează configuraţiilor religioase şi politice din Europa epocilor de reforme. Acceptată la fel de bine de protestanţi şi catolici, pusă în practică de prinţi, cum ar fi Filip II în Ţările de Jos sau în Franche-Comte sau de ducele de Bavaria în statele sale, ea declanşează vînătoarea de vrăjitoare. Dincolo de acest fenomen la vedere, altminteri tardiv (mai ales începînd cu 1580), şi prezentînd numeroase variaţiuni regionale, demonologia a fost, pe ascuns, fundamentul mitic comun al unei Europei în plin proces de fărîmiţare. Şi asta deoarece ea vehicula nu doar o concepţie specifică a Răului, dar şi un sistem complet de explicaţie a lumii centrate pe un Dumnezeu teribil căruia demonul îi rămîne mereu subor­donat. Din aproape în aproape, teoria derula în antiteză idealul relaţiilor umane, întemeiate pe o noţiune de supu­nere oarbă cobo­rînd gradual, ve­nind de la Dumne­zeu la prinţi pentru a ajunge în cele din urmă la capii de familie. Fără a uita o concepţie precisă a corpului (nu doar a sufle­tului), per­meabil la atingerile malefice, concepţie legată de definiţii senzoriale precise (mirosul din ce în ce mai diabolizat, de exemplu; nu şi vederea) şi de absenţa senti­men­tului de imposibil, într-un univers în totalitate "vrăjit" înaintea crizei de conştiinţă europene de la sfîrşitul secolului al XVII-lea.

Înlănţuirea de simboluri şi relaţiile culturale au fost totodată făurite pentru a lega din ce în ce mai mult, într-o manieră invizibilă, europenii între ei şi a permite a-i deosebi mai bine de populaţiile recent descoperite. În general, diavolul - din ce în ce mai terifiant şi omniprezent în reprezentările mentale, cu autorizaţia divină (nu trebuie s-o uităm) - devine un vector unitar european. Dincolo de diviziunile confesionale, el permite armonizarea mai mult ca altădată  a sensibilităţilor colective, a imaginarului comun, în jurul temei fundamentale a responsabilităţii personale a individului faţă cu un Dumnezeu sever, pe calea unui autocontrol a eului indispensabil pentru a scăpa de terifiantele asalturi ale lui Satan, dar şi de teribilele pulsiuni urcînd din străfundurile fiinţei umane. Acest mecanism de culpabilizare personală accentuată nu constituia o noutate în sine. Altădată era ceva ordinar pentru "atleţii credinţei", sfinţi sau călugări. Pur şi simplu el va creşte la dimensiunile societăţii europene ca tot întreg, producînd, cu multiple variaţiuni, un model unic de concepţie a omului responsabil, vinovat, fără încetare ispitit de diavol, sub privirea severă a lui Dumnezeu. Acolo unde religiile existente şi sistemele politice concurente au eşuat în producerea unei uniformizări profunde, mitul satanic va juca un rol de ciment cultural şlefuind o occidentalitate sfîşiată între dorinţă şi nevoia de a-şi îndeplini misiunea sa privilegiată în această lume, scăpînd de tentaţiile distructive ale lui Satan. Un soi de văl cultural cu atît mai operator cu cît nu este legat în mod conştient de nici o tabără, de nici o alegere religioasă sau politică partizană, ci se defineşte drept o obligaţie totală, irepresibilă, "naturală" (aşadar, de origine divină), incontestabilă.           

Fiecare sferă socială se putea recunoaşte în acest mit fondator, totodată punîndu-l în practică pe măsura sa, în conformitate cu modalităţile-i specifice.

În cadrul Marii Tradiţii, el va ajuta din plin la armonizarea culturii elitelor cosmopolite (curtezani, nobili, călători...), oferind un limbaj suplimentar de mediere şi dînd un plus de sens apropierilor datorate întrebuinţării unei limbi comune, a consumului de mode etc. Circulaţia unei teme profund tragice, puternic demoniace se observă astfel de la o ţară la alta. Imitate după italianul Bandello, genul de Histoires tragiques ilustrat în Franţa de Boiaistuau pe la mijlocul secolului al XVI-lea, cuprinde întregul continent. El seduce totodată şi intelectualii englezi (Shakespeare se inspiră din aventura lui Romeo şi Julieta; Marlowe a citit traducerea operelor lui Bandello în franceză), dar şi germani (apariţia mitului lui Faust sub forma sa tragică în ultima treime a secolului al XVI-lea). El creşte în continuare, o dată cu Rosset, apoi cu foarte prolixul episcop de Belley, Jean-Pierre Camus, în anii 1630: zeci de mii de exemplare ale cărţilor sale, aceste "spectacole ale ororii", circulă la sfîrşitul domniei lui Ludovic XIII, pe cînd publicul monden nu depăşeşte cifra de 10.000 de persoane, dintre care 3.000 de parizieni, pe la 1660. Camus este citit în ţările francofone. Genul există fără doar şi poate şi aiurea, în tot cazul este atestat în Provinciile Unite, unde francezul Jean-Nicolas de Parival publică la Leiden, în 1656, Histoires tragiques de notre temps arrivées en Hollande. Frontierele religioase nu sînt cîtuşi de puţin de netrecut pentru diavol. Germania luterană dezvoltă la rîndu-i o literatură paralelă celei a istoriilor tragice. Astfel, din 1545 pînă în 1604, 39 de titluri originale, contabilizînd 110 reeditări, au circulat într-un tiraj de circa 240.000 de exemplare: renumitele Teufelsbucher. Bavaria, Wurtzburg sau Bamberg interzic circulaţia acestora, dar aveau propriile lor opere tratînd tema demonică. Se poate estima că circa un milion de germani au fost "victimele" acestor mari succese de librărie, opusuri redactate esenţialmente de pastorii luterani pentru a denunţa viciile şi păcatele oamenilor (Ehteuffel împingînd soţii la adulter sau Hosenteuffel din 1556 criticînd violent gustul dubios pentru pantalonii bufaţi, la modă în Ţările de Jos).

Această cultură tragică, pe cît de puternică pe atît de diversă, vehiculată în egală măsură de arta din epoca manierismelor şi a barocului, poartă un mesaj de supunere absolută faţă de un Dumnezeu sever, singurul capabil să ţină în frîu demonul. Rezultă o morală voluntaristă exaltînd superioritatea occidentală (cu umilinţă faţă de Dumnezeu), cu condiţia de a te supraveghea cu maximă vigilenţă pentru a scăpa de capcanele satanice. De remarcat că ea aduce la incandescenţă supremă frica de diavol care este un teribil şi gigantic suveran domnind peste infernurile în flăcări, dar şi un ispititor permanent ascuns în măruntaiele fiinţei umane păcătoase. Pentru prima şi singura dată în istoria occidentală, pactul cu Satan este definit ca un act fără nici o speranţă de mîntuire, cît priveşte Faust sau vrăjitoarea. Pe cînd altădată Fecioara Maria îl salva pe Teofil după ce acesta a fost ispitit de demon. Nu-i mai puţin adevărat că speranţa revine mai tîrziu, bunăoară în Faust de Goethe. De bună seamă, epoca este cea a unei culpabilizări profunde a credincioşilor, culpabilizare axată pe definiţia unei limite absolute care nu poate fi depăşite, deoarece nimeni şi nimic nu este în stare să-l salveze ulterior pe cel ce o încalcă.

Mitul demoniac constituie reversul sistematic al idealului creştin pe care nici o structură ulterioară nu-l poate incarna în întregime. Din acest punct de vedere, el ţine de fundament al sistemelor teologice şi politice ale epocii, oferind cel mai mic numitor comun unor confesiuni violent opuse şi unor state adeseori în război unele contra altele. Pe de o parte, mitul demoniac legitimează intoleranţa, ura religioasă, persecuţiile, masacrele, rugurile de vrăjitoare, în numele purităţii credinţei, deoarece Dumnezeu nu poate accepta compromisurile şi fiecare confesiune, fiecare stat confesional, se crede purtătorul singurului adevăr acceptabil. Pe de altă parte, el explică tragismul existenţei prin acţiunea multiformă a Celui Rău, ceea ce constituie o manieră de a nu dispera complet, în ce priveşte căile de nepătruns ale Creatorului, care-l autorizează pe Satan să acţioneze în acest fel. Această logică tragică propune o ordine a lumii întemeiată pe supunere oarbă, intoleranţă virtuoasă, diferenţe afirmate net şi intangibile în materie socială sau familială. Libertatea şi egalitatea nu au, în acest context, nici un sens.

Viziunea tragică a existenţei se exprimă în cadrul umanismului creştin, al jansenismului, al diverselor forme de protestantism, al artei baroce etc., cel puţin pînă la noile concepţii propuse de Descartes, de absolutismul şi clasicismul francez de la sfîrşitul secolului, precum şi de arminianismul din Provinciile Unite. Totodată, demonologia impregnează mult mai puternic decît odinioară anumite medii laice, bunăoară lumea atît de importantă a judecătorilor, mari sau mici, formată în întreaga Europă a anilor 1580-1630 să urmărească eventualele vrăjitoare şi să-l combată pe Satan. Modelul omului cinstit, apărut în Franţa anilor 1630, integrează abil lecţia în cauză, insistînd pe controlul pasiunilor care-l fac pe om să semene cu un animal. Într-un fel, el adaptează modelul exigent al omului pios, al misionarului, al curtezanului la un public ceva mai amestecat, la parizienii şi citadinii bogaţi sau la păturile medii. Cel al gentlemanului face la fel în Anglia. Astfel Daniel De Foe se adresează în romanele sale păturilor de mijloc, pe un ton mai liniştit care anunţă dedramatizarea diavolului în secolul al XVIII-lea. Altminteri, De Foe este autorul unei istorii a diavolului ceva mai potolite şi într-o oarece măsură sarcastice, istorie publicată în 1729.

Un fenomen deosebit de important vizează expansiunea acestei viziuni tragice a Marii Tradiţii către Mica Tradiţie. În primul rînd, păgînii recent întîlniţi în America vor constitui ocazia unei intense colonizări culturale bazate pe necesitatea de a-i determina să-şi abandoneze idolii lor diabolici în favoarea adevăratului Dumnezeu creştin. Aculturaţia colonială se face cu toată intoleranţa, după o scurtă perioadă de ezitare marcată de ideile lui Las Casas sau de tentativele de înţelegere a culturilor locale din partea unor oameni ai bisericii. Europenii experimentează la faţa locului ceea ce cred ei că ar fi domnia lui Satan, din templele aztece tapiţate cu sîngele sacrificiilor umane, dar şi sub formele unei libertăţi sexuale, în credinţele şi practicile cotidiene. Astfel America este într-un fel unul dintre marile laboratoare ale demonologiei, unde europenii se apropie, angoasaţi, de o umanitate fără Dumnezeu (creştin, se-nţelege de la sine), deci fără reguli, un adevărat regat al diavolului. Este foarte probabil ca acest puternic şoc cultural asupra occidentalilor să fi agravat viziunea lor tragică, contribuind în schimb la intensificarea voinţei de a nu lăsa păgînii din interiorul continentului, ţăranii europeni în particular, să alunece definitiv în asemenea abisuri ale turpitudinii. Mica Tradiţie culturală s-a pomenit mult mai busculată decît odinioară. Convingerea afirmată a unei superiorităţi europene asupra tuturor celorlalte popoare s-a lovit, într-adevăr, de enigma diferenţei interne, legitimînd o formă de acţiune religioasă şi culturală mai brutală decît cea îndreptată contra "sălbaticilor" occidentali. Astfel s-a descoperit, cu groază, că Satan locuieşte bine mersi în satele de pe continent. Ceea ce a întărit, în acelaşi timp, convingerile păturilor dominante cu privire la inferioritatea "naturală" a ţăranilor, intensificînd clivajele dintre aceştia şi ceilalţi, dezvoltînd inegalitatea drept o practică din ce în ce mai necesară. Demonologia a putut servi drept filtru pentru a legitima necesitatea redresării acestor oameni prea apropiaţi de diavol. Nu prin a-i egala cu elitele, cu cei bogaţi, cu cei de viţă nobilă, dar înălţîndu-i deasupra animalităţii şi a "superstiţiilor", mai aproape de Dumnezeu, pe o scară umană pe care altminteri ei ocupau locurile de jos, după exemplul galo-romanilor degeneraţi în mod natural, dominaţi de cuceritorii franci din teoria celor două rase, teorie formulată de unii gînditori francezi din cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Prin intermediul unor ceremonii sociale complexe cum ar fi bunăoară un proces de vrăjitorie, filtrul demoniac separa grîul de neghină, afirma superioritatea intrinsecă a reprezentanţilor lui Dumnezeu şi ai principelui, dar mai ales aşeza respectivul ansamblu social pe scara Binelui şi a Răului. De voie, de nevoie, actorii implicaţi de aproape sau de departe trebuiau să se definească în raport cu sistemul demonologic, altfel spus să respingă lumea "vrăjită" populată de numeroase forţe în favoarea teoriei întemeiate pe atotputernicia unui singur Dumnezeu sever, ţinîndu-l în frîu pe demon care nu face decît să realizeze planurile sale de nedesluşit. Pentru prima dată, satele europene se pomenesc somate categoric să aleagă în mod clar de partea cui se situează, să adere, sau cel puţin să dea pe faţă semnele evidente de aderare, la un sistem unic, unitar, ierarhic şi inegalitar care acoperă mitul satanic. Reacţiile, rezistenţele, acomodările şi evoluţiile ar lua mult timp să le evocăm. Suficient să spun că sfîrşitul secolului al XVII-lea nu este cîtuşi de puţin cel al evoluţiei. Cu atît mai mult cu cît Marea Tradiţie se va diversifica începînd cu mijlocul secolului al XVII-lea, o dată cu avîntul treptat al unei desvrăjiri a lumii care va suna ceasul sfîrşitului vînătorilor de vrăjitoare şi, totodată, va inaugura noi teorii ale consensului social a cărui umbră nu va înceta să crească pînă în 1789.

Cultura europeană a anilor 1400-1700 este lipsită, absolut evident, de o unitate aparentă. În opinia mea, ea totuşi posedă una, deosebit de activă, invizibilă, tradusă astfel în termeni religioşi şi morali: ceea ce etnologul sau istoricul numeşte un mit colectiv fundator. Nici o societate umană nu poate fi numită primitivă, animală. Cu toate acestea unele sînt mai marcate în comparaţie cu altele de violenţă fizică, de brutalitate în relaţii, de exprimarea relativ potolită şi tolerantă a necesităţilor, dorinţelor sau pulsiunilor individului. Or, dacă e să comparăm Europa anului 1400 celei a anului 1700, constatăm că au avut loc mutaţii importante în aceste domenii, într-o manieră generală, cu punerea în aplicare foarte contrastante în funcţie de regiunile şi păturile sociale vizate. Un proiect colectiv nu face să dispară antagonismele, impunîndu-se pe plan mondial. El defineşte continentul european drept centrul universului, leagăn al omului superior ce acţionează în numele lui Dumnezeu, al statului sau în nume propriu, aceste diverse motive confundîndu-se adeseori la unul şi acelaşi actor. Acest car puternic în mişcare a înlocuit visele sfărîmate, în special cel al unui creştinism unic sau cel al unui imperiu universal. Acest gen de avînt este cu atît mai accentuat, cu cît se sprijină pe o tensiune tragică intensă resimţită de subiect faţă de războaie, drame, boli, a ceea ce pare să fie o nemaipomenită dezlănţuire satanică. Şi asta cu atît mai mult cu cît cel mai frecvent concept spune că nimic din toate acestea nu vine fără voinţa lui Dumnezeu. Într-un fel, dinamismul Occidentului serveşte pentru a căuta dovada că Dumnezeu nu a abandonat acest pămînt, încercările, dar mai ales succesele, probînd din contra destinul glorios promis ansamblului prin opera fiecăruia dintre fiii săi.

Traduşi în diverşi termeni ai acelei epoci, aceste concepte ţin de o evoluţie puternică a civilizaţiei europene, care nu este fără îndoială superioară din punct de vedere tehnic şi spiritual altor civilizaţii, în special celei a Islamului sau a Chinei, pentru a ajunge în secolul al XVIII-lea la o dominaţie mondială absolută şi la afirmarea unei spiritualităţi superioare oricărei altei. În inima fenomenului rezidă un model uman specific, eliberat atît cît se poate de instinctele cele mai bestiale, depăşindu-şi natura sa animală, controlîndu-şi corpul şi sufletul, unde bărbatul îşi impune în totalitate legea sa femeii, redusă la rolul de eternă minoră (a se vedea cartea mea Passions de femmes, precum şi un titlu în curs de apariţie, L’Orgasme et l’Occident). Rafinament, politeţe, autocontrol, devoţiune, supunere faţă de autorităţile transcendente şi numeroase alte calităţi constituie obiectivele educative superioare ale acestei culturi europene care-şi plasează locuitorii pe o scară a Binelui şi a Răului, în funcţie de proximitatea lor de modelul teoretic.

Fiecare stat, fiecare regiune, fiecare grup se poate distanţa, respectiv să se dea deoparte, cum ar fi societăţile ţărăneşti de penurie supuse unor logici puternic diferenţiate. Ceea ce nu-l împiedică pe un călător persan, adus în scenă de Montesquieu, să vadă mai multe asemănări între diverşi europeni ieşiţi din grupurile superioare şi medii decît cu cei din ţara sa sau din Asia. Cu mijloace variate, toate structurile înglobatoare europene vizează aceeaşi ţintă: să-l smulgă pe individ din animalitate şi să-l facă mai competitiv, şi deci superior, pe scena naţională sau internaţională. Oare curtezanul de la Versailles încadrat de etichetă sub Ludovic XIV face altceva decît să urmeze o cale occidentală a autocontrolului pasiunilor pentru a-şi reprima animalitatea, a participa la un mare proiect, dar şi pentru a supravieţui pur şi simplu?

Conferinţă ţinută de Robert Muchembled pe 13 decembrie 2004, la Universitatea de Stat din Chişinău, la invitaţia Alianţei Franceze şi a Editurii Cartier.

Traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun

1