Vieru, David & Muzeul de Istorie, Muzeul de Artă...

Două expoziţii ale acestei ierni ne pot livra un material pentru reflecţii asupra unui trecut artistic recent, dar nu mai puţin controversat. Prima expoziţie ne‑a prezentat un Igor Vieru mai "necunoscut", cu o cantitate de cam 600 de piese aflate în colecţia familiei (picturi, eboşe, desene, crochiuri, ilustraţii, gravuri). Ni s-a înfăţişat o panoplie de lucrări datând din anii ’50 şi până la acel desen cu cărbunele pe pânză, bruion pregătitor pentru un autoportret, ce nu s-a mai materializat, n-a mai prins carne cromatică, din cauza morţii artistului – în anul 1988. Mai bine de patru decenii s-a concentrat asupra plasticii: desenului, formelor, culorilor, tehnicilor graficii. A fost mai mult un artist al literaţilor, decât al plasticienilor. Este destul de greu să defineşti care era domeniul lui forte, pe cel în care se simţea mai în apele lui. Cel puţin această concluzie reieşea din expoziţia de la Muzeul de Istorie a Moldovei. O panotare deloc reuşită, sufocantă, pentru că nu se ghida după nici un criteriu metodologic anume (cronologic, tematic, ideatic, muzeografic), a accentuat şi mai mult această confuzie şi indecizie pe care, nu este exclus, să o fi resimţit artistul însuşi. Pendularea laxă, relaxată între teme cu subiect pastoral, muncitoresc, citadin (mai rar), şi unele inspirate de folclorul şi literatura locului, trădează o febrilă căutare a propriei identităţi artistice, măcinate, se pare în permanenţă, de îndoieli, nelinişti şi nemulţumiri. Creaţia lui este perfect pliată pe mentalul şi universul cultural autohton. Chiar se identifică cu acestea, face parte din substanţa lor profundă, fundamentală.

Pictura lui Vieru nu are (aproape) nimic special, şi pare a fi lesne încadrabilă într-o tipologie şi stilistică citibile la majoritatea artiştilor autohtoni ai deceniilor ’60-’70 (Ada Zevin, Mihail Grecu, Valentina Rusu-Ciobanu, Vinghelmina Zazeskaya, Elena Bontea, Eleo­nora Romanescu ş.a.), regăsibilă în perioada ei cea mai bună. Prin asta înţeleg existenţa şi funcţionarea unui pattern plastic în acest areal cultural. Exista o similitudine nu numai de tematici şi subiecte, ci şi modul în care erau tratate şi modelate acestea este rapid recognoscibil, previzibil, cuantificabil, clasificabil...Chiar la nivelul tuşei, a ductului lăsat de pensulă există asemănări, similitudini. Într-un astfel de context vizual era destul de greu să te impui ca entitate distinctă, tocmai pentru că această conjunctură era "proscrisă" de pecetea desuetudinii, şi pe care teoreticienii acelei epoci s-au grăbit a o boteza, salvator, drept marca clară a unei "şcoli naţionale de pictură". Practic, nimeni n-a scăpat de acest cadru stilistic restrictiv – cel puţin în perioada luată în vizor. Ulterior, s-a putut vedea personalitatea câtorva artişti, care au recurs (şi) la o procedură, discutabilă, de de-dublare a actului artistic. Adaptabilitatea unora era chiar marca personalităţii, în timp ce pentru alţii – era doar un mijloc de a-şi apăra adevărata identitate artistică.

În categoria din urmă trebuie încadrată personalitatea lui Aurel David (1934-1982). Pictor, sculptor, grafician şi artist care a conceput o serie impresionantă de lucrări monumentale şi care a avut parte de un destin tragic. Biografia lui este relativ bine studiată, şi chiar vreau să cred că studiul conceput şi publicat de curând de colegul său de breaslă, Gheorghe Vrabie, este la înălţimea aşteptărilor (ce au durat nişte ani). Nu asta interesează însă acum. Important este a se sublinia şi consacra faptul că Aurel David s-a manifestat în viaţă ca un artist esenţialmente atipic. De cele mai multe ori s-a detaşat de contextul bleg local, deşi, cum era şi firesc, nu l-a putut abhora sau contesta de o manieră radicală. "Subversiunea" lui era camuflată, temperată, sublimată. Disponibilitatea lui aparte de a da curs unor proiecte la care majoritatea nu marşa (din: comoditate? spirit de conservare? conformism? neputinţă? şi câte-or mai putea fi invocate), făcea parte dintr-o categorie rară a celor temerari. Opera lui este, totuşi, a unui neîmpli­nit, era mereu parcă pusă "pe roate", jucăuşă (când se putea), febrilă, impulsivă, diversă până la pulverizare... De aceea, expunerea de la Muzeul de Artă al Moldovei ăMAMî a întâmpinat, cred, dificultăţi reale în efortul, legitim, de a arăta o imagine cât mai închegată şi mai plenară asupra operei artistului. S-a mers pe calea minimei rezistenţe însă: piesele aflate în colecţia instituţiei au fost scoase din depozit şi panotate pe pereţi. Sentimentul de un déjá vu sălciu nu poate să nu-ţi provoace frisoane, precum şi un sentiment de frustrare. Dacă se dorea o expunere monografică, totalizatoare (ceea ce chiar era cazul!), asta ar fi necesitat un efort special, aplicat, studiu de mai lungă durată – mai ales că se ştia şi de lansarea volumului semnat de Vrabie. Colaborarea pe mai multe planuri nu s-ar fi arătat decât benefică. De-a lungul anilor am văzut două sau chiar trei expoziţii omagiale la MAM dedicate lui David, şi mereu am fost pus în faţa aceloraşi lucrări, dispuse în spaţiu aproape în acelaşi fel, în aceleaşi săli. Nici o tresărire, nici un fior estetic nu-ţi sunt permise. Nici o surpriză muzeografică nu e asumată, nici propusă – de nimeni. Riscurile sunt excluse şi evitate, refunzându-i-se exact acest lucru operei artistului David, şi care riscuri au făcut parte din ea. Unele din lucrările sale frizează kitsch-ul cu pretenţie metaforică (spre pildă seria scrii­torilor: Eminescu, Puşkin, Donici ş.a.), un balast cu care trebuia să se încarce pentru a deveni credibil în ochii multora. Acest lucru este acum mai degrabă o valoare, o garanţie a artistismului pur, care se sustrăgea confor­mis­mului sufocant; în care se complăcea (profitor) breasla artistică aproape în totalitatea ei. Ce avea el mai sincer apărea sub forma peisajelor, naturilor moarte, a portretelor celor din preajma sa. A posedat, neîndoielnic, un potenţial polimorf şi imaginativ.

Fără să existe un consens, cele două instituţii – care au găzduit expoziţiile comentate – au plasat/muzeificat pe fiecare dintre artişti exact acolo unde le e locul: creaţia lui Vieru are valoare istorică, documentară şi arheologică, ce mărturiseşte despre un destin neîmpăcat, perfect înscris în tradiţie, în timp ce opera lui David este un "florilegiu" straniu, disparat, quasi-experimentalist, adesea confuz, dar care aparţine unui artist care a încercat, adesea, să rupă "rândurile", în interiorul cărora se simţea strâmtorat, supravegheat, tutelat, limitat. Două destine, două trasee creatoare distincte – paralele.

1