Petre Racoviţă - fluidul eternului îndrăgostit

Împinşi de curiozitatea şi interesul vizavi de vocile din Europa de Est, impresarii a două agenţii olandeze vizitau, în august 1996, Opera Naţională Chişinău, unde aveau să descopere, aşa cum vor declara în presă, "cîteva voci tinere superbe care rar se întîlnesc în Europa, ca cea a baritonului Petre Racoviţă din "Lucia di Lammermoor". Elev al lui Vladimir Dragoş şi solist, la acea oră, de cinci ani al trupei, Petre Racoviţă este surprins în una din acele partide din spectacolul cu opera donizettiană, care îi va identifica individualitatea atît de pretabilă unor roluri din "casta nobilimii": contele spaniol de Luna, sau regele Babilonului, Nabucco, alături de cel al etiopienilor, Amonasro, plăsmuiţi de Verdi, sau aristocraţii ruşi Oneghin şi Eleţki din operele lui Ceaikovski, ori, mai aproape de secolul XX, diplomatul american Sharpless transpus pe muzica pucciniană. În timp ce impresarii americani se vor afla în căutare de voci proaspete pentru scenele europene, Opera Naţională Chişinău va profita, în acest ultim deceniu de la intersecţie de secole, de un cîntăreţ, al cărui glas, ţinută şi – nu în ultimul rând – carisma de bărbat bine se vor asimila perfect acestor roluri. Înalt de 1,90 metri, plin de distincţie şi stăpîn pe o voce viguroasă, cu străluciri nobile de catifea, Petre Racoviţă va fi cel ce va domina în această perioadă eşichierul partidelor de cantilenă şi de "june prim" ale baritonilor de la Chişinău, virilitatea şi farmecul său masculin vor fi atuurile care îi vor avantaja personajele, ele îi vor da culoare toreadorului Escamillo, Carmen poate "să moară", într-adevăr, pentru el, la fel şi eroina îndrăgostită din "Paiaţe" punîndu-şi în pericol viaţa pentru un Silvio reîncarnat de seducătorul său interpret. O voce amplă ca volum, plină şi robustă, cu registre omogene capabile să răspundă provocărilor partidelor de mare spectacol, şi un timbru cald, afectuos, ce imprimă frecvenţe armonioase materiei vocale – toate vor compune un interpret de "fluid" care prin el însuşi captează atenţia publicului, îl fascinează şi îl face să explodeze în ropote de aplauze.

Astăzi pare a fi incredibil, dar cel mai frumos Oneghin al anilor ’90 – frumos, în egală măsură, vocal şi scenic – şi cel mai solicitat de impresari şi irezistibil Escamillo al turneelor de la început de secol ale trupei de la Chişinău, acest bariton strălucitor nu-şi putea lua examenele de specialitate în anii de studii la Conservatorul din Chişinău decît pe notele de "2" şi "3". Decepţii şi derută pînă în clipa în care studentul dificil din anul IV va fi transferat, la insistenţa sa, la clasa de studiu a profesorului Vladimir Dragoş, care îl va diagnostica favorabil în pofida faimei sale de student restanţier. O voce tînără şi încă nedezvoltată armonios se va întîlni, aşadar, cu o şcoală de canto, iar din acest impact, în care tehnici de respiraţie, emisie, frazare vor pune în valoare şi perfecţiona calităţi vocale naturale, se vor ivi, încolţind, ambiţii. Cu o întindere pe două octave, sonoritate intensă de voce "de tunet" şi constituţie de baschetbalist carismatic, de ce ar neglija perspectiva unei cariere artistice? Petre Racoviţă va lua de la mentorul său esenţa acestei perspective - temeiul pe care să şi-o construiască -, în timp ce propria sa înzestrare o vor alimenta şi perpetua pentru a deveni inseparabilă de propria sa individualitate.

Dacă debutul scenic al lui Vladimir Dragoş se va produce la Vladivostok într-un sistem elaborat, specific sovietic, de stimulare a migraţiunilor asimilatorii, cel al lui Petre Racoviţă, fiind mai în spiritul democratic al vremurilor, va avea loc "în afară", pe scena Operei din Iaşi. Mai întîi corist, apoi interpret de roluri secundare, în care Spoletto în "Tosca", sau în "Bal mascat", marinarul, ca şi baronul în "Traviata", nu au decît replici în umbra partidelor de mare spectacol, Petre Racoviţă va fi, la angajarea sa la Opera din Chişinău, al 9-lea (!) bariton al trupei. În asemenea condiţii, ori te resemnezi şi accepţi cuminte distribuţia a doua sau a treia pentru care eşti programat, ori îţi compui singur propria traiectorie în care îţi distribui rolul ales. La 20 februarie 1991, Opera din Iaşi îşi va oferi generos scena tînărului interpret pentru debut, care însă va face din primul său spectacol în rolul Contele de Luna un enorm succes: ovaţii în sală, chemări la rampă şi cozi pentru autografe de la "maestrul" necunoscut de peste Prut. Rol salvator studiat cu Vladimir Dragoş la Conservator şi probat pentru a fi selectat în teatru, Contele de Luna, partidă de un savuros belcantou, va veni să confirme că, dincolo de orgolii şi ambiţii, instinctul – deopotrivă al vocii şi al sensibilităţii – îl vor conduce exact spre zona unde urma să se afirme.

La fel ca în copilărie, cînd va avea revelaţia propriei voci, la acea oră, discantul răsunător al unui copil de 11 ani, care gusta din bucuria de a cîştiga premiul I la un concurs raional. Născut, în 1960, într-un sat de pe malul Prutului, în Floriţoaia-Veche – Ungheni, al doilea copil, din patru, al familiei Racoviţă va fi cel mai bun la şcoală la lecţiile de cînt ale profesoarei Maria Timuţă, a cărei premoniţie - că va fi cîntăreţ! – nu va întîrzia să se împlinească. Nepotul marelui proprietar de pămînt şi al oloiniţei din sat, care "a abdicat" o dată cu venirea sovietelor, va asimila filozofia mediului druţian în care a crescut, fibra sensibilităţii şi a caracterului său formîndu-se în preajma Prutului resemnat, a gîndirii pozitive şi conciliante a oamenilor simpli de la ţară, avînd însă în sînge viţa nobilă a bunicului expropriat. Ideea de a se face interpret de muzică uşoară îl va aduce la Colegiul de Muzică "Şt. Neaga", dar calitatea şi resursele vocii sale şi eficienţa academică a şcolii lui Vladimir Dragoş la clasa de Conservator îi vor deschide un alt orizont. Va mai trebui un imbold, succesul pe scena Operei din Iaşi, pentru ca Petre Racoviţă să fie "descoperit", în sfîrşit, pentru elegantul şi aristocraticul Evgheni Oneghin, rol în care va fi distribuit, în 1991, în spectacolele cu opera lui Ceaikovski ale vocilor tinere ale trupei şi, pe parcursul unui deceniu, în componenţe în care va fi solistul cel mai longeviv. El îşi va pregăti de unul singur viitoarele roluri, iar lista o continuă seducătorii Silvio şi Alfio în dupletul "Paiaţe" – "Cavalleria Rusticana" şi va transforma – după metoda mentorului său – cabina de repetiţii într-o "scenă" improvizată cu înregistrările celor mai celebre voci. Printre arii cu Piero Cappuccilli şi Ettore Bastianini se vor auzi şi probele lui Petre Racoviţă, probe reluate nonşalant cu aceleaşi arii care aveau destulă vigoare şi tupeu pentru a trezi zîmbetul condescendent al seniorilor: "Forţează nota ca şi Dragoş"… Acum, după ce va deveni baritonul cu cele mai numeroase apariţii, în special, în turneele europene din anii 2000–2004 ale trupei, în roluri în care de la "formidabilul Escamillo al lui Petre Racoviţă" ("The Stage", Edinburgh, septembrie 2001) la "înfricoşător de carismaticul" Scarpia ("Birmingham Post", ianuarie 2002), el îşi va afirma propria personalitate, acum nu mai are satisfacţia să ironizeze pe contul său nimeni.

Pe urmele mentorului său, Petre Racoviţă va intra în repertoriul verdian fortificat de arsenalul vocii sale voluminoase, incisive, asimilînd tehnici şi dexteritate vocală, şi pe o altă pistă de acces decît interpretul emblematic al lui Rigoletto şi Iago. Ca să rivalizezi cu Manrico, trubadurul care îi răpeşte personajului său, grandele spaniol de Luna, femeia iubită şi îl doboară într-o confruntare directă, nu e nevoie să te erijezi într-un "înger al răului". Dimpotrivă: trebuie să ai curajul năprasnic al tinereţii ca să lupţi pentru fericirea ta, la fel şi frumuseţea şi aerul romantic de conte rănit în orgoliul propriu, a cărui răzbunare nu e decît un gest disperat de a-şi apăra dreptul la demnitate şi iubire. Melodiile partidei curg degajat şi pline de splendoare, vocea sa le va conduce spre zona în care exaltările şi pasiunile specific verdiene se vor reflecta în expresia lor, iată, în tabloul 2, şi un scurt suspense adus de un spectaculos la bemol ţinut în registrul acut, pentru ca răzbunătorul Contele de Luna-Petre Racoviţă, favorizat şi de statura sa înaltă, să poată fi la fel de cuceritor ca şi eroii "pozitivi" ai dramei. Şi Germont, în "Traviata", îşi savurează aria "Va trece pasiunea", la fel şi faimosul duet cu Violetta din actul II, chiar dacă întreaga scenă e menită să distrugă destinul acestei femei. Dar materia vocală e prea frumoasă, e belcantou italian pur sînge, aşa încît aceste fraze vor compune un personaj mai puţin neîndurător şi glacial, unul în care exaltările cantilenei, ondulaţiile ei expresive să justifice sentimentele unui tată ce respinge o curtezană ca să-şi salveze propriul fiu. Cu siguranţă, Petre Racoviţă va fi mai mult un cîntăreţ de cantilenă, gestul său scenic, sumar uneori, va fi compensat de contribuţia vocii, în special, a volumului şi a intensităţii ei generoase, deşi maniera sa de a-şi asuma oarecum convenţional personajul "ostil" de "triunghi" îi vor atrage critici: că nu ar "săpa" destul de adînc ca să dezvăluie în profunzime rolul. Concentrat mai mult pe expresia vocală şi nu atît pe machiaj şi mişcarea scenică, acestea formîndu-se din instinct şi sensibilitate, la fel şi din exerciţiul de care mai are nevoie, el va aduce în "Aida" un Amonasro care seamănă mai puţin cu un rege al etiopienilor învinşi de egipteni, dar care are cu prisosinţă în glas mînia şi revolta de a-şi redobîndi libertatea, culorile şi nervul care le insuflă viaţă. Un rol scurt şi, totuşi, dramatic creat – de ce nu? – fără emfază şi fără afectare războinică, de un cîntăreţ fermecător.

Acest bariton robust şi tumultos coroborat cu un aspect fizic impunător va avea, însă, cel mai mult de cîştigat în partida regelui Nabucco. Cînd eşti la vîrsta cea mai productivă (iar la debutul, în ’92, în acest rol Petre Racoviţă va avea 35 de ani), te poţi abandona în plină forţă şi efuziunilor ei energice şi zgomotoase, şi efectelor de o sonoritate maximă, şi antitezelor, şi coliziunilor, şi – nu în ultimul rînd – frumuseţii şi bogăţiei ariilor – un adevărat festin al muzicii scrisă de Verdi la numai 29 de ani, pe care interpretul său o va gusta şi el cu apetitul tinereţii. Înconjurat de fast şi strălucire, de sclavii răpuşi la picioarele lui, Nabucco, regele babilonean care cucereşte poporul evreu, acest dictator orbit de glorie ce se declară zeu al omenirii, este genul de personaj care îi va cere lui Petre Racoviţă doze suplimentare de exces coloristic şi teatral. Coroana lui Nabucco va fi purtată cu bravadă şi toată măreţia ce i se cuvine, ruladele lui vor domina autoritar concurînd cu cele ale ambiţioasei Abigaille, personajul feminin "de exces" al operei, şi doar în scena culminantă în care "cerul l-a pedepsit pe semeţ", un trăsnet făcînd să cadă coroana de pe fruntea tiranului, îl vom regăsi pe artistul cantilenei fremătătoare. Doborît şi cu mintea rătăcită, Nabucco va fi transpus în alt plan de expresie, iar o dată cu acest salt spectaculos, Petre Racoviţă va avea ocazia să revină în albia în care îşi identifică cel mai bine personalitatea. Cu noile culori timbrale, el îl va dezavua pe tiranul de altădată, aceste culori devin chiar mai frumoase şi mai calde cînd reflectă suferinţa umană, ele fac din Nabucco un erou afectiv, atît de vulnerabil şi neputincios în aria "Ah, mia figlia" ("Ah, fiica mea") şi în celebrul duo cu aceeaşi Abigaille, şi atît de pasionat dezlănţuit în "Dio di Giudo" - monologul incandescent al suveranului care îşi recucereşte tronul şi spectatorii săi fascinaţi. Fără să fie – încă – un interpret pronunţat al contrastelor şi oarecum mai puţin interesat de efectele "exceselor", Petre Racoviţă va avea o sensibilitate acută a planului liric, a celui "pozitiv" şi luminos, sensibilitate care va aduce în diferenţele şi antitezele incendiare ale muzicii verdiene înţelegerea sa conciliantă a fiinţei umane.

De la premiera, în 1993, a operei "Nabucco" pe scena Operei din Chişinău, cu Vladimir Dragoş şi Petre Racoviţă – profesorul şi elevul – în rolul titular, şi pînă la spectacolul cu "Nabucco" pe scena Teatrului "Bolşoi" din Moscova, în care, în 2003, va fi invitat să cînte baritonul moldovean Petre Racoviţă, pe durata acestui deceniu, rolul regelui babilonean va pierde din distribuţie un "elev" şi va avea doi interpreţi cu personalităţi diferite care vor oferi fiecare spectacolul său. Doar că la Chişinău, Nabucco se mişcă într-un décor tradiţional în stilul epocii, drama biblică a evreilor înrobiţi de Babilon lăsînd, oricum, loc şi pentru o aluzie la suferinţa popoarelor unui imperiu proaspat dezmembrat, în timp ce la Moscova, în spectacolul ruşilor din noul mileniu, acelaşi Nabucco şi oştile sale imperiale sînt echipate în costume de piele şi puse să mărşăluiască ostentativ într-un spaţiu scenic imens, sugerînd invaziile hitleriste – sau staliniste? – şi tragediile care le-au declanşat. Fiecare cu proporţiile, viziunea şi sensibilitatea sa, cu istoria, cu dramele şi frustrările sale, deasupra cărora se înalţă, universal, freamătul viu al muzicii lui Verdi. Chiar de la montare, producţia basarabeană cu "Nabucco" se va afla în atenţia impresarilor străini, în special, a celor britanici şi olandezi, încîntaţi să cumuleze într-o singură trupă, alături de cor, întreg spectrul de voci, printre care cea a sopranei Valentina Calestru în rolul Abigaillei, un timp dublă parteneră a baritonilor Vladimir Dragoş şi Petre Racoviţă, va fi la început cea mai căutată să facă faţă virajelor spectaculoase şi sonorităţilor maxime ale partidei verdiene. În 1998, în turneele Operei Naţionale Chişinău în Olanda şi Marea Britanie, cei doi baritoni îşi vor păstra încă distribuţiile paralele în acest rol, dar în 2001 şi 2003, pe lîngă solicitarea de la "Bolşoi", Petre Racoviţă va fi singurul Nabucco negociat pentru reprezentaţiile din Olanda ale Operelor din Bucureşti, Odessa şi Chişinău. Un culoar, în repertoriul verdian, în care, de la un punct, va fi considerat cel mai bun.

Chiar dacă se va asimila perfect imaginilor seducătoare ale unor roluri, iar personalitatea sa va fi asociată acestora, Petre Racoviţă nu va putea să nu se integreze în linia descendenţilor lui Vladimir Dragoş şi să evite rolul Scarpia. Aceasta pentru că personajul din opera pucciniană este un rol emblematic de bariton, dar şi pentru că baronul austriac din "Tosca" ascunde de fiecare dată pentru un interpret tentaţia de a revanşa orgoliul masculin, bărbatul rănit prin a fi respins de o femeie. Pentru o asemenea misiune, mai ales cînd ştii finalul în care Scarpia îşi ia lovitura de cuţit, ori te angajezi să fii personajul "sadic" şi "odios" care să-şi merite pedeapsa, ori îţi respecţi blazonul nobiliar şi pretinzi dragostea unei actriţe cu distincţia şi condescendenţa unui domn ce nu cedează decît impulsurilor propriei pasiuni. Petre Racoviţă va renunţa la garderoba tradiţională a eroului "horror", şi nu va avea "nas" încovoiat, perucă şi jabou, şi nici tocuri înalte la pantofi pentru a arăta mai impozant. El se va simţi la largul lui pe întinderea celor două octave, disponibile să răspundă fără ezitare conturului capricios al partidei, şi suficient de fortificat de la înălţimea lui de aproape doi metri pentru a compune atitudinile elegante ale unui aristocrat, care poate avea pe oricine la picioarele sale, dar care se sufocă în neputinţa de a se face iubit de Floria Tosca. Există în acest rol o subtilă contradicţie care apare la Petre Racoviţă în vocea sa tumultoasă, fără, însă, să exagereze accentele, şi în asperităţile virile ale timbrului, care, însă, nu par atît de neîndurătoare şi de violente atunci cînd personajul său îşi impune implacabil voinţa. E ceea ce cronicarul unui ziar britanic va numi vizavi de Petre Racoviţă, în rolul Scarpia, că ar fi "splendid de insidios şi înfricoşător de carismatic", dacă pot să existe, în general, asemenea combinaţii insolite de nuanţe şi expresie vocală. "Birmingham Post" va consemna realizarea cîntăreţului basarabean la patru ani de la debutul său în acest rol, cu ocazia turneului, în ianuarie 2002, al Operei Naţionale Chişinău în Marea Britanie, unde un an mai tîrziu, "Oxford Times" nu se va sfii să-l pună alături de monştrii sacri ai genului: " Scarpia lui Petre Racoviţă nu a fost întruchiparea sadistului latin şi alunecos al lui Tito Gobbi, ci o figură distinsă, impecabilă, conştientă de faptul că doar propria lui pasiune îi poate da peste cap calculele precise". Iată-l pe baritonul Operei Chişinău văzut alături de Tito Gobbi!

Sigur, aceste turnee încă nu vor însemna cucerirea "Covent Garden"-ului sau a "Metropoliten – Opera", scene de prim rang care proiectează un artist în vîrful ierarhiilor valorice. "Baritonul înfricoşător de carismatic" se va angaja în turnee de uzură, aproape nouă luni din 12, cu Operele din Chişinău, România, Ucraina, Bulgaria, Polonia sau Ungaria, un fel de escapade sezoniere, uneori prost plătite şi umilitoare, ale Operelor din Est în Vestul prosper şi iubitor de teatru liric, care astupă găurile tranziţiei în tranzit interminabil, dar şi creează protagoniştilor săi o ciudată viaţă paralelă plină de succes şi strălucire. În anii 2000, rolurile lui Petre Racoviţă vor avea reşedinţă în perimetrul agenţiei dnei Ellen Kent, la Londra, Birmingham, Edinburgh, Oxford, după ce anterior făcuse turul Europei, pe scene mai mult sau mai puţin cunoscute, printre care Operele din Amsterdam, Budapesta sau Kiev semnînd unul după altul contracte care să-i permită să întreţină familia, cei doi copii şi soţia, coristă în acelaşi cor al teatrului, în care altădată cel mai de "tunet" bariton avea să fie Petre Racoviţă. Maraton epuizant, care, însă, îi va oferi starea permanentă de spectacol, cele aproape 100 de apariţii în scenă pe an avînd aportul lor preţios de tehnici îmbunătăţite, de memorie fortificată, de nuanţări, de stil finisat. Toate transpuse, în timp, în calitatea sa de cîntăreţ favorizat de impresari şi apreciat de critici, care va cîştiga, în acelaşi timp, esenţialul în viaţa unui artist: bucuria de a fi în scenă şi aplauzele publicului. Iar de aici pînă la Agenţia germană "Petroff" mai e doar un pas: faimoasa fabrică a vedetelor de operă care a lansat cele mai celebre voci îl are deja în vizor pe baritonul moldovean după ce va trece probele riguroase de concurs, care îl va condiţiona, totuşi, să-şi îmbunătăţească limba italiană şi stilul rolurilor. La cei 44 de ani împliniţi, va rămîne Petre Racoviţă doar baritonul strălucitor al Operei Naţionale Chişinău? Ori va face efortul spre un alt orizont, revenind la fantastica ofertă pentru a se înregimenta în eşalonul marilor artişti? Întrebarea rămîne, deocamdată, des­chisă.