Între 'Dogville' şi 'Kill Bill' (Jurnal de cinefil)

Ce filme aţi privit la Cinema sau pe DVD în 2004? Până vă amintiţi, înşir aici o parte din lista mea – pagini dintr-un jurnal de cinefil.

Dogville (Oraşul câinilor) nr.1 în Top Ten-ul meu pe 2004, realizat de mereu imprevizibilul şi extravagantul regizor danez Lars von Trier, cel care a lansat "Dogma ‘95" (manifest suprarealist al restricţiilor regizorale), pe care – nimic surprinzător - n-o mai respectă nici el. O dramă psihologică, cutremurătoare, în care Nicole Kidman (Grace) face cel mai bun rol al său de până acum. Subiectul e simplu: într-un orăşel de munte, în perioada Recesiunii americane (anii ‘40), se refugiază o tânără care e hăituită de mafie. Primită şi adăpostită la început de localnici,  fugara va deveni treptat (Trier îşi împarte şi acest film în mai multe capitole – 9 la număr şi un epilog) victima cruzimilor de neimaginat ale acestora... Un film fără decoruri, încărcat de convenţii – casele sunt desenate cu cretă pe podea, încât mulţi vor cataloga – greşit, mă grăbesc să replichez - Dogville drept un "spectacol de teatru filmat"... O capodoperă care, evident, nu trebuie povestită, ci privită, eventual de mai multe ori. Un film notat de mine cu 9,5/10.

The Village (Satul) de M. Night Shyamalan. Mi-a plăcut glisarea pe suprafeţe nesigure şi indefinite, atmosfera de hipnoză declanşată de autosugestie, manipularea măiestrită cu imaginile pe care o face regizorul de origine hindusă. M. Night Shyamalan, autor al celebrului "6th sense"- 2000, nu se dezminte (mai bine zis, nu renunţă, pentru că rămâne fidel – cu toate riscurile ce decurg de aici - manierei sale de a face film "straniu")... Eşti invitat la o poveste situată sub semnul fricii şi al ororii (un sat atemporal, izolat de restul lumii civilzate, înconjurat de o pădure populată de fiinţe duşmănoase, a căror nume nu se pronunţă), dar vezi până la urmă un artificial construct psihologic, ceva situat între un thriller mistic şi un SF din care a fost evacuată ştiinţa... Nu te superi însă că ai fost amăgit, iar la final filmul îţi lasă un gust plăcut. Actori superbi: Bryce Dallas Howard (acum înţeleg de ce Lars von Trier a ales-o pentru noul său film, "Manderlay", programat pentru 2005), Joaquin Phoenix, Adrien Brody, William Hurt, Sigourney Weaver... Coloana sonoră - o încântare (acelaşi James Newton Howard, foarte inspirat în 2004 – vezi şi Collateral). Iată o frază clişeu, care îşi "muşcă coada", din "textul" acestui film: "Sometimes we don’t do what we want to do because we’re afraid that other people will know that be want to do them". (Uneori nu facem ceea ce am dori să facem, pentru că ne temem că alţii vor afla ce trebuie să facă ei).

Am notat şi idei care ar putea diminua mult filmul. Le las ascunse, poate că sunt nedrepte. Mă gândesc cu groază că altcineva, aplicând o altă "grilă de lectură", îl poate "desfiinţa" pe Shyamalan, un regizor care se situează mereu la frontieră, joacă riscant, se repetă, îţi recomandă (parcă) acelaşi fel de mâncare cinematografică, dar "produsele" acestea îţi cad bine. E drept că digestia depinde uneori de mai multe lucruri. De exemplu, de cât eşti de isterizat (terorizat) de alte produse cinematografice mediocre, foarte populare (trilogia "Stapânul inelelor", de exemplu). Dincolo de aceste dileme, notez "The Village"cu 8/10. Un film care mi-a amintit de Muramaki şi de toposul frecventat de Stephen King.

La Mala Educacion (Proasta creştere) de Pedro Almodovar. Copilul teribil şi răsfăţat al cinematografului spaniol şi-a luat curajul să ne anunţe – bine instalat în renumele său – că i-a venit timpul mărturisirilor incomode, autobiografice, aşa că şi‑a filmat propriul "Amarcord". A ieşit un "Amarcord" mai trist şi mai răscolitor decât la alţii, dar de asta Almodovar e ceea ce este la acest moment în cinematografia mondială şi e apreciat şi iubit. Almodovar ştie să scandalizeze fără să se instaleze cu adevărat în scandal, spune lucruri complicate, fără să răcnească, atinge teme "delicate", tabuizate, cu mult gust, inspiraţie şi tact, reuşind să propună spectatorului un "produs" care să declanşeze o discuţie, nu un protest... Filmul mi se pare remarcabil. Pe scurt subiectul: O istorie multietajată a unui copil de la un seminar catolic, abuzat de un profesor. Peste 20 de ani acest tânăr este omorât de fratele său mai mic, care devine la rându‑i iubitul acelui profesor. Între aceste întâmplări tragice, ni se propune un "film în film", făcut de către colegul de seminar al celui dispărut, iar rolul principal în acest film este jucat de fratele-ucigaş, care se dă drept cel pe care l-a ucis. Excelent filmat (imagini antologice), inteligent conceput: un lanţ de istorii misterioase, "ascunse" după principiul matrioşkăi, pe fundalul unei iubiri (triunghiulare) tragice. Totul este "narat" în semitonuri, fără ranchiună, cinism şi mistificări. Recuzită şi topos de poveste (teatru de travestiţi, copii frumoşi bălăcindu-se în râu, coruri de copii cântând pentru clerici lăcrimoşi şi... vicioşi, escapade ale copiilor la film, pentru a rămâne în doi cu dragostea lor...), dar o poveste monstruoasă... Chiar apreciez trecerea lui Almodovar pe un registru mai grav – prea se clişeizase cu trupa sa zgomotoasă de femei. Era uşor de "găsit" în formula aceea care trecea dintr-un film în altul, devenind previzibil.

Un 8,5/10 pentru acest film, care denunţă violenţa şi răul, fără să stigmatizeze pe nimeni.

Viaţa e un miracol (Zivot je cudo) de Emir Kusturica. Subiectul: sârbul Luca o păzeşte pe Sabaha, o ostatecă musulmancă, pe care ar trebui s-o schimbe pe fiul său, ţinut prizonier în tabăra celorlalţi. Dar Luca şi Sabaha se îndrăgostesc unul de celălalt... O poveste de dragoste shakespeariană pe timp de război (recent) în Balcani. Senzaţie de repetiţie – aceleaşi mijloace, acelaşi topos halucinant-absurd-jegos, aceeaşi viaţă explozivă care trece uşor într-o veselie cu nebuni. Dar, mai important, aceeaşi palidă, uneori jalnică pastişă după Fellini (Kustirica e numit uneori – poate prea uşor – Fellini din Balcani). Cred că Emir Kusturica a fost remarcabil şi coerent doar atunci când a reuşit să-şi strunească instinctele. Filmul său cel mai bun, în opinia mea, "Arizona dream", a fost filmat într-un alt mediu, cel american, mai sobru şi mai riguros. Imaginaţia sa barocă, uşor ameţită în ultimii ani, trebuie strunită, altfel se îneacă în zgomote şi muzici. Dacă în filmele sale anterioare Kusturica avea puterea şi priceperea să "ordoneze" haosul pe care îl imagina, în acest film scapă totul din mâini, servindu-ne un terci din imagini... Remarc faptul că "nebunul" din Balcani rămâne un mare maestru în a dresa animale-actori (splendidă scena în care măgarul vrea să se sinucidă pe motiv de chagrin d’amour). Mă întreb dacă mai poate oare Kusturica să filmeze şi altceva, să filmeze altfel? Îmi vine greu să cred că se poate schimba. Pentru Viaţa e un miracol îl notez cu 6/10.

Collateral (Colateral), un thriller pshihologic de Michael Mann, cum puţine s-au făcut în ultimii ani. Tom Cruise, cu părul argintat, este excepţional în rolul său de killer plătit, de "maşină ucigaşă". Ambivalenţa personajului Vincent: parcă e un monstru, dar e în acelaşi timp şi un om puternic. Nu e tipul ucigaşului posedat, psihopat, sau flegmatic cum e "Leon" al lui Luck Besson – e un tip foarte inteligent, cu laptop şi la costum, pasionat de jazz, intră uşor în dialog, e foarte impozant, chiar seducător. Un film despre viaţă cu ambiţii de Oscar (actorul de culoare Jamie Foxx, în film taximetristul Max, a fost nominalizat la Oscar). O chintesenţă stilată de probleme/teme de mare actualitate: violenţă-nonviolenţă, terorism-antiterorism, totul filmat într-un stil clasic, accesibil (Los Angeles noaptea, felinare lăptoase...). Caracterul personajului e completat, cred, de muzica excelentă a lui James Newton Howard. Am avut senzaţia că muzica nu numai completează subiectul, dar chiar îl înlocuieşte uneori...

Şi pentru că are un final fără happy-end îl notez cu 8/10.

The Dreamers (Visătorii) de Bernardo Bertolucci. Bătrânul Bertolucci (ce morală impecabilă au comuniştii) a mizat şi el pe sex, un succes comercial garantat. N-a fost să fie. Filmul este, în schimb, un omagiu adus generaţiei sale, tinereţii "revolu­ţionare" şi "protestatare" de la 1968 (portretul lui Mao în casă...), vremurilor când filmul chiar însemna ceva. Bertolucci refuză tehnicile moderne, filmează într-un limbaj cinematografic curat, plăcut pentru ochi. Aceeaşi frumuseţe formală, de deosebit rafinament din filmele sale anterioare ("Ultimul împărat" -1987, "Micul Buddha -1993, "Frumuseţe furată" -1996). Zgomotul protestatarilor de afară (Paris, 1968!) e concurat de icnetele orgiastice ale tinerilor din casă, pentru care sexul este o modalitate de a cunoaşte lumea. Cam prea visători aceşti tineri, dacă ajung să răscolească tomberoanele... Nici cu părinţii copiilor nu mi-e ruşine... O scenă revelatoare: tatăl nu este oripilat de ce vede în casă (trupuri goale, istovite de sex ş. cl.), ci de faptul că i-a fost golită o sticlă din vinul lui de colecţie.

Alte câteva trucuri marca Bertolluci: sex în trei, steguleţe roşii... Refrenul filmului: visătorii vin şi pleacă. Până la urmă, din toate aceste revolte & dramolete rămâne Franţa – titrele de final curg pe un cântec de Edit Piaf. Merită văzut. 7,5/10.

Kill Bill 1-2 de Quentin Tarantino. Nu m-a încântat, aşa cum acelaşi regizor a făcut-o cu "Rezervoir Dogs" (Profesioniştii crimei) -1992, sau cu "Pulp Fiction" - 1994. Kill Bill 1-2 este un film despre Tarantino, Tarantino de astăzi – un tip îndrăgostit de lumea filmelor de categorie B, asiatice, un mistificator care coche­tează infantil cu camera de filmat, cu montajul şi sunetul. Măiestrie de regizor profesionist, concu­rată de autosu­ficienţa unui om – etern revoltat - care a decis că pentru el nu mai există legi clasice de creare a unei opere artistice. Tarantino, care e departe de perfecţionismul lui Melville (pe care, o spune chiar el, îl venerează) şi-i mai aproape de anarhismul lui Godard (un alt idol al său), demolează cu mult curaj ceea ce i se pare lui drept tradiţii estetice şi morale învechite, dar nu este întotdeauna capabil să creeze ceva nou. Kill Bill 1-2 este un film cu o vădită amprentă comercială, creat după criteriile – foarte subiective – ale lui Q.T. Sigur, Tarantino şi-a câştigat un renume, poate experimenta orice, dar, în acelaşi timp, cred că noţiuni precum armonia, unitatea stilistică şi un anume "întreg" dramaturgic nu le poate anula nimeni din "reţeta" obligatorie a unui film, chiar şi un glorios câştigător de Oscar şi de Palme d’Or. Kill Bill 1-2 mi se pare un regres în creaţia lui Tarantino, sau, cum spunea cineva: "doi paşi înapoi făcuţi de un creator care îşi închipuie că a făcut un salt pentru întreaga omenire."

Am uitat să vă dau detalii despre subiect. Muuultă bătaie şi sânge, cu o Uma Thurman (actriţa fetiş a lui Q.T.) în mare vervă. 6,5/10.

Les Invasions barbares (Invaziile barbare) de Denys Arcand.  Un film "lucrat" sub umbrela unei metafore "veselă-amară". Mi-a plăcut patina intelectualistă, camuflată, neoste­nativă, servită în doze mici a filmului (citate, cărţi, titluri - apare şi Cioran cu a sa "Istorie şi utopie). Arcand (incomodul Arcand -"Le Declin de l’Empire Americain" -1986 şi "Jesus de Montreal" – 1989 – ambele nominalizate la Oscar) scanează mai multe straturi ale vieţii..., şi imaginea Canadei nu iese deloc bine (atenţie emigranţi rom`ni! spitalele, în general sistemul medical în Canada este la pământ. O ştiu şi din mărturisirile cunoscuţilor mei). Filmul are de toate: tragedie, cruzime, indiferenţă (asistăm la moartea unui om... petrecăreţ şi nonconformist cândva), ironie, veselie (se râde de ziua de ieri şi de ziua de astăzi, de opţiunile protagoniştilor...), dragoste (se iubeşte pătimaş, dar libertatea indivizilor e esenţială în jocul acesta)... Filmul e invadat de sentiment fără a fi sentimentaloid. Un exemplu. Ştiţi cum se "încălzeşte" relaţia răcită, aproape inexistentă dintre tată şi fiu în acest film? Printr-o reciprocă trimitere la origini. Tatăl (acum bolnav, cu orgoliul rănit că trebuie să fie ajutat de un fiu pe care – egoist – l-a abandonat la tinereţe, pentru că vroia să trăiască mai mult pentru sine) îi spune fiului: "Du-te în mă-ta cu banii tăi, n-am nevoie de nimic!" Fiul (om de afaceri bogat, un "rob al computerului", dar cu destule resurse sentimentale) nu se pierde cu firea şi-i răspunde: "Ba du-te tu în mă-ta, ai rămas la fel de încăpăţânat!" Pe urmă s-au apropiat şi şi-au recâştigat respectul şi iubirea...

Invaziile barbare nu este o ecranizare, dar e un film foarte literaturizat, ca să spun aşa. El ar suporta uşor o operaţie inversă, de transformare a scenariului într-un excelent roman, de succes, care ar putea fi mai bun chiar decât filmul. Les Invasions barbares a luat Oscarul în 2004 pentru cel mai bun film străin. Nu numai pentru acest succes - meritat - îl notez cu 8/10.

Top 2004 Vasgar

1. Dogville

2. La Mala Educacion

3. The Village

4. Les invasions barbares

5. Lost in Translation

6. 21 Grams

7. Eternal sunshine of the spotless mind

8. Collateral

9. Confessions of a Dangerous Mind

10. Cold Mountain

Actriţa anului - Nicole Kidman

Ascensiunea lui Nicole Kidman a început cu "Eyes Wide Shut" (Cu ochii larg închişi), ultimul film – capodoperă! – a lui Stanley Kubrick. După ce s-a despărţit de Tom Cruise a făcut roluri excelente în "Moulin Rouge", "The Others", "The Hours", "Dogville", devenind un simbol al experimentului în film. Poate cea mai cotată actriţă în acest moment la Hollywood.

Actorul anului - Tom Cruise