Încă mai visez să scriu o poveste grozavă pentru copii

Mariana Codruţ: Dragă Lucian, văd că formula "circul nostru vă prezintă" te obsedează. O foloseşti ca titlu de roman şi, iată, o preiei ca titlu de rubrică în "Suplimentul de cultură". De unde vine ea? Ai fost la circ în Rădăuţiul copilăriei tale?

Lucian Dan Teodorovici: Mă bucură întrebarea, îmi dă prilejul să lămuresc "obsesia mea literară", care nu e "problema sinuciderii", cum au considerat deja prea mulţi critici. Sinuciderea, ca joacă sau opţiune serioasă a unor personaje de-ale mele, mi-a folosit doar ca pretext literar. De fapt, obsesia asta pe care o am e cea a eternei ratări. În lumea mea, mă refer, normal, la cea literară, personajele nu se transformă – ele sînt prinse în joaca asta "de-a devenirea", însă, în fapt, nu evoluează deloc. Personajele intră în povestire ca rataţi şi sfîrşesc ca rataţi, deşi pe parcurs trec prin experienţe care ar fi trebuit, poate, să le schimbe. Revenind la circ, interpretarea primă care i s-a dat în unele cronici nu e suficientă: da, îmi place ideea "vieţii ca un circ", însă ceea ce contează în sintagma de care pomeneai e, de fapt, continuarea de după două puncte (după cum ai observat, atît titlul cărţii, cît şi rubrica din "Supliment" se încheie cu absolut necesarele două puncte). Ca să mă explic, trebuie să spun că metafora ratării eterne de care vorbeam e gluma, parabola aia cu un afiş care stă de ani întregi pe un perete şi pe care scrie: "Mare spectacol mare! Circul nostru vă prezintă: Omul-pasăre. O zi zboară, o zi nu zboară. Azi nu zboară". Asta-i "esenţa" obsesiei mele literare: "azi"-ul acela veşnic, în care nu se întîmplă nimic şi care nu se schimbă niciodată. În "azi"-ul meu există promisiunea, în faptul că "azi"-ul de pe afiş este permanent acolo constă însă tristeţea promisiunii. Mi se pare o reală temă literară. Pe mine m-a încîntat, de-acum contează să şi reuşesc s-o tratez cum se cuvine.

Cît priveşte referirea la Rădăuţi, nu pot să trec aşa, simplu, peste ea. Mi-e drag şi Rădăuţiul, în care, uite, ca să-ţi răspund direct, n-am fost la nici un spectacol de circ, pentru că nu ştiu să fi avut loc aşa ceva acolo. Însă locul real al copilăriei mele e la şapte kilometri mai la nord, în Dorneşti, probabil unul dintre cele mai frumoase sate din Bucovina. Oricum, măcar pentru mine, cu siguranţă cel mai frumos.

M.C.: Să înţeleg că s-a trecut, în comentariile de care au avut parte cărţile tale, pe lîngă "mesajul" lor? Care să fie explicaţia? Am mai auzit asemenea idei, din partea altor scriitori, cum că, să zicem, romanul unuia a fost considerat "realist", cînd de fapt el îl credea "fantastic" sau al altuia era taxat drept sarcastic, fără a exista urmă de sarcasm în opul lui etc. E critica neatentă, ca să nu spun altfel, sau noi, scriitorii, sîntem incapabili de a pune accentele cum trebuie în ceea ce scriem?  

L.D.T.: Nu, probabil n-am fost destul de explicit: am avut parte de unele comentarii atît de interesante încît aproape m‑au convins că sînt un prozator talentat. Glumesc, desigur... Noroc că s-au găsit critici care să vină cu comentariile lor în contrabalans... Dacă e să fiu cinstit, au existat cronici la volumele mele, mai ales la romanul Circul nostru vă prezintă: – singura carte de-a mea ce mă mulţumeşte chiar şi după ce a apărut –, care m-au enervat teribil. Nu pentru că ar fi fost recenzată negativ în ele, ci pentru că i-am descoperit pe unii lăudîndu-mă cu fraze, chiar dacă rescrise, din prefaţa lui Liviu Antonesei, semn că nu citiseră romanul, dar auziseră c-ar fi OK şi... Există şi critici de genul ăsta, care rescriu prefeţe şi, de multe ori, le reinterpretează (chiar haios în anumite situaţii), doar pentru a-şi trimite numărul de semne la publicaţiile la care sînt angajaţi. Însă aş fi ipocrit să spun că am ceva de împărţit cu critica în general. Am avut şi cronici extraordinare – şi mă refer la faptul că s-a scris exact ce-am sperat eu să se scrie, s-a interpretat exact cum mi-am dorit să se interpreteze. Nu mă pot plînge deci că am fost "ocultat", că s-au prăfuit pe rafturile criticilor cărţile mele – dimpotrivă. Şi nici nu sînt capabil să mă obiectivez într-atît încît să spun ceva de genul: da, eu n-am avut probleme, dar alţii... Pot să recunosc însă că eu am avut pînă acum, cu siguranţă, norocul "să fiu văzut". Alţii nu-l au şi pentru ei, dar şi pentru literatură, în general, e foarte frustrant. De fapt, cred că nu critica e vinovată că unele cărţi nu ajung să fie recenzate, ci faptul că respectivele volume n-au suficientă vizibilitate din punct de vedere editorial. Cred că mai degrabă în direcţia asta s-ar putea duce o discuţie.

M.C.: Fiindcă ai pomenit numele lui Liviu Antonesei, el a folosit expresia "şcoala ieşeană de proză". Ce părere ai, există o şcoală de proză ieşeană? Şi, dacă da, prin ce s-ar deosebi ea de cea bucureşteană sau braşoveană sau, ştiu eu, timişoreană?

L.D.T.: Cred că expresia folosită de domnul Antonesei nu se referă strict la ceea ce înţelegem îndeobşte prin "şcoală literară" – este mai degrabă o expresie care acoperă realitatea unei explozii de proză în Iaşii ultimilor ani. Începînd chiar cu... Mariana Codruţ şi Nichita Danilov, doi reprezentanţi dintre cei mai bine cotaţi ai generaţiei optzeci (sau nouăzeci, dacă ne referim strict la proză), ajungînd apoi la un scriitor extraordinar, care a însemnat şi înseamnă foarte mult din punct de vedere artistic (şi nu numai) pentru mine, prozatorul Şerban Alexandru, "trecînd" apoi pe la Dorin Spineanu şi Cătălin Mihuleac, două nume ce au făcut carieră în revistele culturale din ţară, şi ajungînd la noi, cei mai tineri, dintre care aş ţine mult să-i menţionez pe Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu şi Dan Lungu – toţi au contribuit, cumva, la ideea unei "şcoli ieşene de proză", aşa cum se vede ea în exterior. N-aş vrea apoi să uit reconvertirea – pentru o carte sau, cine ştie, poate pentru mai multe – la proză a poetului O. Nimigean, a criticului literar Gabriela Gavril (cu excelente povestiri ţinute încă la sertar) sau, iată cum se închide cercul, căci de la el am plecat, a eseistului şi poetului Liviu Antonesei, care a impresionat anul trecut cu un volum de povestiri.

Revenind însă la expresia "şcoală de proză", în Iaşi se poate vorbi mai puţin de un program, de o proză scrisă într-un fel, sub o anumită influenţă. Cred că scriem, cei pomeniţi mai sus, dar şi alţi prozatori ieşeni tineri pe care i-am descoperit în ultimii ani, extrem de diferit, sub influenţe, la rîndul lor, extrem de diferite. Dacă la Braşov, spre exemplu, se poate vorbi întru cîtva de o "şcoală" a tinerilor scriitori "păstorită" de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Alexandru Muşina, tineri care au şi scos în 2004 o antologie intitulată Junii 03, dacă la Timişoara revista Orizont a strîns cam tot ce-nseamnă tînăr scriitor în jurul ei, iar Daniel Vighi conduce un cenaclu intitulat "Ariergarda", în cadrul căruia au apărut cîţiva prozatori interesanţi, la Iaşi, în ciuda unor prietenii între oameni diferiţi, grupurile sînt mai multe, iar influenţele... Ceea ce nu-i nicidecum un lucru rău. Şi asta pentru că, după părerea mea, tocmai dintr-o asemenea efervescenţă a anilor ‘90, Iaşiul a început să se impună pe plan naţional în proză.

M.C.: Am sperat că voi afla şi ce anume ţi se pare că diferenţiază – măcar o trăsătură, care e foarte vizibilă – proza ieşeană de cea scrisă în alte zone. Înţeleg, nu e o şcoală, deci e foarte diversă, însă în mod cert se poate decela ceva care o deosebeşte de proza din Bucureşti sau Timişoara sau Braşov. Aproape toţi cei enumeraţi de tine sînt editaţi de Polirom, cărţile lor au trecut prin mîinile tale ca redactor, deci se poate spune că le cunoşti foarte bine... În fine. Polirom e o editură "cu vizibilitate", ca să revin la o formulă lansată de tine la începutul conversaţiei noastre. Este hotărîtor acest lucru pentru lansarea unor autori? Sau la ce te refereai cînd pomeneai de "vizibilitate"?

L.D.T.: O să-ţi răspund mai întîi în continuarea ideii anterioare: da, există cîteva deosebiri, pe care le-am observat, desigur, şi în calitate de redactor la Editura Polirom, unde am avut norocul să citesc o parte consistentă din tot ce s-a scris, de valoare, în România ultimilor ani. Mai întîi – dar aici mi-ar plăcea totuşi să refuz trimiterea-clişeu la Creangă – aş observa o mult mai mare propensiune a prozei ieşene pentru povestire. Nu spun că e o calitate sau un defect, ci doar că e o realitate. Apoi, există un interes special al prozatorilor ieşeni pentru tema unei Românii în care, şi iarăşi sînt obligat să-l citez pe Liviu Antonesei, se poate muri de orice, numai de plictiseală nu. Noi, ieşenii, încă ne străduim să pricepem şi-n literatură, buimăciţi cumva, ce se întîmplă în jur, de ce se întîmplă, cît se mai întîmplă... Sigur, e o temă grea, una care, din punct de vedere literar, cere seriozitate şi aplicaţie. Sîntem, adică, nişte scriitori "ancoraţi în realitatea socială", iar proza noastră e, într-adevăr, una de protest, dar mai degrabă un protest faţă de ce a fost şi ne-a adus aici, decît unul faţă de prezent. În celelalte locuri menţionate de tine însă, au apărut alte forme de protest literar: un jemanfişism "implicat", i-aş zice, unul care ascunde, adică, răni profunde, un jemanfişism faţă de România şi un îndemn, ca formă ultimă de protest, la un fel de anarhie literară, din care drogul, sexul, violenţa nu lipsesc. Am auzit şi citit – şi m‑am speriat de obtuzitate – dezbateri aprinse şi acuzatoare la adresa tinerilor care scriu "pornografic". Mi se pare însă absolut incredibil să nu vezi dincolo de sex, droguri şi votcă un anume lirism, un anume patetism chiar. Unii dintre scriitorii "pornografi", cum stupid li se spune, au un talent uriaş. Să mă întorc însă la Iaşi: n-au apărut încă aici "pornografii", dar nici asta nu e neapărat o calitate, la fel cum nu e un defect: literatură se face cu diferite mijloace, iar eu spun că şi la Iaşi se face literatură de calitate, şi în restul ţării. Cu sau fără diferenţele menţionate.  

Mă întrebai însă de vizibilitate – evident, nu e o chestiune hotărîtoare pentru lansarea unor autori, dar e condiţia obligatorie pentru consacrarea lor, nu? Sînt nenumărate edituri în România, sînt mii de scriitori care publică la aceste edituri. Cărţile lor ajung însă la trei prieteni şi cîţiva unchi, în rest nimeni neştiind de ele. Există apoi şi edituri cu renume, cele mai multe păstrîndu-şi acest renume încă dinainte de ‘89, care scot, prin diferite învîrteli, o carte în tiraj de 200 de exemplare, în timp ce au primit de la minister bani pentru 1.000 de exemplare, să zicem, apoi le distribuie în cîteva biblioteci, îi dau autorului, praf în ochi, un premiu obscur şi... s-a cam încheiat povestea. Autorul moare cu cărţile-n braţe. O editură trebuie să asigure o distribuţie la nivel naţional, cu un tiraj pe măsură, la fel cum trebuie să îi asigure cărţii respective o promovare foarte bună, un marketing, acces la criticii cei mai importanţi etc. Editura Polirom face asta, se ştie deja, s-a văzut şi se vede. Asigură deci "vizibilitatea". De-aici încolo, destinul scriitorului ţine de talentul lui.

M.C.: Cred că vizibilitatea unui scriitor ţine nu doar de talent şi de publicarea lui de o editură care are un bun serviciu de difuzare şi de promovare, ci şi de alţi factori. Eu mă gîndesc, de pildă, şi la prezenţa în presă şi chiar în lumea literară, nu crezi? Dar, în altă ordine de idei, tu eşti doar... colateral redactor la Polirom, de fapt, eşti redactor-şef. Mă interesează dacă editura îi are în vedere şi pe scriitorii basarabeni.

L.D.T.: Sigur că sînt numeroşi alţi factori care contribuie la consacrarea unui scriitor, numai că cei de care vorbeam eu sînt primii, un fel de condiţie obligatorie pentru ca următoarele etape ale consacrării să aibă loc. O editură, cred eu, nici nu poate consacra, decît într-un sistem uşor anapoda (cum din păcate este încă sistemul nostru cultural). Însă, prin prestigiul ei, este mai întîi o minimă garanţie a valorii, apoi poate, aş spune, să pună în funcţiune mecanismele consacrării. Nu avînd control asupra lor, dar putînd să dea impulsul care să pună totul în mişcare.

În privinţa scriitorilor basarabeni, întrebarea e foarte inspirată, pentru că tocmai pregătim editarea cărţilor a doi dintre cei mai cunoscuţi oameni de cultură din această zonă: Vitalie Ciobanu, cu Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova, şi Vasile Gârneţ, cu Intelectualul ca diversiune. Ambele sînt volume de publicistică şi vor fi lansate la Chişinău, la începutul lui aprilie, în cadrul manifestărilor ce se vor desfăşura şi acolo, cu prilejul aniversării Editurii Polirom – zece ani de la înfiinţare.

Dacă te referi însă la literatură, şi aici răspunsul e pozitiv: avem, la referenţii editurii sau pregătite pentru a fi trimise la referenţi, cîteva manuscrise ale unor scriitori basarabeni – dar aici n-aş vrea să dau nume, de vreme ce n-am luat încă nici o decizie în privinţa publicării lor. Alexandru Vakulovski este, apoi, un scriitor tînăr interesant. Ştefan Baştovoi este alt scriitor bun – în ultimul timp însă, din cîte mai ştiu despre el acum, s-a retras ca ieromonah, sub numele de Savatie, la mănăstirea Noul Neamţ, fiind mai puţin interesat de literatură şi mai mult de teologie. Cred, pe urmă, că un foarte bun autor este Dumitru Crudu, deşi el şi-a creat un nume ca poet şi dramaturg, nu ca prozator, la fel cum mi se pare un excelent poet Emilian Galaicu-Păun. Cu fiecare dintre aceştia, am avea ce discuta în privinţa unor proiecte comune. Şi nu doar cu ei. De fapt, cred c-am pus greşit problema: editura îi are în vedere pe scriitorii basarabeni în exact aceeaşi măsură în care îi are în vedere pe scriitorii din România. Ne interesează tot ce acoperă valoare.

M.C.: Ai deja, la nici 30 de ani, patru cărţi publicate şi o piesă de teatru. Dacă mai luăm în considerare că ai făcut intens publicistică la diverse mass-media, că acum eşti redactor-şef la Polirom, o funcţie foarte solicitantă, că susţii o rubrică permanentă la "Suplimentul de cultură", că mai ai şi doi copii pe deasupra, se poate spune că deţii o forţă de muncă uriaşă. Totuşi, ce sacrifici ca să le faci pe toate?

L.D.T.: Răspunsul simplu şi exact e următorul: fără să fie vorba de falsă modestie, nu mă regăsesc total în portretul din întrebarea ta. Adică, în momentul de faţă, de pildă, mă ocup de tot ceea ce înseamnă a fi redactor-şef la Polirom, la care adaug munca mea la "Suplimentul de cultură" (care, uite cum funcţionează orgoliul, nu înseamnă doar textul meu săptămînal, ci şi multe alte lucruri ce ţin de munca la o asemenea publicaţie). Însă, spre exemplu, în perioada asta, nu mă mai pot lăuda că scriu proză. N-am mai scris de ceva timp... Prin urmare, fac pe rînd toate astea – şi atunci se aranjează altfel.

M.C.: Am înţeles că repudiezi una dintre cărţile tale. Care e aceea şi de ce o renegi?

L.D.T.: Da, volumul de povestiri Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana. E o poveste aici... O s-o spun. Am participat, în urmă cu vreo şapte ani, cred, la un concurs de proză scurtă la Festivalul "Tudor Arghezi" din Tîrgu-Jiu. Neavînd imprimantă, am trimis la acel concurs toate textuleţele, povestirile sau fragmentele de povestiri pe care le aveam printate "prin vecini". Surpriza a fost că am cîştigat cu ele marele premiu, iar bonusul era publicarea unei cărţi. Fireşte, fericit, m-am întors în Iaşi, am făcut o selecţie a textelor mele de pînă atunci, am tehnoredactat cartea (adică am paginat-o) şi i-am făcut coperta, nu eu, ci nişte oameni care se pricepeau, însă pe banii mei, mai mult, am corectat titlul povestirii care avea să dea şi titlul volumului. Noul titlu era: Lumea văzută printr-o fantă de mărimea unei ţigări cu marijuana. Am făcut toate astea pentru că aşa m-am înţeles cu oamenii de-acolo, din Tîrgu-Jiu, în special cu un anume domn Viorel Gîrbaciu, care se afla pe-atunci în fruntea inspectoratului judeţean de cultură. I-am trimis domnului respectiv discheta, cu cartea numai bună de tipărit, însă am avut îndrăzneala să scriu şi un cuvînt înainte, în care ironizam cîteva personalităţi culturale ale zilei. Domnul Gîrbaciu, care mi-a confirmat telefonic primirea dischetei, s-a speriat, bănuiesc eu acum, de respectivul cuvînt înainte. N-a avut însă bunul-simţ să-mi spună că s-a speriat. Şi aşa se face că, în timp ce mie la telefon îmi spunea că e totul în regulă, i-a lăsat, se pare, pe angajaţii lui să se ocupe de... versiunea cealaltă a cărţii, adică de textele, fragmentele de povestiri şi povestirile care fuseseră trimise, în deplin haos, la concurs. Neştiind că domnul Gîrbaciu avea discheta cu cartea în bună regulă, ei au cules textele şi mi-au făcut o carte de toată frumuseţea: pe lîngă faptul că multe dintre respectivele texte nu îşi aveau locul într-un volum, căci la concurs le trimisesem cumva în dorul lelii, cartea mea, apărută cu titlul iniţial, care nu sună tocmai bine, are şi, în medie, zece greşeli de literă şi gramaticale pe pagină (produse la culegerea textelor), în plus, lipsesc fragmente, uneori esenţiale, din puţinele mele povestiri bune cuprinse acolo... E o carte de tot rîsul. Le-am cerut respectivilor să n-o distribuie, dar am găsit-o chiar într-o bibliotecă ieşeană. Bineînţeles că eu n-am cum să o recunosc, pentru că nu eu am conceput-o. E o... antologie de texte. Or, eu mă gîndeam că trebuie să scriu de-acum încolo cîteva cărţi valoroase şi, în plus, poate chiar să mor un pic pînă să ajung să-mi facă (alt)cineva o antologie de texte...

M.C.: Cum ţi se par viaţa şi lumea literară de la noi?

L.D.T.: În ciuda tonului grav, pe care n-aş fi vrut să-l folosesc aici, tot simt nevoia s-o spun: o problemă în lumea noastră literară, cred eu, e faptul că prea mulţi se visează Shakespeare sau Eminescu (mă refer la faptul că se doresc "vedete" ale istoriei literare) şi nici unul Coelho sau Dan Brown. Nu spun că eu m-aş vrea vreun Dan Brown, deşi, cu siguranţă, nu mi-ar strica să cîştig din scris asemenea lui, dar nici nu-mi fac planuri privind "scaunul" pe care-l voi ocupa în eternitatea literară. Eu doar scriu – şi îmi doresc să am cît mai mulţi cititori. Dar, revenind la ceea ce eu spuneam c-ar fi o problemă, rezultatul e următorul: ţintind numai către Nobel (cred că asta-i o obsesie, explicabilă, de altfel, a literaturii române), scriitorii noştri încep să se considere imediat, după un cît de mic succes literar, îndreptăţiţi să-l ia. Şi încep să se poarte ca atare. De asta lumea literară ajunge uneori subiect de rîs pentru cei din afara ei, care au luat în vreun fel sau altul contact cu această lume. Iar noi, scriitorii, ne spunem imediat că "asemenea cîrcoteli, mizerii umane nu ne ating" pentru că noi sîntem în "ceruri ‘nalte". De fapt, rîsul celorlalţi e sănătos şi are ca ţintă preţiozitatea noastră extremă, "fudulia" multor scriitori. Ar fi, bineînţeles, o prostie să generalizez: am întîlnit extrem de mulţi scriitori, oameni de cultură foarte conştienţi de pericolul ăsta, de a cădea în fascinaţia propriei valori. Dar nu ei formează marea masă a scriitorimii române. U.S.R. are 3.000 de membri, ceea ce e înspăimîntător, zic eu. De asta mă şi ţin deocamdată deoparte de un asemenea mamut: e mai degrabă frumos să fii scriitor "neuserist", ăştia sîntem mult mai puţini. M-au întrebat mai mulţi de ce nu mă înscriu în Uniunea Scriitorilor – şi n-am ştiut să răspund, la mine nefiind o chestiune de frondă, ci mai degrabă una de lipsă a timpului: trebuie să pregătesc un dosar, să umblu după nu ştiu ce recomandări, să-l depun... De-acum însă o să le dau răspunsul de mai sus: anume că mi se pare mai plăcut să fac parte dintr-un club mai mic, al scriitorilor nemembri U.S.R.

M.C.: De ce scrii?

L.D.T.: Aici chiar nu mă simt în stare să răspund. Ştiu că devin conformist tocmai prin faptul că-mi afirm neputinţa de a răspunde, dar, crede-mă, chiar nu-mi pun în felul ăsta problema şi chiar nu mă incită să găsesc, pentru mine însumi, o explicaţie. Adică eu cred că tot o conjunctură îl îndreaptă pe om spre scris, la fel cum o conjunctură îl face să fie actor sau lăcătuş-mecanic. Toate se pot face cu pasiune. Conjunctura mea a fost, îmi închipui, faptul că am avut un bunic care povestea cu un asemenea har, încît veneau toate neamurile mele să-l asculte. Apoi s-a întîmplat să copilăresc într-o casă cu foarte multe cărţi, să am o mamă căreia îi plăcea să-mi cumpere cărţi... Şi cam atît. Totuşi, îţi pot povesti un moment hotărîtor în alegerea "carierei" de scriitor. Prin clasa întîi, poate a doua, am citit o poveste, din păcate nu-mi mai amintesc acum cine era autorul ei, care se termina teribil de trist. Şi-am plîns în hohote la final, îmi amintesc perfect scena, am plîns pînă m-am răcorit, iar la sfîrşit mi-am jurat că, atunci cînd voi fi mare, o să rescriu povestea şi o să-l salvez pe erou. Încă mai am visul ăsta: să scriu o poveste grozavă pentru copii, o poveste-carte. Pe scriitorii care au reuşit asta îi invidiez cel mai mult. Ei sînt cei care, într-adevăr, formează. Şi uite că pînă la urmă am avut un răspuns şi la această întrebare...

Iaşi,

februarie 2004

1