Nu sunt un ins pretenţios, singurul lucru pe care-l cer de la univers, când scriu, e să rămână dincolo de o uşă bine închisă

Înaintea plecării sale în Austria, la Universitatea din Viena, unde va preda timp de un an cursuri de literatură, Mircea Cărtărescu a acordat un interviu pentru popularul săptămânal bucureştean Formula AS. Dialogul său cu ziarista Dia Radu a început, cum era şi firesc, de la ultima carte publicată de autor, De ce iubim femeile, ajunsă în scurt timp de la lansare un best-seller. Cartea de proze a avut iniţial un alt titlu, Diavolul de hârtie, dar la sugestia editorului titlul a fost schimbat în unul mai comercial, un titlu care "vinde" cartea într-un ritm ameţitor. Cărtărescu: "Nu e rău să vezi că ţi se vând treizeci de mii de volume în nici două luni. Dar, în ceea ce mă priveşte, aş prefera să vând o carte mare, grea şi complicată, chiar "ilizibilă", în numai o mie de bucăţi. Pentru mine, la ora asta, e mult mai greu şi mai important să vând cărţi în puţine exemplare decât în zeci de mii de cópii. Dacă vinzi mult, publicul şi editorul tău te iubesc. Dar cei între care trăieşti de fapt, critici şi confraţii, nu ţi-o vor ierta şi vor găsi mijloace să ţi-o arate". Despre experienţa traiului şi a scrisului într-o ţară străină (va sta la Viena un an de zile), autorul Orbitorului crede următoarele: "Plecarea la Viena nu e ceva mai special pentru mine decât o posibilă plecare la Iaşi sau la Timişoara. Trebuie să ne obişnuim odată cu gândul că patria noastră este Europa şi că avem îndreptăţirea să locuim oriunde între graniţele ei, ca la noi acasă. Viena este pentru mine acasă, cum a fost şi Berlinul, cum a fost şi Amsterdamul. (...) O altă prejudecată continuă să împartă plecările noastre în străinătate, în temporare şi definitive. Dar mai este noţiunea de străinătate aceeaşi cu cea din vechiul regim? Azi problema stabilirii definitive în altă ţară nu se mai pune dramatic. Rămân pe alte meleaguri cât vreau şi cât pot. Pot avea o casă în Bucureşti şi alta în Copenhaga. Pot pendula între mai multe spaţii şi mai multe culturi. Personal, atâta vreme cât pot trăi decent din munca mea, mi-e indiferent dacă trăiesc la Bucureşti sau la Viena, sau oriunde altundeva". La întrebarea despre proiectele neterminate sau la care lucrează în prezent, Cărtărescu răspunde cu un umor uşor disperat: "Pe birou am, în acest moment – nu proiecte neterminate, ci teancuri uriaşe de teze de examen ale studenţilor mei. Literalmente, sprijin tavanul cu ele. Mai am şi nenumărate acte pentru care am alergat două săptămâni: legalizări, apostile, supralegalizări, că doar omul trebuie să simtă când pleacă în străinătate... Am o agendă cu însemnarea haotică a întâlnirilor de peste zi. Am un computer cu contabilitatea surselor de venit (un scriitor trebuie şi el să trăiască din ceva) şi cu liste de "to do"-uri. Mai am o grămadă de cărţi de vizită şi de adrese. Iar undeva, pierdut printre foldere doldora de poze, orare, articole, remindere, se găseşte şi un folderaş cu proiectele mele literare în curs, famelic, neglijat şi tremurător ca un căţel al nimănui. Aş spune că, în acest moment, proiectul meu în curs este supravieţuirea". Ziarista se interesează şi despre camera de lucru a scriitorului. După ce descrie cele trei camere ale apartamentului său ("mi-ar trebui cel puţin patru"), Cărtărescu spune câte ceva şi despre ambianţa şi condiţiile pe care le caută pentru a putea scrie: "Pentru mine, ambianţa de lucru n-are nici o importanţă. Pot scrie oriunde. Dar îmi trebuie intimitate, izolare, timp pentru meditaţie, condiţii ca să mă pot aduna. Când e agitaţie, nu mă aud gândind, pierd contactul vital cu mine însumi. Nu sunt un ins pretenţios, singurul lucru pe care-l cer de la univers, când scriu, e să rămână dincolo de o uşă bine închisă". Autorul Levantului are o părere luminoasă despre colegii de generaţie, prietenii din tinereţe cu care a frecventat acelaşi cenaclu: "Da, am relaţii foarte bune cu aproape toţi colegii mei de generaţie. Pe cei mai mulţi îi iubesc şi-i admir ca scriitori, de când ne cunoaştem. Mă mai văd doar cu câţiva, e adevărat, dar eu nu sunt cel mai sociabil dintre oameni. Important pentru mine e că am conştiinţa curată faţă de generaţia mea, că nu mi-am vorbit colegii decât de bine şi că am scris despre ei, în ansamblu sau individual, mereu pozitiv". Şi ultima întrebare a acestui interesant dialog – "Este Mircea Cărtărescu un om împlinit?".  Răspuns: "Îmi vine cel mai uşor să răspund acestei ultime întrebări: nu, nu sunt un om împlinit. Nu am realizat nici a suta parte din ce aş fi vrut. Pierd în fiecare zi din resurse, sunt tot mai obosit şi mai uzat. Odată rezervorul se va goli şi păianjenii-şi vor ţese plasa în cavităţile lui".

Sinceritatea, aproape deconcertantă, cu care ştie să-şi descrie angoasele eului sau doar programul banal al unei zile, fac din Cărtărescu un scriitor căruia îi putem spune admirativ, dar fără pic de emfază: "Mircea, contemporanul nostru."

1