Coeziuni şi co-evaziuni intime

Lumea modernă, lumea actuală trebuie să renunţe la iluzia că a descoperit piatra filosofală a existenţei publice şi a celei istorice. O nouă reflecţie asupra fundamentelor umanului ne-ar chema spre o mai adâncă modestie şi, poate, înspre schimbarea la care omul are dreptul să spere.

C. T. Dragomir

Înaintarea în vârstă înseamnă şi o tot mai consistentă acumulare de experienţă. Diferită, de la om la om. Experienţa face diferenţa şi, nu o dată, incompatibilitatea dintre persoane. Face imposibilă fuziunea lor intimă, de caracter(e). De unde şi însingurarea, singurătatea bătrânilor. Plus deducţiile în baza experienţei de viaţă – de o viaţă. (Şi deja, poate, de... cvasimoarte. Să spunem/presupunem şi aşa ceva, fără a ne teme de iminenţă, fatală predestinaţie care – nu? – are şi ea un fel de prolog, de premergere spre... ne-mergere, spre stopul definitiv.) Unele din ele duc cu gândul la, cam sută la sută, deşertăciunea deşertăciunilor. Fac omul să renunţe la efortul de a înţelege şi altceva, şi pe altcineva. La ce bun?... Deoarece "înţelegerea" şi acceptarea presupun şi mimetism, ceva joc de teatru (al vieţii), efort de a renunţa (de a mai spune deplinul adevăr). Refuzul efortului de a nuanţa, de a merge până în pânzele albe ale sincerităţii. (În loc de albele pânze ale adevărului, bătrânului i s-ar putea năzări – Doamne fereşte... – albul văl al... comândului.) Renunţare în numele nesupărării interlocutorului, posibilului prieten, omului apropiat, în general. Spre a nu-ţi divulga diferenţele faţă de el, faţă de ei, ci din contra – mobilizarea în efortul de a căuta afinităţile, iar, la o adică, de a (ţi) le... simula, sforţându-te să dovedeşti că ai trăsături de caracter, sufleteşti, aspiraţii comune cu X sau Y (...Zet, Alfa şi Omega; asta ar fi o statistică... alfabetică!). Conştientizarea afinităţii sau doar dorinţa de a o "construi", simulând-o, cere efort sufletesc, psihologic, pe care nu orice om este în stare să‑l facă sau, pur şi simplu, nu doreşte să se lase prins de atare ipocrizie subtilă, delicată, în sensul de... (chiar) nobilă, înnobilatoare. (Pe aşa ceva se bazează până şi intens trâmbiţata în ultimii ani din acest început de secol corectitudine politică.) Deci, cea mai blagorodnică, rafinată şi inofensivă (de multe ori, însă nu totdeauna) din posibilele specii de ipocrizie. E aici, şi în joc, povara compatibilităţii noastre, tensiunea surdinizată, aplatizată dintre inşi, alimentată de ontologica teamă de singurătate a omului. În deplină singurătate, omul nu mai este om, ci înclină, în iremediabil declin progresiv, spre regresiva condiţie de animal(itate). (Nu, nu obligatoriu şi de fiară.) Aşadar, a trăi între oameni presupune şi o muncă vital-subtextuală. Una permanentă, non-stop-eternă (cu toate că nu e de crezut că specia umană stă sub gratitudinea veşniciei). Chiar dacă o permanenţă fără sincope este de neimaginat. De unde şi mai intensa sau mai "cocheta" singurătate pe care o trăieşte fiecare din(tre) noi în anumite perioade ale destinului. În special în adolescenţă şi la senectute. Junii caută afinitatea, înţelegerea care li se pare imposibil de atins cu cei mai vârstnici. (Aceştia nu pot fi... hipergeneroşi!) Iar bătrânii se cam plictisesc, dar mai ales obosesc să mai întreţină efortul vital-subtextual (uşor ipocrit, nu?) de compatibilitate. Experienţa lor, ziceam, îi face să se întrebe: la ce bun? Ce cunosc ei, bătrânii, – mai mult în sinteze radicale, zise... înţelepciune, – nu interesează pe prea mulţi. Ce ştiu bătrânii e prea puţin, totuşi, şi déjá vu de paroxisticii deţinători de deşteptăciune a... deşertăciunilor sau – acelaşi lucru – deşertăciune a deşteptăciunilor. Pentru că aici nu ar fi doar o ludică tendinţă spre simplă asonanţă (sau cvasiomonimie?) a hazardului lingvistic, noţional. Poate fi însuşi Măria Sa Hazardul – a Toate şi niciodată sesizat în nuanţe, pentru a putea fi şi explicat cât de cât pe înţelesul sărmanei, cam orfanei minţi omeneşti. Iar şansa şi salvarea societăţii e ca, din instinct sau predestinaţie (ontologică, presupuneam), cei mai mulţi potenţiali însinguraţi (în cel mai înalt grad al aflării la... pământ) nu renunţă la efortul de a fuziona interior, intim, sufleteşte. Chiar dacă, să presupunem, Sigmund Freud – omniprezentul insinuat cam în totalitatea motivaţiilor şi motricităţilor umane existenţiale! – ar fi putut spune că râvnitele, mai mult mimatele, "aranjatele", de comun acord, compatibilităţi/convenţionalităţi între oameni se realizează atunci când aceştia fuzionează interior – înde ei, adică, – graţie sentimentului libidinal şi superegoului. Ei bine, nimeni nu poate contesta că afinitatea sau, mai simplu, compatibilitatea presupune, da capo, şi afecţiune, dragoste (într-un grad sau altul) şi, fireşte, firească atracţie gen libido. Astfel că, involuntar, ajungem la o undă/undiţă de umor: e de înţeles că odată ce în cazul bătrânilor atare "componente" psihologico-fiziologice sunt în continuă diminuare, până la deficienţă, ei nu mai tind spre păstrarea intensităţii fuziunilor intime, capotând în insociabilitate, ursuzenie, – deci, în progresivă singurătate şi înstrăinare între oameni. Pentru că în ale compatibilităţii un bătrân nu poate fi un progresist! (Uite, din nou fără să vrem sau doar fără să ne fi gândit că... ajungem şi la politic – la senilii şefi de state pe care îi mai cunoaşte din când în când lumea. Spre exemplu, la cei pe care i-a suportat (eroic!) URSS, în special spre pre-finalul (dumnea)ei. Uite, aici chiar am putea exulta niţel, spunând că, prin neprogresismul lor, Brejnev, Cernenko, Andropov au fost, fără să vrea... progresişti! Prin neprogres, dânşii au dus la progresiva/progresista cădere a Imperiului Roşu, zis şi al Răului. Adică, involuntar, au stimulat progresul socio-politic în lume, aceasta "rămânând" fără ceea ce se încăpăţâna să rămână sufocantul lagăr socialist. (Hai să punem într-o inter-ecuaţie şi o interogaţie din rubrica La limită din revista Luceafărul această remarcă a lui C. T. Dragomir: "Tratând însă dictatura sau totalitarismul drept fenomene ţinând de sfera libidinală, nu li se conferă acestora un statut nemeritat de bun, dacă nu chiar de blând (deşi nu totdeauna libidoul este asociat tandreţei)?" Păi, interogaţia conţine şi răspunsul, cu condiţia să renunţe la adverbul nu  şi la semnul întrebării...)