'Revoluţia' medievală

Rare sînt cuvintele care au avut parte, în ultimele decenii, de o utilizare mai intensă şi mai variată ca "revoluţia". Împrumutat, dacă nu mă înşel, din astronomie, termenul a intrat, pentru început, în vocabularul ideologiei, fiind întrebuinţat pentru a descrie unele schimbări politice de un fel deosebit (precum "revoluţia" bolşevică sau "revoluţia" naţional-socialistă). De aici, el a migrat în terminologia disciplinelor socio-umane, îndeosebi a istoriei, unde, sub puternica înrîurire a marxismului, a fost, încet, încet, asociat cu mai toate evenimentele şi fenomenele majore ale modernităţii (ea însăşi definită ca... revoluţionară). S-a vorbit, astfel – şi pe bună dreptate – de o Revoluţie Franceză (cu majuscule, fireşte), dar şi de o "revoluţie industrială", de o mutaţie revoluţionară în relaţiile agrare şi de una demografică (amîndouă în secolele XVIII-XIX), de o "revoluţie" ştiinţifică, de una în cultură şi mentalităţi etc. Nu mai insist. Vocabularul tuturor mişcărilor europene de stînga a făcut din "revoluţie" un concept fondator, dar care s‑a erodat şi – frecvent – a fost caricaturizat, prin folosinţă abuzivă. Monopolul acestei utilizări îl deţine, în chip vădit, Europa, dar semnificaţia curentă a termenului pare a fi rămas – ce ironie! – întotdeauna opacă la natura profund "conservatoare" a fenomenului pe care îl evocă, întrucît, precum se ştie, "revoluţia" înseamnă, în astronomie, o mişcare de rotaţie care ajunge, pînă la urmă,... în acelaşi punct (ceea ce, cu diferenţele de rigoare şi din anumite unghiuri, este valabil şi pentru revoluţiile politice).

La această abreviată şi improvizată istorie a cuvîntului (care ar merita făcută pe îndelete), se mai cuvine să adaug că "revoluţia" a părăsit perimetrul modernităţii, coborînd şi spre Evul Mediu, unde a fost pusă în relaţie fie cu dezvoltarea oraşelor (caracterizată drept o "revoluţie urbană"), fie cu expansiunea econo­mică a Occidentului în secolele XI-XIV (ilustrată, pasămite, printr-o dublă "revoluţie": agrară şi comercială), fie, în sfîrşit, cu fenomenele culturale din aceeaşi epocă (unificate prin expresia "revoluţie intelectuală").

Autorul cărţii pe care o comentez astăzi nu face, nici el, excepţie de la obişnuinţa (devenită regulă) a utilizării acestei vocabule. El este, deocamdată, ultimul dintr-o lungă serie de istorici care au văzut în istoria Occidentului medieval o succesiune de "revoluţii", asociate – ca să dau doar cîteva exemple – cînd cu instrumentarul tehnic (ca, bunăoară, de Jean Gimpel, care a vorbit despre o "revoluţie industrială" în Evul Mediu), cînd cu schimburile (ca Jacques Le Goff, autorul sintagmei, deja citată, de "revoluţie comercială"), cînd cu apariţia unei noi aristocraţii, militare (descrisă de Richard W. Southern drept o "revoluţie secretă").

Ce înseamnă însă pentru R. I. Moore, "prima revoluţie europeană"? În esenţă, cam acelaşi lucru ca pentru toţi iluştrii săi înaintaşi (unii citaţi mai sus), cu cîteva deosebiri (nu lipsite de importanţă, cum voi arăta imediat) de accent.

"Revoluţia" secolelor X-XIII este marcată, mai întîi, după autorul nostru, de un nou model de pietate, organizat mai puţin în jurul ritualurilor comunitare tradiţionale (participarea la liturghie, împărtăşania etc.), cît al interiorizării principiilor fundamentale ale credinţei (castitate, pauperitate, ascetism) şi al transfor­mării lor în principii călăuzitoare ale vieţii. Marea popularitate a cultului sfinţilor în această perioadă (foarte vechi – cum a demonstrat Peter Brown într-o carte memorabilă – dar devenit acum extrem de răspîndit), neobişnuita "vogă" a relicvelor (legate, desigur, de sanctitatea personajelor venerate) şi credinţa în miracole (în primul rînd taumaturgice) atestă noua fervoare religioasă a epocii, care nu s-a mai limitat la cercul strîmt al elitelor ecleziastice, ci a cuprins, treptat, şi masele rurale şi urbane. Sistematizată, standardizată şi codificată prin norme şi proceduri din ce în ce mai complexe, acest tip de pietate s-a transformat, prin largul concurs al noii puteri monarhice a cărei ascensiune s-a întins de-a lungul întregii perioade în discuţie, într-un redutabil instrument de organizare, disciplinare şi control social, cum ne-o arată şi diversificarea noţiunii de erezie, menită a unifica sub aceeaşi denominaţie, tot ceea ce însemna deviere de la noua ordine religioasă şi politică. Ceea ce s-a petrecut, din acest punct de vedere, între secolele X-XIII a fost o trecere de la o autoritate publică pasivă şi "reactivă" (cum era aceea carolingiană), la una – cu cuvintele autorului – "activă ăşiî creatoare..., ce caută delictele...şi inventează crime cum ar fi blasfemia, adulterul sau trădarea, delicte îndreptate nu împotriva unor anumiţi indivizi identificabili, ci împotriva sistemului legal însuşi, a autorităţii şi valorilor pe care pretinde că le susţine. Distincţia – încheie Moore – e evidentă în urmărirea în justiţie şi în persecutarea ereziei" (p. 201). Această profundă transformare (cîtuşi de puţin străină, cum am spus, de apariţia şi consolidarea neîntreruptă a noţiunii de stat, încarnată de monarhia capeţiană şi de aceea normandă şi angevină în Anglia) nu ar fi fost însă posibilă în absenţa unor prefaceri profunde a structurilor înseşi ale civilizaţiei materiale medievale, care au favorizat procesul de concentrare a puterii regale şi centralizarea instituţională. Constituirea senioriei întemeiată pe drepturile de bannum (de unde şi denumirea ei uzuală, dar înşelătoare în limba română, de "seniorie banală"), în urma unui foarte complicat proces de apropriere privată a puterilor publice din perioada carolingiană (sau, dimpotrivă – cum afirmă unii autori – printr-o "mutaţie feudală", care s-ar fi petrecut în jurul anului 1000), dezvoltarea vieţii urbane cu tot cortegiul ei de transformări economice, sociale, culturale şi mentale şi, nu în ultimul rînd, expansiunea agrară şi multiplicarea micilor comunităţi rurale s-au numărat printre cele mai importante dintre aceste prefaceri, care – alături de progresele educaţiei intelectuale, de apariţia noului tip social al intelectualului, de dezvoltarea universităţilor şi de renaşterea gustului pentru Antichitatea clasică – definesc perioada de "avînt a Creştinătăţii medievale", cum inspirat a numit-o, cu mai multe decenii în urmă, Jacques Le Goff.

Corolarul tuturor acestor ample prefaceri, strîns legate între ele, a fost, potrivit lui R. I. Moore, "revoluţia" socială (termenul îi aparţine). Este vorba – rezumînd drastic lucrurile – de mai multe procese concomitente de diversificare a societăţii şi de ierarhizare a diferitelor grupuri sociale, în contextul apariţiei unor noi reguli de transmitere a moştenirii funciare (cel al primogeniturii, de exemplu), menite să păstreze integritatea patrimoniului, conceput ca o piesă esenţială stabilităţii, prosperităţii şi continuităţii "stirpelor" aristocratice. Aceasta este, pentru istoricul englez, marea transformare a epocii, care îi întregeşte şi îi caracterizează specificul "revoluţionar". Adîncimea ei poate fi măsurată printr-o schimbare de vocabular: dacă textele secolului al IX-lea foloseau, ori de cîte ori evocau articularea societăţii, cu precădere doi termeni (potentes şi pauperes), documentele celui de-al XIII-lea veac divulgă o terminologie infinit mai complexă, care desemnează nu doar elitele laice şi religioase ale epocii (bellatores, oratores, laboratores), dar şi categoriile lăsate în afara "societăţii civilizate" (illitterati, rustici, pagani, haeretici etc.), stigmatizate fie prin condiţia lor juridică (servitutea), fie prin absenţa educaţiei (care tinde să devină acum o valoare), fie prin devianţă religioasă. Astfel descrisă, alcătuirea societăţii secolului al XIII-lea este simptomatică pentru prefigurarea celor mai timpurii elemente moderne.

Ar fi, desigur, exagerat să spun că felul în care aranjează şi povesteşte R. I. Moore evenimentele şi fenomenele perioadei analizate este mai ilustrativ şi mai convingător decît al altor naraţiuni, care au prelucrat acelaşi material faptic. Istoricul englez nu face, în fond, decît să resistematizeze mai vechile demonstraţii ale lui Georges Duby, care văzuse şi el, la vremea lui, în transformarea structurilor agrare şi sociale ale Occidentului medieval din jurul anului 1000, mutaţia esenţială a epocii. Eseul lui Moore este însă o sinteză mai accesibilă şi mai curgătoare a aceloraşi schimbări, considerate – şi aici se cuvine căutată contribuţia autorului – ca pregătind unitatea de mai tîrziu a "Europei" (noţiune redusă şi de Moore, ca de atîţia alţii, doar la partea apuseană, catolică şi protestantă, a continentului).